1832
Grigore Alexandrescu
Adio.
Culcat p-aste ruine, sub care adîncită
E gloria străbună şi umbra de eroi,
În linişte, tăcere, văz lumea
adormită
Ce uită-n timpul nopţii necazuri şi nevoi.
Dar cine se aude şi ce este ast sunet?
Ce oameni sau ce armii şi ce repede pas?
Pămîntul îl clăteşte
războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, şopte, trece, vîjie-un
glas…
………………………………………………
Dar unde sînt acestea? S-a dus! Au fost
părere,
Căci armele, vitejii şi toate au tăcut.
Aşa orce mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirii ş-a Romei a trecut.
Şi pe ţărîna-aceea, de
care-odinioară
Se spăimîntau tiranii de frică
tremurînd,
Al nopţii tîlhar vine şi pasări cobe
zboară,
Pe monumente trece păstorul şuierînd,
…………………………………………..
……………………………………………
Mă scol, mă mut d-aicea; duc pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, in fundul unui
crîng.
Şi las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrămi destule ca se plîng.
Aicea am speranţa se aflu mulţumire;
Eu voi să auz unda şi cerul să-l privesc,
Să văz a aurorii mult veselă
zîmbire,
Razele dimineţii ce norii auresc;
Aci stejari cu fală se-nalţ, se
îndreptează,
Urcînd ale lor ramuri spre-azurele cîmpii;
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, ş-aici sălbatici
vii.
Din coasta-acestor stînce, din vîrful astui
munte,
De unde îşi apucă vulturul al său
zbor,
A nopţii stea răvarsă lumină p-a mea
frunte
Şi raza-i se reflectă pe limpede izvor;
Aci
zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;
Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste
rîuri… Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.
Din sînul maicii mele, născut în griji,
necazuri,
Restriştea mi-a fost leagan, eu lacrămi m-am
hrănit,
Ca ale mării repezi şi groaznece talazuri,
De vîntul relei soarte spre stînci am fost
gonit.
Acuma pretutindeni intorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulţumire de loc nu
întîlnesc,
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Şi oamenii pe mine trecînd ma ocolesc.
Aşa! aşa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;
Văzînd că nu-mi rămine plăcere
pe pamînt,
Văzînd că pentru mine s-au dus zilele
line,
Pui mîna p-a mea frunte şi caut un
mormînt.
Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vîrsta mea de aur, din sîntul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămîne dimineaţa din visuri care zbor;
Aşa, fără-ndoială, amara mea
viaţă
D-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă şi iarna îl
îngheaţă
Şi nici o floare n-află sîrmanul
calător.
Dar însă suvenirul fiinţelor iubite
Va fi la al meu suflet etern
înfăţişat,
Ca frunzele aduse de vijălii pornite
La vechea lor tulpina ce-odată le-a purtat.
De visurile voastre, speranţe-amăgitoare,
Acum peste măsură mă văz
îndestulat;
Fugiţi, zadarnici zile, ce griji omorîtoare
Pe tînăra mea vîrstă curînd
aţi adunat.
Cînd toamna să arată al iernii rece
soare,
Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc,
Aşa nenorocirea uscînd a vîrstii-mi
floare,
Zic
lumei un adio: iau lira şi mă duc.
(Gr. Alexandrescu, Adio.