1842 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1842

Grigore Alexandrescu

Umbra lui Mircea. La Cozia

 

                Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;

Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,

Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate

Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.

 

Dintr-o peşteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară:

De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor;

Muşchiul zidului se mişcă… pîntre iarbă să strecoară

O suflare, care trece ca prin vine un fior.

 

Este ceasul nălucirei: un mormînt se desvăleşte,

O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc …

Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte...

Rîul înapoi se trage... munţii vîrful îşi clătesc.

 

Ascultati...! marea fantomă face semn... dă o poruncă…

Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez...

Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stîncă-n stîncă,

Transilvania-l aude, ungurii se înarmez.

 

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute

Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit,

Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sînt ţie cunoscute,

Cine oar’ poate se fie omul care te-a-ngrozit?

 

Este el, cum îl arată sabia lui şi armura,

Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpîn,

Traian, cinste a Romei ce se luptă cu Naura,

Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn?

 

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.

Acest sunet, acest nume valurile-l primesc;

Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează,

Ş-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

 

Sărutare, umbra veche! primeşte-nchinăciune

De la fiii României care tu o ai cinstit:

Noi venim mirarea noastră la mormîntu-ţi a depune;

Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

 

Rîvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă:

Pînă l-adînci bătrîneţe pe români îmbărbătaşi;

Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă,

Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.

 

Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sînt de mirare:

Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a cîştigat:

Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare,

De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.

 

În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,

Unde tu te gîndeşti poate la norodul ce-ai iubit,

Cîtă ai simţit plăcere cînd a lui Mihai soţie

A venit să-ţi povestească fapte ce l-a strălucit!

 

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armura

Ce un uriaş odată în războaie a purtat;

Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,

Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat

 

....................................................................

 

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite.

Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc;

Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite

În gîndire şi în pace drumul slavei îl găsesc.

 

Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte

Şi ai lui sîngeraţi dafini naţiile îi plătesc;

E a cerului urgie, este foc care topeşte

Crîngurile înflorite, şi pădurile ce-l hrănesc.

 

...................................................................

...................................................................

 

Dar a nopţei neagră mantă peste dealuri să lăţeşte,

La apus se adun norii, se întind ca un veşmînt;

Peste unde şi-n tărie întunerecul domneşte;

Tot e groază şi tăcere... umbra intră în mormînt.

 

Lumea e în aşteptare... turnurile cele-nalte

Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;

Şi-ale valurilor mîndre generaţii spumegate

Zidul vechi al mănăstirei în cadentă îl izbesc.

 

(Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia, în Id., Opere, I, Text stabilit, note, comentarii şi variante de I. Fischer, studiu introductiv de I. Roman, Poezii, Minerva, Bucureşti, 1972, pp. 10-12)

 

 

Toporul şi pădurea

 

Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,

Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace,

Nu rămîne-ndoială; pentru că de n-ar fi,

Nici nu s-ar povesti.

Şi caii lui Ahil, care proorocea,

Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.

Întîmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc,

Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc,

Şi care îmi zicea,

Că şi el o ştia

De la strămoşii lui,

Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-o ştiu

De la un alt strămoş ce nu mai este viu,

Şi p-ai cărui strămoşi, zău, nu poci să vi-i spui.

 

Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,

Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.

Trebuie să ştiţi însă, şi poci să dau dovadă,

Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.

Astfel se încep toate: vremea desăvârşaşte

Orice inventă omul, şi orice duhul naşte.

Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mînă,

Începu să sluţească pădurea cea bătrînă.

Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:

 

“Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte, –

începură să zică – toporul e aproape!

în fundul unei sobe ţăranu o să ne-ngroape!”

- “E vreunul d-ai noştri cu ei să le ajute?”

Zise un stejar mare ce avea ani trei sute

Şi care era singur ceva mai la o parte.

- “Nu.”– “Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;

Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,

Decît să ostenească.”

Stejaru-avu dreptate:

După multă silinţă, cercări îndelungate,

Dînd în dreapta şi-n stînga, cu puţină sporire,

Ţăranul se întoarse fără de izbutire.

Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,

Puteţi judeca singuri ce tristă întîmplare.

 

Istoria aceasta, d-o fi adevărată,

Îmi pare că arată,

Că în fieşce ţară

Cele mai multe rele nu vin de-pe afară,

Nu le aduc streinii; ci ni le face toate

Un pămîntean d-ai noştri, o rudă sau un frate.

 

(Gr. Alexandrescu, Toporul şi pădurea, în Id., Opere, I, Text stabilit, note, comentarii şi variante de I. Fischer, studiu introductiv de S. Iosifescu, Bucureşti, ESPLA, 1957, pp. 195-196)

 

 

Dimitrie Bolintineanu

O fată tînără pe patul morţii

 

Ca robul ce cîntă amar în robie,

Cu lanţul de braţe, un aer duios,

Ca rîul ce geme de rea vijelie,

Pe patu-mi de moarte eu cînt dureros.

Un crin se usucă şi-n laturi s-abate

Cînd ziua e rece şi cerul în nori,

Cînd soarele-1 arde, cînd vîntul îl bate,

Cînd grindina cade torente pe flori;

Aşa făr’ de veste pe zilele mele

O soartă amară amar a bătut,

Şi astfel ca crinul de viscole rele,

Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut.

 

Abia-n primăvară cu zilele mele

Plăpîndă ca roua abia am ajuns,

Atuncea cînd cîntă prin flori filomele,

O crudă durere adînc m-a pătruns.

Amară e moartea cînd omul e june,

Şi ziua-i frumoasă, şi traiul e lin,

Cînd paserea cîntă, cînd florile spune

Că viaţa e dulce şi n-are suspin!

Să moară bătrînul ce fruntea inclină,

Ce plînge trecutul de ani obosit;

Să moară şi robul ce-n lanţuri suspină.

Să moară tot omul cu suflet zdrobit!

Iar eu cu o floare ce naşte cînd plouă

Creşteam pe cunună să am dezmerdări,

Şi mie amorul cu buze de rouă

Cu inimă dulce îmi da sărutări,

 

Ca frunza ce cade pe toamnă cînd ninge

Suflată de vînturi aici pe pămînt,

Ah! juna mea viaţă acuma se stinge

Şi anii mei tineri apun în mormint!

 

(D. Bolintineanu, O fată tînără pe patul morţii, în Id., Opere alese. Studiu introductiv de D. Păcurariu. Text stabilit de R. Ocheşanu şi Gh: Poalelungi, I, Poezii, EDP, Bucureşti, 1961, pp. 162-163)

 

 
ultimo aggiornamento: 30-Mar-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina