1863 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1863

Nicolae Filimon

Ciocoii vechi şi noi

 

Dedicaţie

 

Domnilor ciocoi,

Este mult timp de cînd îmblu cu această nuvelă ziua şi noaptea, întocmai ca Diogen, căutînd o clasă de oameni ca sa le-o dedic. Am voit să fac această onoare boierilor; dar, după o gîndire serioasă, mi-am schimbat hotărîrea, căci deşi într-această clasă s-au strecurat mulţi venetici corupţi şi, cu toate lovirile şi tentaţiunile străinilor la care servă de ţintă de un secol şi jumătate, tot se găsesc pintre dînşii bărbaţi cu simţiminte nobile şi cu inimă de adevăraţi romîni, cari au făcut, fac şi sînt convins că vor face mult bine patriei lor.

De la boieri am alergat la neguţători. Am revizuit toate stabilimentele de comerciu, de la magaziile cele mari şi luxoase pînă la magherniţile cele umilite ale precupeţilor. Am văzut zarafi fără capital, fanfaroni şi maloneşti, cari sărăcesc lumea prin dobînzile lor cele nemăsurate; lipscani şi bogasieri care îşi împodobesc magazinele cu marfă putredă şi cu oglinzi mincinoase şi, dîndu-şi ton de mari capitalişti, ruinează societatea prin falimente frauduloase, ce se efectuiesc foarte lesne în ţara noastră; băcani cari vînd răpiţă în loc de untdelemn, orez îndoit cu pietricele ca să tragă mai greu la cîntar şi cafea amestecată cu orz şi fasole. Am văzut cîrciumari amestecînd vinul cu apă şi vînzînd cu ocale cu două funduri, măcelari şi precupeţi vînzînd cu cîntare strîmbe şi m-am mîhnit, căci răul este foarte mare, dar n-am găsit în aceşti amăgitori decît nişte hoţi sau ciocoiaşi ordinari, ieşiţi din şcoala voastră fără diplomă de specialitate!... Am alergat prin sate şi cătune, am vorbit cu ţărani bătrîni şi tineri; ce e drept, sînt plini şi ei, sărmanii, de mîrşăvii pînă între urechi, dar n-am găsit nici între dînşii pe oamenii ce căutam. Am intrat în locaşul lui Dumnezeu, am observat cu conştiinţă clerul înalt şi pe cel proletar. Dar vai! ce dezamăgire!... Acolo unde credeam că voi găsi toiagul şi traista, sacrul simbol al umilinţei şi pietăţei creştine, am găsit ignoranţa întronată, invidia, mîndria, lăcomia şi alte păcate mortale, pe care ne oprim a le descrie, căci legea de presă, fără îndoială, ne-ar condamna la zece ani de ocnă.

Obosit de atîtea cercetări zadarnice, hotărîsem să-mi ard manuscriptul; dar tocmai cînd mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de şase luni, m-am gîndit şi la voi, prea iubiţii mei ciocoi ai condeiului, de toate clasele şi partidele, şi am zis ca strămoşul nostru Pilat: “Ecce homo”, sau “Iată oamenii mei!”

Vouă, dar, străluciţi luceaferi ai vicielor, cari aţi mîncat starea stăpînilor voştri şi v-aţi rădicat pe ruinele acelora ce nu v-au lăsat să muriţi în mizerie; vouă, cari sînteti putrăjunea şi mucegaiul ce sapă din temelii şi răstoarnă împărăţiile şi domniile; vouă, cari aţi furat cu zvanţul din funcţiunele cele mici şi cu miile de galbeni din cele mari, iar acum, cînd v-aţi cumpărat moşii şi palate, stropiţi cu noroi pe făcătorii voştri de bine; vouă şi numai vouă dedic această slabă şi neînsemnată scriere. Citiţi-o cu băgare de seamă, domnii mei, şi oricîte hoţii îmi vor fi scăpat din vedere, însemnaţi-le pe un catastih şi mi le trămiteţi ca să le adaog la a doua ediţiune.

 

Prolog

 

Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decît a da frînele guvernului în mînile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ!...

Platon a zis, cu două mii ani înainte de a lua noi pana în mînă ca să descriem pe ciocoi, că un om, ca să poată deveni cetăţean onest, mai întîi de toate cată să fie născut bine, crescut în frica lui Dumnezeu şi din copilărie pînă la maturitate să trăiască înconjurat de oameni virtuoşi şi drepţi.

Ciocoiul este totdauna şi în orice tară un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal pînă la barbarie şi dotat de o ambiţiune nemărginită, care eclată ca o bombă pe dată ce şi-a ajuns ţinta aspiratiunilor sale.

Pepiniera în care cresc aceşti inemici ai onoarei şi ai tuturor virtuţilor cetăţeneşti este mai totdauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit. Aci vine ciocoiul, umilit, şi cere a servi pe boierul pentru o bucată de pîne, o cameră de dormit şi un veştmînt ca să se apere de asprimea frigului.

În anii dintîi, aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie şi vicleşug pe cele cu patru picioare din fabulile lui Esop şi La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrîniţi in păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenţiune, încît la etatea de douăzeci ani ei ştiu foarte bine cum se fură cloşca dupe ouă fără să hîrîie; cu alte cuvinte, ştiu cît să fure de la aprovizionarea din toate zilele, cît de la aprovizionările cele mari, cît de la arendarea moşiilor şi alte mai multe tranzacţiuni ale casei boiereşti în care se aflu servind.

Ştim cu toţii că între slugile de la casele bogaţilor, ca în toate meseriile sociale, există o ierarhie oarecare. Ciocoiul, dar, îşi începe uneori cariera de la postul de rîndaş, iar alteori de la lacheu ce se pune în coada trăsurei boierului; devine cu încetul sofragiu, apoi vătaf de curte, iar mai pe urmă se face şi el boier; şi cu toate că unii, alţii îi zic în deriziune “boier făcut”, copiii lui însă devin boieri şi fii de boieri.

În timpul pe cînd ciocoiul îmblă după trăsura boierului, ei află toate slăbiciunile stăpînului său şi-i ajută cît poate ca să şi le împlinească în paguba lui şi în folosul său. Se întîmplă, însă, de multe ori ca stăpînul ciocoiului să aibă şi virtuţi, dar aceste lucruri pătrate nu pot să intre în capul şi-n inima cea triunghiulară şi îngustă a ciocoiului plecat pe drumul de a deveni om mare cu orice preţ.

Ca sofragiu se obicinuieşte atît de mult cu mîncările delicate, încît nu mai poate să trăiască fără friptură de fazan, brînză de Parma, salami de Verona, icre moi, conserve de Francia şi vinuri din cele mai celebre dealuri ale Europei. Astfel dar, cînd ciocoiul ajunge la gradul de vătaf, este corupt moraliceşte şi fiziceşte pînă la măduva oaselor.

Înălţat la acest din urmă şi mai suprem grad al slugăriei, ciocoiul devine prevăzător ca un prezident de cabinet... din Europa. Ideea ce-l preocupă ziua şi noaptea este de a afla metodul prin care să-şi facă stare. Diferite planuri i se prezintă în imaginaţiune, unul mai întunecos decît cellalt; le studiază pe toate şi, găsindu-le realizabile, le pune în lucrare fără mustrare de conştiinţă.

S-a zis de mai mulţi filosofi şi cărturari că conştiinţa este cel mai aspru jude al criminalului. O fi, nu tăgăduiesc, dar vătaful de curte cunoaşte secretul de a face din acest aspru judecător un consilier întocmai după cum îi trebuieşte lui.

El zice în sine: “Tot omul este creat de Dumnezeu cu dreptul de a se hrăni pe pămînt; de ce dar unii oameni au mai mult decît le trebuie, cînd alţii nu au nici chiar mijloacele necesarii spre a se susţine? De ce unii sunt puternici şi alţii nebăgaţi în seamă? De ce unii stăpînesc pămînturi întinse, iar alţii nu au nici chiar pămîntul necesar spre a se înmormînta? Aceasta este o stare de lucruri anormală ‑ zice înţeleptul vătaf de curte ‑ şi cată să o combat din toate puterile”, adaogă el.

[...]

 

Nu trece mult şi ingeniosul vătaf de curte se pune cu ardoare a nivela starea societăţii dupe un metod mult mai practic decît al adevăraţilor comunişti, încercarea reuşaşte de minune; starea comunistului nostru se îmbunătăţeşte cu aceeaşi repeziciune cu care se ruinează a stăpînului sau. Îşi cumpără moşioare, vitişoare şi alte diminutive de acestea care fac viaţa lesne şi plină de plăceri.

După ce a ruinat de ajuns pe nenorocitul boier, care nu 1-a lăsat să piară de foame pe drumuri şi după ce şi-a luat rangul de pitar, la care nu este vătaf de curte care să nu aspire, omul nostru caută un pretext şi părăseşte casa stăpînului său tocmai atunci cînd acesta simte cea mai mare nevoie de dînsul.

Este cunoscut că omul îmbogăţit prin furtişag nu se satură niciodată de avere, oricît de bogat ar deveni, ci, din contră, caută nouă mijloace de a-şi mări bogăţiile. Căsătoria, dar, devine pentru dînsul o nouă mină de exploatat. Se propune ca ginere pe la toate fetele bogate; trămite samsari de căsătorie în toată ţara şi nu se însoară decît numai atunci cînd găseşte o zestre dupe placul lui, fără să se turbure cît de puţin daca femeia cu care-şi leagă soarta este jună, frumoasă şi crescută bine, sau slută şi depravată.

Omul ce se însoară numai pentru ca să-şi mărească starea niciodată nu ia soţie bună. Ciocoiul o ştie şi aceasta, dar îi pasă foarte puţin, căci el nu are altă ţintă decît realizarea planurilor sale celor ambiţioase. N-apucă să treacă luna de miere şi casa ciocoiului devine o cafenea în care se adună toată lepra societăţii. Soţia lui devine o Messalină; copiii se nasc Dumnezeu mai ştie cum, cresc împreună cu slugile şi, tocmai cînd ajung.la gradul cel mai înalt al corupţiunei, îi trimite în Francia ca să înveţe carte.

Nenorociţii copii, lipsiţi de educaţiunea morală şi neîntăriţi prin virtuţi şi exemple de onoare învăţate din casa părinţilor, cum ajung la porţile Parisului, cad în mînile femeilor şi junilor celor stricaţi, cari îi depravează şi mai rău; iar cînd se întorc în patrie, în loc să aducă cu dînşii luminele Europei civilizate, nu aduc decît viciul şi depravarea sau, dacă vreunul dintr-înşii reuşaşte a învăţa cîte ceva, această cultură intelectuală, nefiind susţinută de o educaţiune morală, produce mai mult rău decît bine nenorocitei ţări ce hrăneşte în sînu-i asemenea vipere.

Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosibeşte de omul onest prin mai multe fapte, iar mai cu seamă prin purtarea sa. El nu se pronunţă definitiv pentru nici o doctrină politică, nu se face adept credincios al nici unui partit, nu doară că are spiritul drept şi nepărtinitor, ci ca să poată exploata deodată toate doctrinele şi partitele în folosul său.

Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sînt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe care le rosteşte prin adunări publice şi private; dar aceste virtuţi cetăţeneşti, de care face atîta pompă, nu sînt decît treptele scării pe care voieşte a se sui la putere; şi uneori, cînd ele nu-i servă de ajuns, el aleargă la străini şi priimeşte de la dînşii posturi în ţara sa.

Ajuns la gradul de mărire pentru care a comis toate mişeliile, a suferit toate umilinţile şi a declamat, fără de a le simţi, toate virtuţile din lume, ciocoiul îşi ridică masca ipocriziei de la ochi şi se arată lumei în mizerabila şi uricioasa nuditate a sufletului său celui mic.

Inima lui, asprită de suferinţele, umilirile şi înjosirile prin care a trecut, devine incapabilă de orice simţimînt frumos şi uman. Libertatea presei îl supără, căci descoperă inichităţile vieţei sale şi nu-1 lasă să despoaie de averi pe stat şi pe particolari; funcţiunile statului le împarte la ciocoi cu cea mai mare prodigalitate şi, ca să se poată folosi mai bine de orînduirile în servicie, îşi recrutează un ciocoi tot de calibrul său şi speculează printr-însul pînea nenorociţilor funcţionari.

Iată tipul ciocoiului din toate ţările şi mai cu seamă din tara noastră, unde lumina adevăratei civilizaţiuni n-a răsipit încă norii cei groşi ai ignoranţei şi ai depravatiunei. Iată tipul ce ne propunem a urmări în deosebitele faze prin care el a trecut în secolul nostru, de la ciocoiul cu anteriu şi cu călămări la brîu al timpilor fanariotici, pînă la ciocoiul cu frac şi cu mănuşi albe din zilele noastre.

 

PARTEA I

 

Ciocoii vechi

De la 1814 pînă la 1830

 

Capitolul I

 

Dinu Păturică

 

Într-o dimineaţă din luna octombre, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu faţă oacheşă, ochi negri plini de viclenie, un nas drept şi cu vîrful cam ridicat în sus, ce indică ambiţiunea şi mîndria grosolană, îmbrăcat cu un anteriu de şamalagea rupt în spate, cu caravani1 de pînză de casă văpsiti cafeniu; încins cu o bucată de pînză cu marginile cusute în gherghef; cu picioarele goale băgate în nişte iminei de saftian, care fuseseră odată roşii, dar îşi pierduseră coloarea din cauza vechimei; la încingătoare cu nişte călimări colosale de alamă; în cap cu cauc de şal, a cărui coloare nu se putea destinge din cauza peticelor de diferite materii cu care era cîrpit, şi purtînd ca veştmînt de căpetenie o fermenă de pambriu ca paiul grîului, căptuşită cu bogasiu roşu; un astfel de june sta în scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc, rezimat de stîlpii intrării şi absorbit în nişte meditaţiuni care, reflectîndu-se în trăsurele feţei sale, lăsau să se vază pînă la evidenţă că gîndirea ce-1 preocupa nu era decît planuri ambiţioase ce închipuirea lui cea vie îi punea înainte şi obstacolile ce întîmpina în realizarea lor.

În momentul acela uşa scărei se deschise şi se arătă înaintea junelui un arnăut îmbrăcat numai în fir, cu pistoale şi iatagan la brîu şi cu tătarcă roşie blănită cu vulpe nafe. Mîndrul albanez, fără să privească cît de puţin pe bietul june ce-i făcea temenele2 pînă la pămînt, strigă cu voce de stentor: “Ioane, trage butca boierului la scară”.

Vizitiul, dupe ce plesni de cîteva ori din bici şi mai făcu cîteva marafeturi prin care voia să arate abilitatea ce avea în meseria sa, trase butca la scară.

Nu trecu mult şi se auzi paşii cei leneşi şi gravi ai marelui postelnic, ce cobora scara cu o cadenţă simetrică. Junele, a cărui atenţiune era aţintită la cea mai mică mişcare ce se petrecea, auzi şi el acest zgomot şi cu un aer în care se vedea foarte curat neliniştea, ridică de la pămînt două cutii cu păstrăvi şi cîteva găini; apoi vîrî machinăliceşte mîna în sîn şi scoase un plic sigilat; iar după ce îşi strînse fermeneaua la piept şi-şi luă caucul din cap, lăsînd să se vază o căpăţînă rasă peste tot şi numai în creştet cu vreo cîteva fire de păr, luă o poziţie umilitoare şi aşteptă sosirea boierului. În fine postelnicul apăru în scară îmbrăcat cu antiriu de cutnie ca guşa porumbului, încins peste mijloc cu un şal de Ţarigrad, cu işlicul în cap şi învelit pînă la ochi cu o giubea de postav albastru blănită cu blană de rîs. El zări pe june şi-i zise cu gravitatea de boier de protipendadă3:

‑Cine eşti, mă băiete, şi ce voieşti de la mine?

Junele căzu în genuchi şi, sărutînd pulpana antiriului, răspunse cu o voce lîngedă ce inspira compătimire:

‑ Să trăiţi întru mulţi şi fericiţi ani! Sînt Dinu Păturică, nemernicul fiu al prea umilitei voastre slugi treti-logofăt Ghinea Păturică, fostul odinioară vătaf de curte al înălţimei voastre.

‑ Ei bine, spune-mi ce vrei de la mine?

‑ Am o scrisoare de la tata către prea cinstitul şi de bun neam obraz al măriei voastre.

‑ Ad-o-ncoa, să vedem acea scrisoare.

Junele se apropie de postelnicul ţinînd capul plecat pînă [la] pămînt şi-i dete scrisoarea; apoi căzu iarăşi în genuchi şi, stînd în această poziţiune, aşteptă răspunsul.

Boierul deschise scrisoarea şi citi cele următoare: 

„Prea milostivului şi de bun neam al meu stăpîn, cu cea de slugă supunere mă închin.

După sînta datorie ce am, ca un supus credincios viu a cerceta despre fericita, şi mie foarte scumpă sănătate a panevgheniei tale, ca aflîndu-o pe deplin să mă bucur din rărunchii inimei mele, căci eu, din mila Domnului, mă aflu în toată întregimea sănătăţei şi mă îndeletnicesc cu umilita mea slujbuliţă de sameş ce te-ai milostivit a-mi da. Am primit prea cinstita scrisoare a blagorodniciei tale şi cele ce îmi porunceşti le-am pus în lucrare. Cele patruzeci lude4 scutelnici: pescari, răcari, vînători şi dărvari, i-am împrăştiat în tot judeţul şi crez că, cu ajutorul lui Dumnezeu şi iuşchiuzarlîcul smeritului tău rob, curtea blagorodniciei tale în scurtă vreme se va împlea de toate cele trebuincioase.

Alta am să te rog, arhon postelnice; fiul meu, înfăţişătorul acestei umilite scrisori, a ajuns în ilichie şi cu toate că m-am silit a-l învăţa toate iuşchiuzarlîcurile şi marafeturile cu care trebuie să fie împodobit un adevărat calemgiu, dar nefiind de ajuns toate acestea, îl trămit la domnia ta ca să se mai roadă, să poată ieşi şi el mîne-poimîne la obraze.

Primeşte, milostive stăpîne, două bote cu păstrăvi şi zece găini crescute şi îngrăşate de mine.

A panevgheniei tale smerită şi umilită slugă,

treti-logofăt Ghinea Păturică ot Bucov sud Saac”.

 

 

1 Pantaloni.

2 Complimente turceşti.

3 De prima clasă.

4 Invidie.

 

(Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, în Id., Opere, I, ediţie de G. Baiculescu, cu o introducere de G. Ivaşcu, ESPLA, Bucureşti, 1956, pp. 93-101)

 

 

Timotei Cipariu

Curăţirea în ce stă

 

A curăţi limba semnează nu numai a depărta dintr-însa tot ce se află în ea străin, cuvinte, forme, sintactică şi tot ce se trage din limbe de alt caracteriu cu totul divers de al limbelor romane, ci încă şi din cele romane a nu cuprinde nemică ce ori e străin într-înse, subintrodus de aiurea, ori e caracteristic pentru acele dialecte. Căci nici aceste limbe nu au fost apărate de influenţă străină, cum nu fu nici a noastră.

În limba latină carea întru întîi fuse numai limba Laţiului, apoi se fece limba Romei şi a Imperiului roman, intrară cuvintele tuturor ginţilor, nu numai celor italice, ci şi celor barbare sujugate. În limba italică, ispanică, frîncă intrară germanismi, arăpismi, de carii pînă azi nu s-au curăţit.

Nu tot dar ce se află în dialectele romane e roman, ci multe-s străine, chiar ca slovenismii, maghiarismii, neogrecismii noştri. Nu toate cuvintele, nici toate formele şi terminaţiunile dintr-aste sînt de a se băga fără alegere în limba românească, cum au făcut mulţi din cea italiană şi mai mulţi încă din cea frîncească.

Noi nici ce se află în limba latină nu judecăm a se putea recepe tot şi fără alegere în limba românească, nu din temere de străinismi, pentru că pre aceştia, afară de puţini termini umbrici, etrusci etc. din carii aflam apriată mărturie la clasici, şi afară de cei împrumutaţi din limba grecească, nici că-i mai putem decunoaşte, ci numai din acel motiv că limba românească nu e latina, precum nici italiana, deşi seamănă mult şi în multe şi cu una şi cu alta, iar în altele multe se distinge de cătră amîndouă.

Din latina a împrumuta cuvinte acolo unde avem lipsă se pare cu mult mai iertat şi mai uşor decît a împrumuta forme şi terminaţiuni nouă, deoarece că cuvintele latine, dîndu-li-se formă românească, se pot români, iar formele nouă ce nu-s româneşti cum se vor români? Din care causă noi totdeauna simţirăm oarecare antipatie asupra unor forme curat latine şi curat neromâneşti, mai ales cînd s-au aplecat la cuvinte româneşti. Aşa, văzurăm cu greaţă terminaţiunea latină -bilis, nu numai în abominabil, confortabil, ci încă şi mai mult în aflabil, simţibil şi alte asemenea, cu carele pînă astăzi nu ne-am putut împăca de mulţi ani. În limba românească nu o avem, ştim că şi la latini, în periodul cel mai curat al limbei, era atît de rară, cît nici măcar cuvîntul possibilis nu se părea demn să intre în cuvîntarea curată latină. Ea se lăţi mai tîrziu, pre timpul decadenţei limbei latine, şi în evul mediu esundă în toate limbele romane din Occidente, răsunînd de pre catedrele doctorilor angelici, subtili, carii disputau de omniscibili.

În scurt, de forme ni se pare limba românească şi pînă astăzi atît de avută cît nu ar simţi necesetate de forme şi terminaţiuni nouă.

Altă întrebare veni la mijloc, că oare cade-se să ţinem toate formele vechie curat româneşti, au să condemnăm pre unele dintr-înse şi să le lăpădăm în formarea compusălor şi derivatelor, iar pre altele să le prealegem? Cei ce vor a le condemna [î]şi iau raţiunile din uşurătatea buzelor şi plăcutul urechielor, cum făcură cu forma -ciune, zicînd că e neplăcut a zice: închinăciune, înţelepciune, rugăciune şi că ar suna mai bine scurtîndu-le, bună-mi-te cam: închinaţie, înţelepţie, rugaţie. Limba latină are mii de cuvinte terminate în -tione, itala în -zione, ispana în -cion, cea frîncească în -tion, fără de a le rumpe limba sau a le împunge urechiele cît de puţin; şi limba itală, cu toate zionele ei, a rămas cea mai armonioasă între surorile ei romane, cea mai dulce la auz şi mai uşoară pentru buze. Românii noştri sînt mai delicaţi?

Nota 1. De criticii formei -ţiune ne dedesem părerea într-un număr destint al “Organului”, care, nefiind în seria Principielor, nu-l reproducem. Apărătorii -aţiei în loc de -aţiune se află mai ales în provinciele orientali. Noi vom produce într-un număr mai în jos o sumă de cuvinte româneşti terminate în -ciune adunate din cărţile bătrîne, numai ca să convingă adversarii că nu tuturor românilor li s-a rupt limba în astă terminaţiune.

2. In loc de -bil de un timp încoace începură a zice ai noştri -văr, pr. lăudavăr în loc de lăudabil, rezemîndu-se pre singurul cuvînt stavăr ce se află în cărţile părintelui Dosothei şi care ar semna stabilis “stătoriu”. Ci oare o mărturie şi un esemplu, cam dubie, destul e spre demustrarea acestei forme că ar fi românească? Nu judec.

 

(Timotei Cipariu, Curăţirea în ce stă, în Principie de limbă şi de scriptură, în Id., Opere, I, ed. îngrijită de C.G. Pamfil, introducere de G. Istrate, EARSR, Bucureşti, 1987, pp. 8-9)

 

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina