1830

Vasile Cârlova

Ruinurile Tîrgoviştii

 

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!

În ce mărime’naltă şi voi aţi strălucit,

Pă cînd un soare dulce şi mult mai fericit

Îşi răvărsa lumina p-acest pămînt robit!

Dar în sfîrşit Saturn, cum i s-a dat de sus,

În negura uitării îndată v-a supus.

Ce jale vă coprinde. Cum totul v-a pierit!

Sub osîndirea soartei de tot aţi înnegrit!

Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.

Oriunde nu se vede nici urma unui pas.

Ş-în vreme ce odată oricare muritor

Privea la voi cu rîvnă, cu ochi aţintător,

Acum de spaimă multă se trage înapoi

Îndată ce privirea îi cade drept pe voi…

Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,

Cînd ochiul vă priveşte în liniştit minut:

De milă îl pătrundeţi, de gînduri îl uimiţi.

Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi

Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier

A omenirii fapte din faţa lumii pier;

Cum toate se răpune ca urma îndărăt,

Pe aripile vremii de nu se mai arăt;

Cum omul, cît să fie în toate săvîrşit,

Pe negîndite cade sau piere în sfîrşit.

Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc

A voastră dărîmare pe gînduri să privesc,

Decît zidire’naltă, decît palat frumos,

Cu strălucire multă, dar fără un folos.

Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre cîmpii,

La adăpost aleargă cînd vede vijălii,

Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,

La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.

Nici muzelor cîntare, nici milă voi din cer,

O patrie a plînge cu multă jale cer.

La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;

Voi sînteţi de cuvinte şi de idei izvor.

Cînd zgomotul de ziuă înceată preste tot,

Cînd noaptea, atmosfera întunecă de tot,

Cînd omul de necazuri, de trude ostenit

În liniştirea nopţii se află adormit,

Eu nici atunci de gînduri odihnă neavînd,

La voi fără sfială viu singur lăcrămînd

Şi de vederea voastră cea tristă însuflat

A noastră neagră soartă descoper ne-ncetat.

Mă văz lîngă mormîntul al slavei strămoşeşti

Şi simt o tînguire de lucruri omeneşti;

Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas

Zicînd aceste vorbe: “Ce vai! A mai rămas,

Cînd cea mai tare slavă ca umbra a trecut,

Cînd duhul cel mai slobod cu dînsa a căzut.”

……………………………………………….

……………………………………………….

Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns

Şi a huli viaţa în stare m-au adus.

……………………………………………………

 

Deci priimiţi, ruinuri, cît voi vedea pămînt,

Să viu spre mîngăiere, să plîng p-acest mormînt,

Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,

Căci la vederea voastră se simte spăimîntat!

 

(V. Cârlova, Ruinurile Tîrgoviştii, în V. Muşat, Vasile Cârlova, Albatros, Bucureşti, 1981, pp. 125-126)

 

 

Iancu Văcărescu

O zi şi o noapte de primăvară la Văcăreşti sau

Primăvara amorului

 

N-am să scap, în piept port doru

                Piste ape, piste munţi;

Văz că piste mări Amoru,

                Cînd o vrea îşi face punţi.

 

La Carpaţi mi-am adus jalea,

                Lor am vrut s-o hărăzesc;

Răsunetu, frunza, valea,

                Apele mi-o înmulţesc.

 

Mii de piedici, mii de curse

                Piste firea toat-a-antins;

Lăcrămi în zădar sînt curse:

                Unde-oi merge, eu sînt prins.

 

Citera mea oropsită,

                Al Arahni-acum război,

De blăstemul meu găsită,

                Să mă-mpac cu dînsa voi.

 

Acum înţeleg că nu e

                Vina, pricina din ea,

Cînd la cîte vream să-mi spuie

                Coardă, coardă se spărgea.

 

Dar al vostru este, Muze,

                Citera ce-am cutezat

S-o arunc, căci nu putuse

                A nu mai fi ruşinat.

 

Împlinite, căci văzusem

                Foarte lesne alte voi,

Instrumentului cerusem

                Lucru greu la toate voi.

 

Nici Apollo nu se prinde,

                Cel mai nalt din cîntători,

L-acel cîntec, că-mi întinde

                Coarde şi vărsînd sudori,

 

A cînta îndestul toate

                Armele ce mă omor,

Nimenea la cale-o scoate;

                Martur mi-e însuşi Amor.

 

El, ce d-arma frumuseţii

                Vineri îşi bate joc,

Ce săgeţile semeţii

                Dianei, le ia cu toc,

 

Lui Apolo, cînd va, frînge

                Organu cel mai iubit;

Sabia plină de sînge

                A lui Marţ a stăpînit.

 

Baccu, lui Tirsu-şi închină;

                Ceres, Pan, Fauni, Silvani,

Spre a nu le găsi vină,

                Slujesc lui zi, noapte, ani.

 

Alţii fug de sub egida

                Minervei; ş-îi se supun;

Tridinţ alt are-n pofida

                Tridinţului lui Neptun;

 

Ruginosul şeptru-îl fură

                De la Pluton, cînd o vrea;

Şi chiar Joiului se jură

                Din mîini fulgeru că-l ia.

 

Ce putere, care arme.

                Care arepi, care gînd,

Deştepte, cît el cînd doarme,

                Pot orice să facă, vrînd.

 

Mîndrie, primejdueală,

                Frică, temere, necaz,

Vreme, lipsă, osteneală,

                În potrivă-i n-au obraz.

 

Lumea de stăpîn îl ştie,

                Toate lui i se jertfesc;

Prăpădeşte cu mînie

                Cîte i s-împotrivesc.

 

El e-n fundurile mării,

                În cer, pre pămînt, în vînt,

Voiei, minţii, vîrstei, stării,

                Monarc silnic c-un cuvînt.

 

Dar o tînără copilă

                Din romîni a răsărit,

Ca să rîză d-a lui silă,

                Într-un chip deosebit.

 

Arme împotrivă-i are

                Ce vederea nălucesc,

Şi c-o dulce fermecare

                Chiar p-Amor îl biruiesc.

 

El, în marea stăpînire

                Ce-avea singur piste tot,

N-a găsit puteri în fire

                A putea cît astea pot.

 

Pîn-a nu-i fi cunoscută

                Ce lucrare ele au;

Semeţia-i e căzută,

                Săgeţi, arcuri, frînte-i stau.

 

La grea deznădejduire

                Se văzînd dodat-ajuns,

Fuge de mai rea peire

                Loc cătînd cel mai ascuns.

 

Se întinde o cîmpie

                De subt poale de Carpaţi,

Cîmp deschis de vitejie

                La romînii lăudaţi;

 

Surpături sînt de o parte,

                D-un oraş ce a domnit;

O gîrliţă-ncoaci desparte

                Un crîng foarte-nveselit.

 

Acolo am eu căşcioară,

                Pe un vîrf de delişor;

Curge-n vale-i o apşoară

                Murmurînd încetişor.

 

În potrivă zmăltuite

                Dealuri altele se văd,

Ş-în vălcelile-nflorite

                Miei pasc, alerg, se joc, şăd.

 

Lăsînd ale lumei mare

                Cinsti, nădejdi şi fumuri seci,

Amăgiri cu-ncredinţăre,

                Vrăjmaşi calzi, prieteni reci;

 

Acolo cu sănătatea,

                Cu odihna însoţit,

Toat-a vieţii bunătatea

                Dobîndeam eu înmulţit.

 

Cînd la vie, la grădină,

                Cînd la cîmp, de multe ori,

Cu o muncă prea puţină

                Pildă dam la muncitori.

 

Cînd cu mreji amăgitoare

                Vii prindeam păsări din zbor;

Cînd prin ţevi fulgerătoare,

                Cu plumb le-azvîrleam omor.

 

Cînd cu cîinii prin pădure,

                Vulpe, epure fricos,

Lupul nărăvit să fure

                Îi răneam mai cu prisos.

 

Trăgeam mulţi din lăcuinţă

                Ce-au adînc l-al apei fund;

Cîţi, dînd la-nşălări credinţă,

                Undiţi lesne îi pătrund.

 

Muncă, luptă, călărie,

                Jocuri, umblete pe jos,

M-întăreau cu veselie

                Şi-mi dau-nvederat folos.

 

Curăţia şi măsura

                Masa mea împodobia,

Mulţumea stomah, ochi, gura;

                Dar mă sătura d-abia.

 

Muzele, ce-mi sînt dragi foarte,

                Aveau ceasul hotărît,

Cînd cu cei carii n-au moarte

                M-întîlneau numaidecît.

 

Cu nespusa lor dulceaţă

                Minţile mi le-mmulţeau;

Mînă, duh, ochi, limbă, viaţă,

                Toate mi le-nsufleţeau.

 

Atunci cu încredinţăre

                Desluşeam un veac mai bun;

Cu a cărui aşteptare

                Răul, oamenii suppun.

 

D-amărunt privind natura,

                Planeţi, răsărit, apus,

Stam gîndind: Aşa făptura

                Cine-ar fi-nvîrtind de sus?!

 

Cîtă slavă se cuvine

                La unul ca el, i-o dam!

Ş-însumi mulţumit cu mine

                Mă duceam şi mă culcam.

 

Dormind astfel într-o noapte

                Somnu-ntîi, ca vre un ceas,

Mă deştept, înţeleg şoapte,

                Simţ că de copil e glas.

 

Strigînd întreb: – Cine este?

                Cine-aicea s-a băgat?

Cine-aici fără de veste

                A-ndrăsnit de a intrat?

 

Mă uit!… Ce să văz? Minune!

                Prea ciudat un copilaş,

Fricos cere iertăciune,

                Se roagă să-i dau lăcaş.

 

Văz în spate-i arepi zmulte,

                Port frumos, dar sfîşiat;

Gata el să-mi spuie multe,

                Eu, de somn îngreuiat,

 

– “Las’ – îi zice – om vorbi mîine,

                Acum culcă-te, de vrei,

De ţi-e foame iată pîine;

                Apă, vin, de-i vrea să bei.”

 

– “Dragul meu! d-acestea toate –

                Zice el – îţi mulţumesc;

Ţi-e somn, văz; dar, de se poate,

                Oareşce am să-ţi vorbesc.

 

– Cît de mic sînt, vezi prea bine,

                Nici beau, nici mănînc, nici dorm,

Şi acei ce sînt cu mine

                Prea puţine ori adorm.

 

Somnul, celor care place,

                E vrăjmaş omorîtor,

El îi face-n veci de zace

                Ş-a mai multă viaţă mor.

 

Eu pe tine cu plăcere

                Poci să te ţiu deştept;

Ş-orice-i vrea-ţi dau făr-a cere,

                Să te rogi mult, nu aştept.”

 

Vorbind nu ştiu ce vrăji face,

                Somnul văz că mi-a perit;

De unde dormeam în pace,

                Îmbrăcat m-am pomenit.

 

Tot spre el, nevrînd, mă poartă

                Un puternic nu ştiu ce!

Ce-al ticnitei mele soartă

                Fir, cînd el veni, tăie.

 

Frumos caută, îmi zîmbeşte,

                Mi-e drag, îl iubesc mai mult.

C-o blîndeţe el vorbeşte,

                D-aş vrea tot ca să-l ascult.

 

Zice: – “Aici nu este locu

                Unde poci eu ca să-ţi spui

Cine sînt, la ce norocu

                Mă făcu să mă suppui.”

 

Binişor mă ia de mînă,

                Ş-într-o clipă m-aflu eu

În crîngşor, unde-o fiintînă

                Curgînd face heleşteu.

 

Pe acelui undă lină

                A nopţii făclie stînd

Îndoită da lumină

                Din oglindă-i s-întorcînd.

 

Pe cer, mii de mii de stele

                Semănate străluceau;

La cîmp focuri de surcele

                De departe văpăiau.

 

Briliant vărsa cu fală

                Al fîntînei viu susur;

O tăcere, o luceală

                Preste tot domnea-mprejur.

 

Firei, glasul cîntăreţii,

                Blîndei, dulci privighitori,

Spunea-ntoarcerea verdeţii

                Ş-a luminei după nori.

 

Apoi doru-i venea-n minte,

                Ea de jale se spărgea,

Nevorbind spunea cuvinte

                Ce simţirea atingea.

 

Înfoca, spuindu–şi tîngu,

                Subt ea un copaci stufos,

Ce de-nalt stăpînea crîngu,

                Ne-a dat razem şezînd jos.

 

Ast loc, el, şi vreme-alege,

                Astfel începînd vorbi:

“– Că e cea mai veche lege

Pe pămînt ca-n cer, vei şti,

 

Cu plăceri, sau cu durere,

                Cîte trăesc, vor, nu vor,

Curînd ori cu-ntîrziere

                Stăpînite-a fi d-Amor,

 

Amor care dumnezeii

                Îi slăvesc de Dumnezeu,

Ce-mblînzeşte tigrii, leii,

                Ş-înalţă pe om sînt eu.”

 

Cîte-a făcut biruinţe,

                Cîte jocuri, cui, mi-a spus;

Cum ia Joiu-nchipuinţe;

                Ercule cum umple fus.

 

“– Slavă – zice – îndestulă

                Nici o slavă nu-mi era,

Al meu braţ viteaz, de hulă,

                Pretutindeni m-apăra.

 

Iar acum făr-a prinde

                Eu de veste nicidecum,

Fără arcu a-mi întinde,

                Fugar m-am trezit pe drum.

 

Mare foarte a fost jocu

                Şi de tot ne-aşteptat;

Într-ascuns viclean norocu

                A mea stingere-a lucrat.

 

A puteri săvîrşire,

                Frumuseţele deplin,

Daruri mari au strîns oştire,

                Şi-oricîte spui, zic puţin.

 

La un loc toţi nurii creşte,

                Şaisprezece anişori,

Ş-în fetiţă-nchipuieşte

                Fulger de biruitori!

 

Tocmai prin această ţară

                Ce-o ştiam de tot a mea,

D-astfel d-întîmplare-amară

                Eu nu mă puteam temea.

 

Neferit, fără gătire,

                La arme nici mai gîndind,

Plin de rîsuri, de iubire,

                La suppuşii mei venind,

 

Zăresc, văz aşa copilă,

                Abia seama i-am luat,

Cînd mă aflu fără milă

                Tot dodată dezarmat.

 

Norocu gîndea să poată

                Ca, prin ea meşteşugind,

Să mă-njuge-n veci sub roată;

                D-abia am scăpat fugind.

 

Prin păduri coprins de frică,

                Alerg, stau, mă uit, ascult;

Mă tem cînd o frunză pică;

                Deşii mărăcini m-au zmult.

 

Cînd mi se părea d-aproape

                Că vrăjmaşul m-a sosit,

Nezburînd, adesea-n groape

                Sărind, eu cădeam zdrobit.

 

A ta bună priimire

                C-am scăpat m-a-ncredinţat,

Şi l-a lui nelegiuire

                C-altu nu e vinovat.

 

Aş zbura d-aş avea stare,

                La maică, la dumnezei;

De ruşine mi se pare

                Că n-o să-i mai văz pe ei!

 

Răsplătirea îmi aprinde

                Jeratic nestins în piept,

Şi mirare mă coprinde,

                Eu atît, cum mai aştept!

 

Biruirea mea în grabă

                A putut a mă slăbi:

Dar din stare cît mai slabă

                Mai curînd poci m-întări.

 

Acum voi să se arate

                D-am putere eu sau nu,

Ori sînt legile schimbate

                După cum norocul vru.”

 

Mişcare puţină face

                Stă, ş-îl văz iar se mişcînd

Filomel-atunci, cînd tace,

                Cînd iar s-aude cîntînd.

 

Ea îi simte-ntîi puterea,

                Şi cu glas petrecător

Tuturor apropierea

                Spune-a dulcelui amor.

 

Cu ea mii de păsărele

                Se unesc concertuind;

Şi deodată lună, stele

                De tot faţa-şi pierd albind.

 

Saltă-n sus, pe lîngă focuri

                Călător şi ciobănaş;

Prerăsună-n multe locuri

                Dulce glas de flueraş.

 

Toate se deştept, simt, cere

                Magnetul însufleţit;

Ce va prin împărechere

                Sufletul a fi-ndoit.

 

Se deştept cele-nsoţite

                Spre-a-nălţa slavă l-Amor;

Ne-nsoţite, despărţite,

                Spre-a jăli cel mai trist dor.

 

Aurora se coboară

                Din braţele lui Titon

Veselă şi rumeoară,

                Fără teamă de vrun zvon.

 

P-a ei cale semănată

                De trandafiri vii la feţi

Vine, porţi deschide-ndată

                Zîmbitoarei dimineţi.

 

Focurile-şi răspîndeşte

                Noaptea lor se suppuind,

Norii toţi îi aureşte

                Viaţa firei înnoind.

 

Băşicuţile de rouă,

                Ce pe iarbă strălucesc,

Cîmpului dau smalturi nuoă,

                Florile-l înveselesc.

 

De miroase îmmulţite

                Balsam viu, din ele dînd,

Zefir dulci suflări trimite

                Ici şi colo se jucînd.

 

Arătorul ce sileşte

                Boii săi cei grei la pas

Cîntînd spune ce doreşte –

                Tare răsun-al lui glas.

 

Plăcute zbierări de turme

                Aerul îl umple tot;

Tauri grei p-ale lor urme

                Apăsate mugiri scot.

 

Călaşaua d-altă parte,

                Lor răspunde nichezînd;

Ecco prelungind înparte

                Al ei glas tot s-înălţînd.

 

Ochiului s-arăt grămadă

                Turnuri, case, vii, grădini,

Munţi verzi, munţi de o zăpadă

                Lucitoare fiind plini.

 

Ducînd apă cînt fetiţe,

                Mai încolo, lîngă oi,

Spun ca ele ciobăniţe,

                Că sînt bine cîţi sînt doi.

 

Ecco prea cu îngrijire

                Al lor cîntec răscîntînd,

Drag îl duce la simţire

                Şi dezmiardă orice gînd.

 

Rîndurele zbor s-întrece,

                C-o aripă răzuiesc

Unda ce-şi torn pe trup rece,

                Răcorite s-întăresc.

 

Face fluturi mii să zboare,

                Cum va zefiraş uşor;

Albini fac din floare-n floare

                Furtişag nestricător.

 

Se înalţă cu mîndrie

                Soarele pre răsărit,

Toate lui cu bucurie

                Pe loc închinări trimit.

 

Prin armonie nespusă

                De acord unsunător;

Firea e-n mişcare pusă;

                Orice ton răsun-amor!

 

Înlăţită mi-e simţirea:

                Acum simţ deosebit –

Simţind văz deosebirea

                De simţit şi de simţit.

 

Sîngele mi s-înnoieşte,

                Minţile mi se dezleg,

Orice glas mie-mi vorbeşte,

                Orice ton eu înţeleg.

 

Vinele repede-mi bate,

                Firei voi să dau răspuns,

La simţirile-nălţate

                Al meu glas e neajuns.

 

Dar mi-e inima deschisă

                Ş-înlăuntru e văzut,

Spune cu o mută zisă

                Că ce simţ mi-e prea plăcut!

 

Ajung ca în aromire

                De plăcere îmbătat,

Cînd d-Amor cu o zîmbire

                Ca din is sînt deşteptat.

 

“– Tinere iubite! – mi zice

                Destul, te cunosc acum:

De tine acum ferice,

                Acum calci pe al meu drum!

 

Calcă cu statornicie,

                Rabdă tot neostenit,

Ş-orice întîmplare vie

                Nu fi deznădejduit!

 

Ce-ai mai scump, mai sfînt, mai mare

                Legăminte omeneşti:

Gînd, păreri, încredinţăre,

                Toate să mi le jertfeşti!”

 

(Iancu Văcărescu, O zi şi o noapte de primăvară la Văcăreşti sau Primăvara amorului, în Id., Opere, Ediţie critică, studiu introductiv, note, glosar, bibliografie şi indice de C. Cîrstoiu, Minerva, Bucureşti, 1985, pp. 103-120)