1857 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1857

Costache Negruzzi

O alergare de cai (Скачка)

I

O alergare de cai

Tot oraşul Chişinăului se adunase ca să privească alergarea de cai, ce se prelungise păn-în luna lui septemvrie cu aşteptarea d. conte Voronţov, guvernatorul generaI a Nuorusiei şi a Besarabiei; dar trecerea lordului Durham, ambasadorul Marei Britanii lîngă curtea Petersburgului, pe la Odesa, împedecîndu-l, alergarea rămase a se face numai în fiinţa d. guvernator civil, generalul Fedorov.

Locul alergării est e zece minute afară de oraş, unde este gătită o galerie de scînduri în felul chinezesc, pentru privitorii nobili. Prostimea sau, în limba aristocratică, canalia, şede împrăştiată pe cîmp, sau înşirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. Slabă stavilă, dacă n-ar fi sprijănită de jandarmii poliţiei!

Piaţa se întinde ovală pe un neted şes într-o cercoferinţă de trei verste, însemnată cu stîlpuşori de lemn de 3-4 stînjini departe unul de altul, iar dinaintea galeriii este bariera de unde pleacă alergătorii, carii, într-o fugă, sînt datori a face giurul pieţii de patru ori, adecă o cale de douăsprezece verste (ca jumătate poştă); şi doi, care întrec pe ceilalţi, ajungînd mai nainte ţinta, priimesc, cel întăi un vas de argint preţuit 1500 ruble asignaţii; cel al doile, 500 ruble, care bani îi dă vistieria împărătească.

Alergări de cai se fac pe tot anul în toate guverniile Rusiei. Scopul este ca prin această încurajare să se îmbunăţătească soiul hergheliilor şi e foarte nemerit, pentru că acum toată călărimea se îndestulează din ţară, în vreme ce mai demult era nevoie a se cumpăra cai din staturile vecine. Am uitat să spui că numai armasari şi iepe sînt priimiţi să alerge; cai nu, şi nu de alt soi decît de loc.

Fiinţa funcţionarilor civili şi militari, toţi înmundiraţi, da acestei privelişti o pompă solenelă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc, cu această deosebire că aceia se luptau ca să capete o ochire de la dama inimei lor, şi aceştia aleargă ca să cîştige 1500 de ruble.

Galeria era ticsită de dame frumoase, frumuşele şi mai slutiţişoare, toate cu deosebite capele şi mode de contrabandă, pentru că Odesa, fiind port franc, se însărcinează a îmbrăca pe chişineence; şi e curios a le vedea pe toate cu toalete răcoroase şi frumoase şi stofele englezeşti şi franţeze cum foşnesc trecînd cu despreţ pe sub barba vamişilor, care le privesc strîmbîndu-se şi strîngînd din umeri.

Un frumos landau de Viena venea înhămat de patru telegari roibi. Vezeteul, în vechi costium rusesc, cu barba lungă, îi mîna cu haţuri coperite cu ţinte de argint, păzind un aer grav, vrednic de un magistrat. Un luător-aminte îndată ar fi cunoscut că acel atelagiu, deşi rusesc, avea o formă cu totul moldovenească; adecă era mai elegant şi covîrşind măsurile obiceiului, căci caii de la roate era cel puţin de trei stînjini depărtaţi de naintaşii pe care-i mîna un frumos băiet ca de 16 ani, strigînd neîncetat: padi! padi! cu un glas ce răsuna ca piculina între instrumentele unui orhestru.

În acel echipagiu, dinapoi era o tînără damă blondă, a căria figură avea acea blîndeţă ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael şi un june brunet care, de pe barbetă şi musteţi, se cunoştea că era străin. Dinainte era un om balan, ce putea să aibă 35 ani. Chipul său era frumos şi interesant, dar o întristare desnădejduită se vedea pe faţa sa palidă. El purta ochilari verzi şi ţinea mînile tinerei dame strînse întru ale sale, cu o familiaritate neiertată altui decît unui barbat.

Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lîngă o frumuseţă şi nu se uita la scena conjugală, care urmare a lui dovedea sau că acea jună femeie îi era rudă, sau că inima lui era prinsă, sau că era un nesimţitor; pentru că dama (precum am mai spus) era atît de frumoasă, încît vazîndu-o cineva, trebuia, dacă nu s-ar fi înamorat, cel puţin să o privească ca pe un cap d-operă a naturei.

Tînărul om smolit eram eu; ceilalţi, d. Ipolit P. şi soţia sa, d-na S., vara mea.

Sosind la galerie, ne-am dat jos. Vara mea luă braţul barbatului său, iar eu, făcîndu-mi loc pintre dame cam călăreşte (cavalièrement), călcînd pe bătăturile moşnegilor carii mă da la toţi dracii, cotind uniforme în dreapta şi în stînga cu zicerea pardon, talisman care închide gura ghiontiţilor şi călcatilor, am alergat la celalalt capăt a galeriei, unde zărisem o capelă roză împănăşată ca o pasere de paradis. Stăpîna acei capele era fanalul care mă lumina, magnetul ce ma trăgea…

Nu voi întreprinde a descrie frumuseţele doamnei B., pentru că simţ că acum, după trecere de cinci ani, oricît aş voi să fiu de nepărtinitor, suvenirea ei ar sili imaginaţia mea să galopeze fără voie şi aş călca hotărîrea ce am făcut de a spune adevărul în toată simplitatea sa. Nu voi vorbi deci nici de farmecul ochilor ei, nici de glasul ei ce semăna cu suspinul amorului, nici de a ei talie mlădioasă…

Netăgăduit este că eu slăvesc pe toate femeile tinere şi cinstesc pe bătrîne în amintirea trecutei lor frumuseţi; dar cu toată plecăciunea rog pe damele care nu vor avea o talie frumoasă, să mă ierte dacă le prefer pe cele nalte şi subţiri. Asta este o greşală de care e vinovat gustul meu.

Doamna B. mă priimi cu un zîmbet încîntător, şi văzînd negura de gelozie ce se răspîndise pe faţa mea întru viderea unui tînăr ofiţer de lănceri, ce vorbea cu dînsa:

‑ Îţi recomînd pe d. Arsenie Timofeevici J., îmi zise.

‑ O! noi ne cunoaştem, am răspuns zîmbind cu silă cătră rus. ‑ Bonjur, mon cher; te ştiam la Hotin.

‑ Ieri numai am venit, şi mîne mă duc.

‑ Cum! aşa degrabă ne laşi? am adaos încreţînd fruntea şi rădicînd sprincenele, ca să-mi dau un aer mîhnit.

‑ Slujba o cere. Slujba militărească are mai multe neplăceri decît mulţămiri.

‑ Şi mai vîrtos în vreme de război. Pururea în buza tunului, siliţi a bivuaca sub un cort care nu vă poate apăra de nestatornicia văzduhului, meniţi poate a muri departe de ai voştri, fără altă petrecere decît ceaiul şi stosul...

‑ A! războiul e cea mai mare plăcere a vitejilor, urmă el cu un aer fanfaronic, dar pacea, pacea e nesuferită. A şedea fără treabă într-o cetate, în tovărăşia unui bătrîn comandant plin de reumatismuri şi de decoraţii…

‑ V-aţi afundat în strategie, domnilor, zisă doamna B., şi nu luaţi seama că alergătorii au să plece.

Ofiţerul ne lăsă.

‑ De mult venise lăncerul acesta? am întrebat.

‑ N-aibi nici o grijă, îmi răpunse doamna B., rîzînd; îmi vorbea de fortificaţiile. cetăţii Hotinului. Nu ştii însă cît m-a mulţămit întîlnirea voastră. Făceam o comparaţie între voi cînd vorbeaţi; tu atît de negru, el atît de alb; era un contrast de minune.

‑ Văd că comparaţia nu-mi era în favor.

‑Oh! eşti nesuferit. Taci. Iată domnul R, unul din judecătorii cîmpului (juges de camp).

Domnul R: ne spuse că se va da semnalul alergării, îndată ce se vor cîntări concurenţii.

‑ Cum? am întrebat.

‑ Toţi se cîntăresc cu acel ce se socoate a fi mai greu şi celor mai uşori li se pune plumb pe şea, pănă ce sînt toti deopotrivă grei.

‑ Asta e nedrept. Dacă natura m-a făcut uşor, pentru ce să mă îngreuie cît un grosoman, ce trage poate opt sute de litre?

‑ Aşa e regula.

‑ Care socoţi că va lua premiul? întrebă doamna B. pe judecătorul de cîmp.

‑ Precum gîndesc, Meleli va cîştiga, căci e bun călăreţ.

‑ Care e Meleli? am zis.

‑ Acel mic, acolo, cu un strai unguresc larg, încît pare că e de împrumut.

‑ Slabă nădejde, am urmat, căci n-are nicicum aer călăresc.

‑ Să-l vedeţi pe eal, veţi judeca altfel; dar aud chemîndu-mă. Mă iertaţi, mă rog.

Judecătorul alergă şi, gasînd toate formalităţile împlinite, dete semnalul strigînd: allez!

Alergătorii plecară ca săgeata.

 

…………………………………………………………………………………………………

‑ Mă uit la vara d-tale, îmi zise doamna B., şi simţesc o nespusă compătimire pentru soarta ei; atît de tînără şi atît de nenorocită! Abia începuse a gusta dulceţile unei căsătorii potrivite, cu întăiul ei barbat, colonelul D., tînăr, frumos, viteaz, şi moartea îl seceră sub zidurile Silistrei. Acum, acest al doile…

‑ O! ea îl iubeşte.

‑ Nu mă îndoiesc, căci d. Ipolit merită a fi iubit, dar ce amar trebuie să fie în sufletul lui şi cîtă jale în inima soţiei sale, care seamană Antigonei sprijinind pe Edip.

‑ Cu deosebire că acel vestit rege a Tebei era bătrîn şi d. Ipolit este încă în floarea juneţei.

‑ Vai de el! cu atîta e mai de tînguit, pentru că în vîrsta înfocată a tinerilor simţiri, viaţa i s-a făcut o povară dureroasă.

‑ În adevăr, am luat seama că nu vede bine, dar asta poate fi o boală trecătoare.

‑ Nicidecum. E desăvîrşit orb. În zadar s-au silit cei mai iscusiţi doctori ai Petersburgului şi ai Odesei, nu l-au putut folosi, ci mai vîrtos, pe lîngă desnădejduirea de a se vedea vindecat, de care pătimi moralul său, fizicul lui suferi într-atît încît pare că e un bătrîn trecut!

O, Dumnezeule!

Blăstemul Olghii se împlini!...

Zgomotul gloatei ne curmă vorba. Alergătorii veneau.

 

………………………………………………………………………………………………

 

Doisprezece concurenţi purceseseră şi numai cinci se înturnau. Curînd şi din aceştia mai rămaseră trei. Doi rivali era acum: un armasar negru şi o iapă sură. Calul era mic de trup, dar plin de foc; picioarele-i era atît de delicate, încît păreau că numaidecît or să se frîngă. Pe dînsul era Meleli. El sta înfipt pe şea şi atît de neclintit, încît omul şi dobitocul semănau un trup, un centaur. Calul era numai spuma; muşchii i se întinseseră ca coarda unui arc şi aburi groşi ieşeau din el. Fruntea călăreţului şiroia de sudoare; el legase frîiele de oblîncul şelei şi se ţinea de coama cursierului.

Iapa sură, pe care o încăleca un jochei a nu ştiu cărui domn, era mai mare decît armasarul; trupul ei lungăreţ o arăta că e fugariţă. Întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate, şi alergînd alăturea cu dînsul, şuieratul largilor ei nări era ca boldul unui pinten pentru armasarul care atunci şi mai tare se răpezea la fugă, însă ea nu-i da pasul.

Amîndoi era acum ca la cinci sute paşi de ţintă, cînd Meleli înfipse ambi pintenii în coastele armasarului. Un sînge purpuriu văpsi pelea lui lucie ca atlazul şi negru ca pana corbului. Rînchezînd de durere, se răsuflă sforăind straşnic, zburli unduioasa coama şi, aruncîndu-se în zece copce, ajunse ţinta, nobilul dobitoc!

Îndată îl urmă şi iapa.

‑ Hura! strigă gloata, bătînd în palme.

Meleli primi vasul de argint pe care era săpate armăturile Beserabiei.

Armăturile aceste sînt: capul zimbrului moldav, ţiind în coarnele sale pajura împărăteasă cu aripele întinse.

Întovărăşit de jandarmi şi de toţi privitorii, cu muzică înainte sunînd marş, Meleli întră în oraş.

Astă întrare triumfală se pomeneşte şi se va pomeni multă vreme în capitala Besarabiei, precum se pomeneau la Roma triumfele lui Cesar, August ş. c. l.

 

………………………………………………………………………………………………

 

‑ Ce Olgă, doamna mea, şi ce blăstem? am întrebat.

‑ Asta e o lungă şi tristă istorie, pe care îti voi spune-o deseară, îmi zise doamna B., suindu-se în trăsură.

Rădicînd storile, îmi zîmbi, făcîndu-mi un semn de adio cu buchetul de flori ce avea în mînă.

Ochii mei au urmat careta pănă ce au perdut-o din vedere.

Seara am alergat la doamna B., pe care am găsit-o singură, aşteptîndu-mă.

Iată ce îmi spusă:

P.S. Istoria unei femei, spusă de o femeie, are un farmec deosebit. Copiez din albumul meu chiar spunerea doamnei B., încredinţat fiind că cetitorul îmi va rămînea mulţămitor.

 

 

(C. Negruzzi, O alergare de cai, în C. Negruzzi, Opere, 1, Păcatele tinereţelor. Ediţie critică, cu studiu introductiv, comentarii şi variante de L. Leonte, Minerva, Bucureşti, 1974, pp. 26-31)

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina