1842
Grigore Alexandrescu
Umbra lui Mircea.
Ale
turnurilor umbre peste unde stau culcate;
Către ţărmul dimpotrivă se
întind, se prelungesc,
Ş-ale valurilor mîndre generaţii
spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în
cadenţă îl izbesc.
Dintr-o peşteră, din
rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muche, de pe stîncă, chipuri
negre se cobor;
Muşchiul zidului se
mişcă… pîntre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.
Este ceasul nălucirei: un
mormînt se desvăleşte,
O fantomă-ncoronată din el iese... o
zăresc …
Iese... vine către ţărmuri... stă...
în preajma ei priveşte...
Rîul înapoi se trage... munţii
vîrful îşi clătesc.
Ascultati...! marea fantomă face
semn... dă o poruncă…
Oştiri, taberi fără număr
împrejuru-i înviez...
Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din
stîncă-n stîncă,
Transilvania-l aude, ungurii se înarmez.
Oltule, care-ai fost martur vitejiilor
trecute
Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuţi mari, fapte cumplite îţi
sînt ţie cunoscute,
Cine oar’ poate se fie omul care te-a-ngrozit?
Este el, cum îl arată sabia
lui şi armura,
Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului
stăpîn,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu
Naura,
Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel
Bătrîn?
Mircea! îmi răspunde
dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l primesc;
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează,
Ş-ale ei spumate unde către mare îl
pornesc.
Sărutare, umbra veche!
primeşte-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirarea noastră la mormîntu-ţi
a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume
l-au hrănit.
Rîvna-ţi fu neobosită,
îndelung-a ta silinţă:
Pînă l-adînci bătrîneţe
pe români îmbărbătaşi;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a
ta dorinţă,
Şi-al tău nume moştenire
libertăţii să îl laşi.
Dar cu slabele-ţi mijloace
faptele-ţi sînt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a
cîştigat:
Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost
nobilă şi mare,
De aceea al tău nume va fi scump şi
nepătat.
În acel
locaş de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gîndeşti poate la norodul ce-ai
iubit,
Cîtă ai simţit plăcere cînd a
lui Mihai soţie
A venit să-ţi povestească fapte ce l-a
strălucit!
Noi citim luptele voastre, cum privim
vechea armura
Ce un uriaş odată în războaie a
purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne
măsură,
Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au
stat
....................................................................
Au trecut
vremile-acelea, vremi de fapte strălucite.
Însă triste şi amare; legi, năravuri
se-ndulcesc;
Prin ştiinţe şi prin arte naţiile
înfrăţite
În gîndire şi în pace drumul slavei
îl găsesc.
Căci războiul e bici
groaznec, care moartea îl iubeşte
Şi ai lui sîngeraţi dafini naţiile
îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topeşte
Crîngurile înflorite, şi pădurile
ce-l hrănesc.
...................................................................
...................................................................
Dar a nopţei neagră
mantă peste dealuri să lăţeşte,
La apus se adun norii, se întind ca un
veşmînt;
Peste unde şi-n tărie întunerecul
domneşte;
Tot e groază şi tăcere... umbra intră
în mormînt.
Lumea e în aşteptare...
turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Şi-ale valurilor mîndre generaţii
spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în
cadentă îl izbesc.
(Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea.
Toporul şi pădurea
Minuni în vremea noastră nu văz a se mai
face,
Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace,
Nu rămîne-ndoială; pentru
că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.
Şi caii lui Ahil, care proorocea,
Negreşit că au fost, de vreme ce-l
trăgea.
Întîmplarea ce ştiu şi voi s-o
povestesc,
Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl
cinstesc,
Şi care îmi zicea,
Că şi el o ştia
De la strămoşii lui,
Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-o
ştiu
De la un alt strămoş ce nu mai este
viu,
Şi p-ai cărui strămoşi, zău, nu
poci să vi-i spui.
Într-o pădure veche, în ce
loc nu ne pasă,
Un ţăran se dusese să-şi
ia lemne de casă.
Trebuie să ştiţi
însă, şi poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea
coadă.
Astfel se încep toate: vremea
desăvârşaşte
Orice inventă omul, şi orice duhul naşte.
Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n
mînă,
Începu să sluţească pădurea cea
bătrînă.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră
foarte:
“Tristă veste, prieteni, să ne gătim
de moarte, –
începură să zică – toporul e
aproape!
în fundul unei sobe ţăranu o să
ne-ngroape!”
- “E vreunul d-ai noştri cu ei să le
ajute?”
Zise un stejar mare ce avea ani trei sute
Şi care era singur ceva mai la o parte.
- “Nu.”– “Aşa fiţi
în pace: astă dată-avem parte;
Toporul şi ţăranul alt n-o să
izbutească,
Decît să ostenească.”
Stejaru-avu dreptate:
După multă silinţă, cercări
îndelungate,
Dînd în dreapta şi-n stînga, cu
puţină sporire,
Ţăranul se întoarse
fără de izbutire.
Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteţi judeca singuri ce tristă
întîmplare.
Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
Îmi pare că arată,
Că în fieşce ţară
Cele mai multe rele nu vin de-pe afară,
Nu le aduc streinii; ci ni le face toate
Un pămîntean d-ai noştri, o
rudă sau un frate.
(Gr. Alexandrescu, Toporul şi pădurea, în
Id., Opere, I, Text stabilit, note, comentarii şi variante de I.
Fischer, studiu introductiv de S. Iosifescu, Bucureşti, ESPLA, 1957, pp.
195-196)
Dimitrie Bolintineanu
O fată
tînără pe patul morţii
Ca robul ce
cîntă amar în robie,
Cu
lanţul de braţe, un aer duios,
Ca rîul
ce geme de rea vijelie,
Pe patu-mi de
moarte eu cînt dureros.
Un crin se usucă
şi-n laturi s-abate
Cînd ziua e
rece şi cerul în nori,
Cînd
soarele-1 arde, cînd vîntul îl bate,
Cînd grindina
cade torente pe flori;
Aşa
făr’ de veste pe zilele mele
O soartă
amară amar a bătut,
Şi astfel ca
crinul de viscole rele,
Pe patu-mi de moarte
deodat-am căzut.
Abia-n
primăvară cu zilele mele
Plăpîndă
ca roua abia am ajuns,
Atuncea cînd
cîntă prin flori filomele,
O crudă durere
adînc m-a pătruns.
Amară e moartea
cînd omul e june,
Şi ziua-i
frumoasă, şi traiul e lin,
Cînd paserea
cîntă, cînd florile spune
Că viaţa e
dulce şi n-are suspin!
Să moară
bătrînul ce fruntea inclină,
Ce
plînge trecutul de ani obosit;
Să
moară şi robul ce-n lanţuri suspină.
Să
moară tot omul cu suflet zdrobit!
Iar eu cu o
floare ce naşte cînd plouă
Creşteam
pe cunună să am dezmerdări,
Şi mie
amorul cu buze de rouă
Cu inimă dulce
îmi da sărutări,
Ca frunza ce cade pe
toamnă cînd ninge
Suflată de
vînturi aici pe pămînt,
Ah! juna mea
viaţă acuma se stinge
Şi anii mei
tineri apun în mormint!
(D. Bolintineanu, O
fată tînără pe patul morţii, în Id.,
Opere alese. Studiu introductiv de D. Păcurariu. Text stabilit de R.
Ocheşanu şi Gh: Poalelungi, I, Poezii, EDP, Bucureşti,
1961, pp. 162-163)