1855
Alexandru
Cantacuzino
Serile de toamnă la ţară
Trăit-aţi
vreodată la ţară? Fără îndoială că
sînteţi moldoveni şi cine zice moldovan, zice şi
pământean. Ştiţi dar că la vreme de toamnă,
cînd umbra se lăţeşte, cînd frunzele cad pe pămînt
şi nu mai cîntă păsărelile de dragoste sub desimea
înflorită a luncilor, cînd cîmpul s-au dezbrăcat de
rodurile toate şi toloaca geme sub fierul plugului, cînd ţarina
s-au slobozit şi vîntul bate mai rece de la munte; ştiţi,
zic, sau poate nu ştiţi că atunce se naşte în
sufletul omului o dulce tristeţă, care aduce toată a sa
fiinţă într-o nespusă armonie cu melancolica
înfăţişare a naturei. Gîndurile se fac mai grele,
grijele apasă sufletul mai cu tărie! Atunci iubiţi de a ceti?
... Aprindeţi lumînările mai devreme. Iubiţi de a visa cu
ochii deschişi? ... Vă întindeţi într-un
jîlţ şi vă uitaţi la focul caminei, şi
flăcările albastre, ce se gioacă pintre cărbunii roşi
ai jăraticului, vă pornesc gîndurile într-un rai de
fericire. La ce gîndiţi atunce? ... La floricelele ce s-au
veştejit? La verdeaţa ce nu mai este? Sau poate vedeţi trecutul
ce v-au purtat în braţe şi vă aduceţi aminte de
tradiţiile casei părinteşti, cu care v-au legănat iubirea
unei mame?
Dacă
aveţi un prietin, îl doriţi; dacă aveţi
imaginaţie, cîntaţi pe lira fantaziei o horă sau o
doină şi, cetind în urmă un poet slăvit, vă
miraţi că v-au furat din gînd ideile sale cele mai bune.
Dacă iubiţi, sînteţi ferice, căci vi se bate inima de
dor ... şi atunce nu vă jălesc; numai vă sfătuiesc
să vă aduceţi aminte că
„Vremea şterge toate.“
Poetul
rosteşte acest adevăr cu mîhnire şi omul îl
ispiteşte cam cu durere şi cîteodată cam cu ruşine.
Ce folos! Am iubit şi eu, am gîndit şi am visat nu mai mult
decît voi, dar nici mai puţin. Din an în an, numai, îmi
venia mai puţine gînduri, imaginaţia îmi secase cu inima
împreună, pînă ce am agiuns de a nu mai gîndi la
nimică. Atunci căscam gura ‑ mai mult ceva decît un
franţez ‑ ceva mai puţin decît un englez ‑
întocmai cum faceţi şi voi, întocmai ca un moldovan curat
ce sînt din neam în neam şi tot aşa pînă
cînd am priceput într-o zi amarnică şi ploioasă
că nu mai casc. Vai de mine! M-am spăriet atunce, o mărturisesc,
m-am spăriet grozav de a fi singur într-un norod întreg,
singur neputînd şedè cu gura căscată!...
(Alecu Cantacuzino, Serile
de toamnă la ţară, ediţie îngrijită,
prefaţă, note şi glosar de L. Grămadă, Dacia, Cluj,
1973, pp. 29-30)
Alexandru (Alecu)
Russo
Amintiri
I
De ce oare cu
cît ceasurile, zilele şi anii se înmulţesc asupra lui, cu
atîta mai mult omul se uită în urma sa, şi din căutătură
în căutătură se opreşte cu plăcere la cele mai
depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte a tinereţii şi a
copilăriei? Nu-i soarele frumos, şi astăzi?
păsăruicele nu cîntă tot aceleaşi cîntice
voioase sau jalnice? frunzele nu au acelaşi freamăt? pădurile nu
înverzesc ca odinioară? florile nu au acelaşi miros,
cîmpiile, dulcele privelişti duioase ce aveau? mişcarea
vietăţilor alinitu-s-a? Nu: dar nici un soare nu luceşte frumos,
nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor
nu răzbate, nimica în lumea de faţă nu are asemănare
cu florile şi cu soarele zilelor văzute prin aducerea-aminte.
Vîntul ce bătea atunce, lacrimile ce se vărsa se uit; din
zilele trecute a rămas în închipuire un soare de-a purure cu
raze strălucitoare şi un miros neşters. Are dreptate
aducerea-aminte: nimică nu poate fi pentru om mai frumos decît
trecutul, căci trecutul e tinereţa şi tinereţa este
fericire!... fericire de a crede în toată pasărea ce
zboară, fericire de a crede în frumosul şi în bunul,
fericire de a nu se îndoi de cinste şi de multe, fericire de a nu
gîndi la nimica, de a nu şti ce este viaţa şi ce
neagră' prăpastie este sufletul omului... Cînd se
întoarce gîndul spre zilele tinereţii, inima stă
nehotărîtă, ce va povesti deodată: bătaia ei
dintîi simţită, îmbătătoarele şoapte,
primblarea încîntătoare umăr la umăr pintre florile
ce nu se zărea şi în acele minute, dar care acum răsar
şi împodobesc suvenirul, voiniciile ce îşi
făgăduia, patriotismul înflăcărat, visul măririlor
căpătate prin osteneală, vrednicie şi fapte mari,
binefacerile ce se pregătea a revărsa pe lume, ca un soare luminos
şi roditor? - lucruri ce se schimb toate încet cîte
încet în cevaşi cu totul dimprotivă; la unii, bătaia
lui Dumnezeu!... nici nălucirea visurilor acelora nu mai este!
Din
multele dulci ochiri a tinereţii şi a copilăriei, două s-au
tipărit în inima mea, verzi şi vioaie, crescînd
iarăşi, an cîte an, ca mlădiţele copacilor;
primăvara mi le aduce, pe cînd dă frunza, pe cînd
fluturii încep a se giuca, cînd trandafirii îmbobociţi
se deschid, cînd soarele încă dizmiardă şi nu arde,
cînd de pe porumbei pică ninsoarea mirositoare. Una din ele,
zîmbind în ceriul trecutului, cine nu o ştie? cine nu a avut
optsprezece ani, cine nu s-a uitat la lună şi nu a vorbit cu
stelele?... A doua aducere-aminte ce iarăşi, ca toate aducerele-aminte,
dulce luceşte între flori şi raze aurite, este un sat frumos,
răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a
codrilor Bîcului, cu un păr mare în mijloc. De sînt
mulţi ce nu ştiu poate de codrii Bîcului (căci de
lungă vreme nu să mai vorbeşte în Moldova de ei!) şi
mai mulţi vor fi care nu ştiu ce însămnează
părul din mijlocul satului. Codrii era odată aşezare de
apărare ca plăieşia munţilor.
(A. Russo, Amintiri,
în Id., Scrieri alese, ed. G. Şerban, ESPLA, Bucureşti,
1959, pp. 111-112)