1836 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1836

Ion Heliade Rădulescu

O noapte pe ruinele Târgoviştii

 

Soarele după dealuri mai străluceşte încă,

Razele-i rubinoase vestesc al lui apus,

Şi seara, pânditoare subt fiecare stâncă,

Ce ‘ncet şi ‘ntinde umbra cutezătoare ‘n sus.

 

Muntele al său creştet şi ‘nalţă şi priveşte

Linul cobor al zilei, tainicul ei sfinţit,

Şi raza cea din urmă pe fruntea lui izbeşte,

Ce mândră ţine faţa cu cerul cel ruşit.

Vântul de seară suflă şi frunza ‘nfiorează;

Roua seninul varsă verdeaţa renviind;

Dealurile ‘n cunună câmpia ‘ncorunează

Şi râul p’a lui cale şopteşte şărpuind.

 

P’a dealului sprânceană, pe fruntea-i cea râpoasă,

O cătaţuie veche, lăcaş religios,

Păstrează suvenirea d’o noapte sângeroasă

Ce mult s’asemănează cu sânu-mi cel noptos.

Asfel într’al meu suflet se ‘nalţ’a mea credinţă,

P’a patimilor râpă ca monument s’a pus

Şi-mi ţine şovăinda, clătita mea fiinţă

L’a vieţii-mi viforoase prea liniştit apus.

 

Soarele-acum sfinteşte, şi noaptea naintează,

Cu ’ncetu-şi cârmuieşte carul cel aburos;

Mii de lumini in preajmă-i, pe frunte-i schinteiază,

Ş-acuma îşi întinde vălul de abanos.

Ochii-mi în mărmurire se uită la vecie,

Din stea în stea se plimbă, în orice stea cinstesc

Sufletu-mi s’aripează şi sboară în tărie,

Se scaldă în lumina eterului ceresc.

 

D’acolo se întoarce ş’în sânu-mi se aşază –

Tăcere, întunerec în preajma mea domnesc!

Natura toată doarme, fiinţa-mi privighează

D’asupra pe ruine, mormântul strămoşesc.

 

Un rece vânt se simte c’a morţii răsuflare,

Pe, piatra cea ‘nverzita şuieră trecător;

Ca viaţa se răvarsă o mută ‘nfiorare;

Pustiul se însuflă d’un duh încântător.

 

Tot este viu în preajmă-mi: frunza pe zid şopteşte,

Iarba pe muşchi întreabă: “Aici cine m’a pus?”

Zidul ca o fantomă d’asupră-mi se lăţeşte;

Ca uriaş la spate-mi turnul se ‘nalţă-n sus.

 

La locul lor stau toate, ca moartea neclintite,

Gata să năvălească; umbrele mă ‘nconjur,

Trec şi retrec, se primblă asupră-mi pironite

Păsări de noaptea, cobe fâlfâe împrejur. –

………………………………………………..

 

Eu n’am venit, o, umbre! să turbur pacea noastră...

Fiinţa-mi rătăcită aleargă între voi;

Este ş’a mea odihna sălăşluirea voastră:

Eu sânt însumi o umbră împinsă de nevoi.

 

Sânt de al vostru sânge; braţu-mi nu se armează

D’acea armă slăvită ce voi aţi mânuit;

Muza-mi a voastre fapte la umbră cercetează

Ş’a voastră pomenire pana-mi a consfinţit.

Eu cânt în miezul nopţii a voastre biruinţe,

Eu pe mormântul vostru laure împletesc;

Izbânzi, fapte viteze; războinice dorinţe

Recomandez eu lumei, l’ai voştri fii vestesc.

Câmpia îmi arată slăvitele războae

Şi câte biruinţe pe dealuri s’au sărbat;

Râul în treacăt spune ca cât sânge şâroae

În vremele trecute unda-i a purpurat.

Aci îmi stau de faţă eroii Rumâniei

Din Câmpulung, din Argeş din Iaşi, din Bucureşti,

Dela Traian şi Negru, martiri ai vitejiei,

Până la împilarea trufiei strămoşeşti.

 

Ici glasul: Radu Negru! peste Carpaţi răsună,

Viteazu-şi pune tronul în locul strămoşesc;

Orice Rumân în preajmă-i subt steaguri se adună

Ş’îşi apără pământul cu braţ, duh rumânesc.

În capul unei armii Mircea viteaz răcneşte

Însuflă bărbăţia Rumânilor soldaţi;

A lui Murat trufie învingător smereşte,

Şi locul este slobod din Istru la Carpaţi.

 

Balcanul până’n poale-i văzu pe fiii Lunei

Bătuţi, goniţi, nemernici, scăpare a căta;

Dunărea este martur de preţul al cununei

Ce fiii Rumâniei ştiură a lua.

D’aici văz în Moldova toată slava romană

A renvia subt Ştefan, şi ai vechimii ani

Iarăşi a se întoarce; a vitejiei hrană

Subt el îmbărbătează a ‘nvinge pe tirani.

P’a Neamţului cetate, eu văz o eroină,

Moldoveană în toate, Spartană l’al său dor,

Certând nemernicia la Moldovean streină,

Zicându-i ca să moară ori vie ‘nvingător,

 

Aci Mihai cel Mare deşteaptă bărbăţia,

Steagurile destinse slobode fâlfâesc;

Subt dânsele el chiamă pe toată Rumânia,

Şi trâmbiţa răsună, vitejii se ‘nmulţesc.

 

Buzeştii comandează; – Tătarilor e spaimă,

Hanul l’a lor picioare muşcă ţărână jos.

Calofirescul arde d’a lor vitează faimă,

Şi braţul lui împumnă fierul şi mai vânos.

 

De glasul cel războinic altarul se despică,

Din sânu-i vitejia e foc mistuitor.

Farcaş într’însul arde, sfânt crucea sa ridică:

E comandir de arme, păstor răzbunător.

 

Paşa cu barba lungă spre fugă comandează,

Ferosul Manaf pierde orice curaj barbar;

Arabul beat de sânge în lanţ acum turbează;

E plin câmpul bătăii de crutul Ianicear.

 

Dunărea e mormântul taberii musulmane,

Crucea în triumf sboară; Hristos e răzbunat;

Rumânul este spaimă trufiei otomane:

Cel hotărît la cruce în veci a triumfat.

Preste Carpaţi acuma vulturul rumân sboară,

D’aicea spre Moldova îşi ia falnicul sbor:

Două capete are, cu patru ochi măsoară,

E’n toată Rumânia acum poruncitor.

…………………………………………

 

O, ziduri! rămăşâţa din slava stramoşască!

O, turn! de unde ochiul de mii de ori văzu

Biruinţa să sboare p’oştirea rumânească, –

În muta voastră şoptă câte-mi vorbiţi acu!

Muşchiul acesta verde ce vremea-l grămădeşte,

Aste ierburi sălbatici ce în pustiuri cresc,

La inima gemândă sânt laure ce creşte,

Deşteaptă bărbăţia; din ochi robii vorbesc.

Vitejilor războinici! frunza când vă suspină

Şi când astupat geme vântul p’în boltituri,

Este al vostru nume ce ca o undă lină

Murmuie, se strecoară p’în aste crăpături.

……………………………………………

…………………………………………….

 

Dar ce glas întrerupe astă tăcere sfântă! –

E glasul cucuvaiei ce plânge al său dor. –

Asta este poetul? P’al vostru mormânt cântă

Acest fiu al pustiei?... O glas prea cobitor...

Ce-mi spui d’a noastră soartă? vaietul ce nu-ţi tace?

Ca ce feI de restrişte? ca ce fel de nevoi?

CorbuI nu este vultur! ce nu mă laşi în pace?

Plângi numai pentru tine; nu plânge pentru noi

………………………………………………..

 

Fatala presimtire acum mă părăseşte;

Dar vai! eu ca şi tine sânt slab, neputincios;

Glasu-mi nu ‘mbărbătează; poate şi el cobeşte,

Sau plânge slava veche şi plânge dureros. –

 

Ss!- Clopotul s’aude! - E ceasul după urmă? –

Îngerul pocăinţii cu ast d’aramă glas

Chiamă la rugăciune pe rătăcita turmă.

Natura se deşteaptă; visurile mă las.

 

Ruşaşte Răsăritul; muntele rubinează;

Îngânat p’între aburi dealurile verzesc;

Râul adapâ câmpul ce roua însmăltează

Răcoarea dă viaţă, şi stelile albesc.

 

Turme, cai, dobitoace la apă se coboară;

Clopote bat, se scutur, cu-al dimineţii svon;

La vâjâitul morii undele se’ nfăşoară,

Deschis e ochiul zilei acum pe orizon.

 

(I. Heliade Rădulescu, O noapte pe ruinele Târgoviştii, în Id., Opere, I, Ediţie critică, cu introducere, note şi variante de D. Popovici, Bucureşti, 1939, pp. 178-183)

 

 

 
ultimo aggiornamento: 30-Mar-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina