1862
Ioan M. Bujoreanu
Mistere din
Bucureşti
Fraţii Lungeni.
Grădina Kiseleff. Pădurea Bănesii
Era una din cele mai
frumoase dimineţe ale lui mai; soarele nu răsărise
încă; o lumină roşcată care se desina pe bolta
cerului, alungată de razele lui, îi anunţa apariţia peste
un cuart de oră. Totul era în tăcere; zgomotul trăsurilor
şi al oamenilor matinali nu începuse a asurzi pe leneşii carii
deschideau ochii în miezul zilei. Abia dacă se auzea în
depărtare neplăcuta ciocănitură a fierăriilor. O
fereastă a unei case cu două etaje, aşezată în
mahalaua Gorgani, era deschisă spre a atrage în camera
dependentă curatul aer al dimineţii. O grădină
spaţioasă se prezenta vederei aceii fereste, din carea trandafirii
şi liliacul înălţau în atmosferă mirosul lor
dulce si atrăgător; pasările zburau din arbore în arbore
neştiind pe care să aleagă şi cum să esprime mai bine,
prin ciripiturile lor armonioase, mulţumirea ce simţeau că se
regăsesc în acea lună favorită, în care natura
radioasă le ascultă cu o vie plăcere. Doi oameni se aflau la
fereastă privind în grădină; ei fumau din două
ciubuce lungi de lemn de iasomie şi sorbeau din vreme în vreme
puţină cafea neagră din ceştile ce se aflau dinaintea lor.
Unul din aceşti doi oameni atinsese de al cincizecilea an; părul
îi era cărunt; pe întinsa lui frunte nu se zărea nici o
încreţitură care să-i numere anii la întîia
vedere; talia îi era potrivită, ochii săi verzi erau plini de
atracţie, gura îi era rumenă şi părea că se
deschide numai pentru a surîde, obrazul său rotund avea un ce franc
si amabil care anunţa un om vesel şi cumsecade. Celalt era numai de
douăzeci şi şapte ani; întru toate semăna celui
dintîi, se deosebea numai printr-o talie mai regulată şi
printr-o barbă neagră rotundă ce purta şi care era în
proporţie cu fizionomia lui. Aceştia erau fraţii Lungeni, carii
se iubiseră cu tandreţă din cea mai fragetă copilărie
a lor şi carii îşi pierduseră părinţii de
cincisprezece ani. Cel mai în vîrstă, Ştefan,
rămăsese cu îngrijirea .şi educaţia fratelui său
Matei. Cînd acest din urmă intrase în al nouăsprezecelea
an, Ştefan, cu tot amorul fratern, se văzu silit a se
despărţi de Matei spre a-1 trimite în streinătate ca
să îmbrăţişeze vreo specialitate, căci
dînsul avea de singură ocupaţie agricultura, ceea ce apucase de
la părinţi. Matei îşi săvîrşise studiile
în Paris si revenise în braţele fratelui său,
licenţiat în drept. Lunga despărţire nu răcise
nicidecum aceste două inimi tandre care erau strîns legate.
O lună trecuse
numai de la înturnarea lui Matei; ei erau nedespărţiţi; la
teatru, la preumblări, acasă se aflau împreună; nu era cu
putinţă să-i întîlnească cineva unul fără
altul. Ei ocupau o singură cameră, se culcau şi se sculau la ora
fixată, aveau aceleaşi obiceiuri, aceleaşi mulţumiri,
aceleaşi principii. Seara proiectaseră ca în acea
dimineaţă să-si ia dejunul în pădurea Bănesii,
în mijlocul mirosului micşunelelor şi ghioceilor, şi
să petreacă în linişte, căci era zi de lucru şi
lumea ocupată de interese nu putea să turbure mulţumirile lor
filosofice.
‑ Să ne
îmbrăcăm, fratele meu, zise Ştefan lui Matei. Soarele s-a
ivit şi zgomotul a început să se împrăştie pe
toate uliţile Bucureştilor.
‑ La aceasta mă gîndesc şi
eu, răspunse Matei sculîndu-se şi părăsind fereasta
ca să-şi lepede halatul de noapte şi să-1 suplineze cu
îmbrăcămintea de zi.
‑ Eu
găsesc totdauna plăcere la aceste distracţii inocente,
reluă Ştefan trăgîndu-şi cizmele; nu ştiu
dacă şi dumneata, Matei, iei parte deopotrivă cu mine. Modul
vieţuirei dumitale pariziane trebuie să fi devenit un obicei de care
anevoie te-ai putea desface. Am auzit de la cei carii au vizitat acea
capitală a lumei că la reîntoarcerea lor aci simţeau dezgust,
atît în privinţa marei deosebiri a clădirilor ce
esistă între acelea ale Parisului cu ale Bucureştilor,
cît şi în a distracţiilor carii la noi sunt prea
restrînse, de vreme ce acolo nu-i ajunge cuiva ani întregi ca
să vază atîtea mii de lucruri frumoase şi demne de
admirat.
(I. M. Bujoreanu, Misterele
din Bucureşti, ed. M. Barbu, Şt. Cazimir, Minerva,
Bucureşti, 1984, pp. 7-8)