1856 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1856

Costache Monachi

Amoriul din prieteşug

 

Am iubit, auziţi inimi, cuvîntul vostru cel mare

Ce vă pleacă la durere şi vă face sîmţîtoare,

Ce vă leagă, vă uneşte făr’ de nici o sîlnicie

Şi vă dă în viaţă asta altă viaţă şi mai vie.

Am iubit şi cunosc gustul dragostei peste măsură,

Ascultaţi, că vă grăieşte amoriul prin a mea gură.

Acest împărat a lumii, stăpînitor de plăcere,

Tiran la împrotivire şi milostiv la durere,

Nu cere de la voi slava de-zădarnică iubire,

Ce să naşte şi să trece ca un vis de nălucire.

Urăşte, fuge şi lasă inima nestătătoare,

Ce ca zburătorul flutur dintr-o floare-n altă floare,

Gustă numai, frunzăreşte a ibovnicilor fire

Şi le lasă făr’ de vreme lipsîte de mulţămire.

El cere, vra şi doreşte de la voi acea iubire

Carele înfiinţază pe două firi într-o fire

Şi umplîndu-le de focul ce le arde cu plăcere,

Le sporeşte mulţămirea prin necăz şi prin durere.

Dar un lucru aşa mare şi cu-atîta fericire,

Ca să-l dobîndiţi aievea, voi, inimi, cu slabă fire,

Crede-mă-ţi că nu să poate decît cu îndelungare

De supărări, de năcazuri, biruite prin răbdare.

Vreme multă, stăruială, îngrijiri şi îndoieli,

Privegheri, oftări şi lacrămi, plînsuri, rugi şi osteneli,

Suferiri, doriri cumplite, prepusuri otrăvitoare,

Pasuri deznădăjduite, pasuri fără măsurare,

Şi peste acestea toate, încă spre îndeplinire,

Să cere prieteşugul cu credinţă şi iubire.

Prieteşug, dar din ceriuri, la om cu multă priinţă,

Ce te naşti dintr-o vedere şi te-adaogi prin credinţă,

Ce amori viu şi puternic aprinzi cu-a ta mijlocire

Cînd cuprinzînd două inimi într-un gînd şi-ntr-o unire

Şi avîndu-le deprinsă numai prin obicinuinţă

La simbatie, la milă, la dragoste şi credinţă,

Le supui, fără de veste, la prefacerea ce mare

Din prieteşugul dulce în amori cu înfocare.

Ah, crede-mă-ţi, inimioară, că o aşa înălţare

Dintr-o norocire mica în norocirea cea mare

Suie pe om lîngă îngeri şi lîngă dumnezeire

Şi-l face trăind să guste a raiului fericire,

Însă pînă a agiunge în stepina acea mare,

Cîte munci, cîte năcazuri şi cît plîns cu suspinare!

Inimi, soarta hotărăşte să răbdaţi cu bărbăţîe,

Ascultaţi, că vi le-a spune nenorocita Zulnie.

Zulnia cea mai frumoasă decît zorile la faţă,

Între flori naltă ca crinul, cu ochii muri de negreaţă,

“Vai mie, zicea cu lacrămi, întru a sa văitare,

Ce putere nevăzută şi odihnei surpătoare

Să rădică în sîmţirea bietei inimioarei mele

Şi mă arde zi şi noapte cu-ntristare şi cu jele?

Văz prăpastie cu ochii, văz a mea ticăloşie,

Dar le văz cu mulţămire şi le rabd cu bucurie.

Ah, prieteşugul sîngur are oare astă fire

Să tulbure, să aprindă şi să dea şi mulţămire?

Eu, ticăloasan de mine, mă ştiem că sînt legată

Numai cu prietenie şi cu inimă curată

Cătră omul ce cu cinste m-au iubit şi mă iubeşte,

Dar, vai mia, că durerea care îmi pricinuieşte

Nu-i cu sămne de-o iubire pacinică şi măsurată,

Ci-i ca fulgerul ce-aprinde o dragoste înfocată!

Zile, nopţi petrec cu gîndul la dulcea închipuirea,

Ce pururea îmi aduce şi-mi sfeteşte nălucirea,

Nici un feli de împăcare sufletul meu nu găsăşte

Şi cunosc că pe tot ceasul patima ce mă munceşte

S-adaoge şi cuprinde sîmţîrile mele toate,

Încît nimica pe lume să mă mîngîe nu poate.

Viaţa mea este o mare care nu să linisteşte,

Prieteşugul să luptă, amoriul furtuni stîrneşte.

Aş vrea să mori, dar şi moartea aş vre-o cu acea putere

Să mă ducă în ceea lume cu plăcuta mea durere.

Dar, vai mia, unde este pîn’ la atîta răbdare!”

Aşa, de dureri cuprinsă în necazul ei cel mare,

Nemîngîietă Zulnie, prin suspinul ei aprinsă,

Să veşteză ca o floare ce în zori de zî deşchisă

Şi lipsîtă de viaţa rouăi cei răcoritoare

Să topeşte supt arsura soarelui cu înfocare.

Dar nu ştia că-ntr-o laturi, cu asămenea durere,

Să vaită şi să plînge, făr’ de nici o mîngîiere,

Ikanok, acel prieten cu cinste şi cu credinţă,

Care, ştiind că amoriul nu suferă biruinţă,

Căta chip prin depărtare să scape de-a lui lovire

Şi fugea, dar, vai de dînsul, că a dragostelor fire

Nu-i supusă nici la fugă, nici la vreo depărtare,

Nici la vremi, nici la prefaceri, nici la orice strămutare,

Ce prin toate el răzbeşte, agiunge şi biruieşte,

Uscatul tot îl cuprinde şi mările prevesteşte.

“Ah, zicea cuprins de lacrămi, amar mia, amar mia,

Cum să mai ascund amoriul ce m-au robit la Zulnia?

Şi să-l mai ascund să poate cînd arde şi mă topeşte,

Cînd durerile cu cîte şi suflet şi trup răpeşte?

Nesuferind tăinuire, covîrşesc orice răbdare,

Întocmai ca la sfîrşitul acestei vieţi trecătoare,

Cînd moartea cu-a sa cruzime să arată, să vesteşte

În faţa bietului bolnav pe care din vii răpeşte.

Şi mai rău şi mai mult încă, căci sfîrşitul orişcare

Iartă omului să-şi spuie durerile cîte are,

Iar mia nu mi-i iertată nici atîta mîngîiere,

Ce trebuie să le sufăr şi să mor întru tăcere.

Ah, prieteşugul care toată lumea îl slăveşte

Şi după care aleargă, dar rareori îl găsăşte,

Pentru mine este muncă, dojană şi chinuire,

Căci m-aruncă şi mă ţîne în jalnică stînjănire.

Ori a fi cinstit prietin şi să mă trag de Zulnia,

Ori să-i descopăr amoriul ce cu-atîta tirănia

M-au cuprins şi mă-mpilează, încît nu mai am suflare,

Şi aşa, oricum, la mine, prieteşugu-i perzare.

Ah, prieteşugul, doamne, acea sfîntă legătură,

Ce să-ntăreşte prin fapte, iar nu cu vorbe de gură,

Ierta-mă-vei ca să-l lepăd pentru o amorezată?

Dar ce să fac, ceriuri sfînte, cînd inima săgetată

De-a amoriului lovire şi aprinsă de-a lui pară

Trebuie ori să iubască, ori să răbde şi să moară!”

Acest fel petrecea viaţa astă de necăzuri plină

În vaiete şi suspinuri amîndoi pentru-o pricină

Şi fugea unul de altul gîndind că prin depărtare

Amoriului vor aduce scădere şi-mpuţinare.

Dar nu ştia că la urmă un prilej de întîlnire

De mii de ori îl aprinde mai cu straşnica pornire.

“Fugi, Zulnio, fugi, Zulnio, striga el, plin de durere,

Că a nu te iubi, dragă, nu mi-au mai rămas putere.”

“Depărtează-te din ochi-mi, răspundea biata Zulnie,

Că cunosc pe toată zîua că mai mult mă robesc ţîe.”

Tot aşa cu prelungire din răbdare, în răbdare,

Amîndoi într-o durere să usca di pi picioare,

Pînă cînd, odinioară, după cum să prilejeşte

Pururea, cînd vra amoriul, la cei care îi iubeşte

Au sosît fericit ceasul de dorita întîlnire,

Căci la a lui sfîntă voie nimică nu-i spre oprire.

într-un loc pustiu şi tainic, de curînd aflat la lume,

Unde spre tămăduire pătimaşii mărg anume,

Unde firea întristată şi întru posomorîre

Au răvărsat toate celea ce pricinuiesc mîhnire,

Munţi înalţi pînă la nouri, păraie prin stînci vărsate,

Codri cu copaci sălbatici printre petre răsturnate,

Prăpăstii pste prăpăstii, adîncimi întunecoasă,

Unde zmeura şi fragii şi mura cea mai frumoasă,

Cresc în voie despre oameni, că numai cîte-o potică

Slujeşte la bieţii bolnavi de trecut cu mare frică,

Acolo, bietul Ikanok, acolo, biata Zulnie

S-o-ntîlnit, ah, cine poate întîlnirea lor s-o scrie!

Orice condeiul s-arăte, orice graiul să rostească,

Nimic spre asămănare nu pot să închipuiască!

Lacrămi, vaiete, suspinuri, cînd şi cînd cîte-o suflare,

Leşine necontenite şi de viaţă curmătoare,

Cuprinderi, îmbrăţoşări supt prietenească faţă,

Căutături cu răpire şi căderi braţă la braţă,

Privigheri şi zî şi noapte, gînduri cu milanhonie,

Uitare de toate celea, în sfîrşit, o moarte vie,

Au stătut a lor viaţă, pînă cînd, din nerăbdare,

Ikanok, cu puţîn suflet, căzînd la a ei picioare,

“Ah, Zulnio, îmi eşti dragă, i-au zîs, cuprins de ruşine.

