1834

Gheorghe Asachi

L. 4

 

Scorto dal raggio di propizia stella,

Scese dal colle il pastorello Alciro,

Ch’al bosco ognora un bel desir l’appella

Delle Muse e di Leuca ermo ritiro.

 

Ei là cantò su cetra ancor novella:

“Gemma più chiara d’oriental zaffiro,

Onde tuo sesso nouva luce abbella,

O Leuca tue virtù non vezzi ammiro”.

 

Mentre ci cantava scocca dal cipresso

Un strale Amor, sdegnato, e disse: “sconte

In te mille disprezzi un colpo stesso;”

 

Ratto d’Igia cors’egli al sacro fonte,

E quella trasse il dardo al sen impresso,

Ma nol sanò, siccome appare in fronte.

 

versiune română

 

Condus de raza unei stele binevoitoare,

Coborî de pe colină păstoraşul Alviro,

Pe care totdeauna îl cheamă o frumoasă dorinţă

Spre crîng, refugiu solitar' al Muzelor şi al Leucăi.

 

El cîntă acolo pe citera încă nouă:

“Nestemată, mai limpede ca safirul oriental,

Care-ţi înfrumuseţează genul cu o nouă lumină,

O, Leuca, admir virtuţile, nu farmecele tale”.

 

În timp ce el cînta, Amor supărat, repezi

Dintr-un chiparos o săgeată, şi zise: “ispăşeşte

Mii de dispreţuiri cu-o lovitură!...”

 

Răpit de Igia, el alergă la izvorul sfînt,

Şi aceea îi smulse săgeat adîncă din piept,

Dar nu-l lecui, aşa cum chipu l-arată.

 

(Leucaida lui Alvaro Corintio-Dacico (G. Asachi). Traducere, ediţie. prefaţă şi studiu de G. Sorescu, Minerva, Bucureşti, 1974, p. 17)