Îmi eşti dragă, ce pot face cînd sîmpt că mori di pi tine,

Cînd mă sfîrşesc, cînd să sufăr nu mi-au mai rămas putere,

Cînd toate celea în mine s-au prefăcut în durere?

Ştiu că-i să-mi pui înainte prieteşugul cel mare,

Dar tocmai prieteşugul mi-au aprins focul mai tare.

Vai mia, el şi amoriul, unindu-să într-o fire,

Mă muncesc şi mă omoară cu îndoită pornire.

N-am răgaz, nu am odihnă, auz pieptul că-mi răsună,

Văz părăile de lacrămi, ce la poale-ţi să adună.

Nu te îndura de mine, nu mă lăsa la pierzare,

Fii la dureri milostivă, că tu eşti a mea scăpare!

Tu eşti Dumnezău de milă, tu eşti stea de înviere,

Vindecă şi izbăveşte amarîta mea durere,

Căci a mai trăi în lume nu pot făr-a ta iubire!”

Acestea zicînd, la poale-i au căzut fără sîmţîre,

Au căzut, dar şi căderea i-au fost sămn de închinare,

Căci s-au prilejit cu gura sărutînd a ei picioare.

Tremurînd, biata Zulnie, cată, vede, să-ngrozăşte,

Vra s-agiute, dar nu poate, căci puterea îi lipsăşte.

“Om ticăloasan de mine, la ce-am agiuns astă dată!”

Au strigat cu-acea durere ce o inima sfărmată

De săgeţi şi de cuţîte sloboade cu văitare

Din ceasul ce să răneşte pîn-în ceasul care moare.

“O, ticăloasan de mine, eu sînt sîngura pricină

De supărări, de necăzuri şi de morţi fără de vină!

Ah, suflete împetrite, el moare şi tu rabzi încă?”

Atunci, ca o nebună aleargă din stîncă-n stîncă

Şi cată, culege ierburi, ia apa şi îl stropeşte,

Dar în zădar, că amoriul doftorie nu priimeşte.

“Ce să mă fac, vai de mine, strigă, ţipă de durere,

Dumnezeule, agiută-l, că eu nu mai am putere!”

În sudori, lacrămi scăldată, desculţă şi despletită,

Fuge, vine, să-nvîrteşte ca o deznădăjduită.

Zăludă, ca vai de dînsa, pe pămînt şi la cer cată,

Vra să strige, dar şi glasul i să taie deodată.

Să povîrneşte şi cade peste dînsul, leşinată,

De năcazul ei ucisă, de năcazul ei sfărmată.

Acest fel o turturică, de lîngă soţîia moartă,

Nici nu zboară, nici să duce, ci-şi aşteaptă trista soartă,

Pînă ce nelegiuitul vînător să o omoare

Şi pe dînsa lîngă trupul iubitei ei surioare.

Ce privelişte de jele pentru inimi sîmţîtoare

Acest trup lungit pe ţărnă şi lipsît de-a sa suflare,

Acei ochi negri ca mura, acea gură ca robinul,

Acel sîn trandafirul, acei grumazi albi ca crinul,

Acele mîni ca zăpada, acele fragede braţă

Într-un minunt să să schimbe din viaţă în neviaţă!

O, voi, suflete cu milă, o, voi, inimi cu durere,

Văzînd că aceşti ibovnici unul pentru altul piere,

Este oare cu putinţă să nu simţiţi îndurare,

Să nu oftaţi, să nu plîngeţi pentru jălnica lor stare?

Dar îndrăzniţi, că amoriul orişcînd binevoieşte,

Ca un stăpîn, cu durere, şi ceartă, şi miluieşte.

De îndată cu năstavul acel plin de bunătate,

S-au apropiat de dînşii şi, aburind sănătate,

I-au întors la a lor viaţă, i-au umplut de fericire,

Le-au dat darul lui cel mare de o vecinică iubire

Şi le-au zis: “Destul ispită, destul atîta cercare,

Că, luptînd-vă cu mine, v-aţi aprins focul mai tare.

Muritori, cum nu ştiţi încă că puterea mea să-ntinde

Preste cer, preste văzduhuri şi toată lumea cuprinde?”

Atunci, ca din somnul mortîi, rădicîndu-să Zulnia,

Căci la femei totdeauna durerea este mai via,

Şi sîmţîndu-să pe sine de amor însufleţită,

Cu lacrămi de bucurie pe obraz împodobită,

Lîngă Ikanok iubitul supt un copaci nalt şi mare

Au priimit giurămîntul de-un amori ce sfîrşit n-are.

Şi ca să să pomenească în veci astă întîmplare,

Pe copaci au săpat slove cu această cuvîntare:

“Călătoriule, nu trece, stă, citeşte şi cunoaşte,

Că amoriul cel mai straşnic din prieteşug să naşte!”

 

(C. Conachi, Amoriul din prieteşug, în Id., Scrieri alese, Ediţie, prefaţă, glosar şi bibliografie de E. şi Al. Teodorescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963, pp. 165-171)

 

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina