1867 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1867

Dimitrie Bolintineanu

Conrad poemă în patru cinturi şi note explicative

CÎNTUL I

Ionienele

Era cînd farul lumii, în mare apuind,

Poleie rochia nopţii cu stele de argint,

Şi-n calea sa umbroasă, sub negrele-i picioare,

Aşterne valuri albe, suflate de dulci boare,

Munţi, plaiuri, văi rîzînde şi fragede grădini,

Ce-noată în oceane de umbre şi lumini.

Cotind pe Cornul d-aur, ieşea în Propontide

Un vas, spărgînd cu pieptul tărîmele lichide.

Dar cine-i omu-acesta ce-n vas stă izolat?

E trist sau este mîndru? mai mulţi au întrebat.

Un servitor răspunde cu oarece sfială

Că Ţara Românească e ţara sa natală;

Conrad e al său nume; că este exilat,

El pentru libertate poporu-a rădicat.

Proscris din a sa ţară, el fără ţel se duce

Oriunde îi surîde un cer senin şi dulce;

Dar cugetele sale se-nturnă nencetat

Spre patria iubită ce-n doliu a lăsat...

Credea în viitorul promis umanităţii,

Precum şi în triumful justiţiii, verităţii,

Deşi avea momente cînd sufletu-i coprins

De cugetile sceptici parcă zdrobit şi stins.

Iubea să facă versuri, deşi prea rar le scrie:

A strînge arta-n reguli credea că-i o sclavie.

Era poet el însă în suflet şi scria

În proza pitorească tot ceea ce simţea.

El trece toată noaptea sub domele tăcînde,

S-asculte armonia naturii îmbătînde.

În toate-aceste locuri, oriunde el priveşte,

Apare-o lume moartă, ce-n suvenir trăieşte.

În Helesponte, vasul pătrunde linistit.

Conrad rădică fruntea şi pare-ntinerit.

Colo fusese Sestos, locaş de desfătare,

Ce-amintă dulce nume şi-l trage din uitare:

Pe graţioasa Hero, cu genele de fir.

Aşa Conrad deşteaptă acest trist suvenir:

‑ “Tu, zee cu păr d-ambru şi tînăr-adorată

În templul de la Sestos, locaş dezmierdător,

Ascultă preoteasa pe Hero-namorată

                Şi vin în ajutor!

Această lungă noapte Leandru meu nu vine!

În dar veghez în turnu-mi şi farul am aprins!

Sufla pe mare vîntul, şi prin întunecime

                Ast far de vînt s-a stins!

De ce nu vine încă, poţi tu a-mi spune, zee,

Rămas-a în Abidos de vînt împotrivit?

Sau marea amorată de dînsul, Cytheree,

                În unde-i l-a sorbit?

De juna preoteasa ce-ţi servă, zi şi noapte,

O, zee, te îndură şi spune un cuvînt.

Phebus acum apare şi nişte surde şoapte

                Aud trecînd pe vînt.”

Aşa se roagă Hero la zee cu-nfocare.

Cyprisa nu răspunde. Phebus a răsărit;

Şi corpui lui Leandru zdrobit, adus de mare,

                Pe mal s-a tipărit.

Amanta desperată revarsă în suspine

Durerea ce se naşte în sufletu-i duios,

Şi plîngerile sale d-amărăciune pline

                Răsună dureros:

‑ “Sub mirtii ce se-nclină pe tempiul Cythereei,

Eu, Hero, preoteasa şi favorita zeii,

Cînd soarele dispare în aburi de rubin.

Pe harpa-mi de ivoriu cîntam un imn divin;

Văzui trecînd la templu Leandru-ntîia oare,

El îmi păru mai dulce decît frumosul soare,

D-o patimă arzîndă tot sînu-mi fu coprins;

Luptam a stinge focuI, dar focuI fu nestins!

Rugai pe Cythereea să vie-n apărare,

Dar ea vărsă în sînu-mi o flacără mai mare!

Leandru înţelese cît el era iubit,

Cîntările-mi arzînde ferice i-au vestit.

Cu degete de roze amorul îi deschise

Ast sîn plin de iubire, de fermece, de vise;

Perfida Cytheree, pe fruntea astui loc

Făcînd ca să plutească cosiţa sa de foc,

Prefumul voluptăţii în aer revărsase:

Tot sufletul de dînsul în Sestos se-mbătase.

O, timp de fericire ce nu poci să exprim,

Amor, o, foc din ceruri, o, simţimînt sublim!

Cum vă schimbăraţi cursui şi cum divina miere

În cupa vieţii mele s-a prefăcut în fiere!

Leandre, dulce soare al sufletului meu,

Tu ai pierdut lumina ce-atît iubisem eu!

Stins, tu te-nchini pe ţărmul ce cu a ta junie

Se-mpodobea ca noaptea cu steaua aurie.

D-acuma întristarea domni-va cu dulci şopţi

Şi paserea Minervii va-nlocui prin nopţi

Suavele acorduri, ce două lire june

Pe boarea dulce-a serii făceau ca să răsune.

Iar tu, o, muma Herii, plîngi pe copila ta!

Cosiţele-i bălaie nu vei mai răsfăţa!

Zei cruzi, oh! de la Hero, ce în durere geme,

Primiţi drept sacrifice profundele blasfeme!

Voi aţi vărsat în sînu-mi amorul fericit

Şi voi loviţi pe Hero, zei cruzi, căci a iubit!”

Aşa se plînge Hero pe turnul dupe mare,

Şi, mai plecînd în lacrimi vederea spre pămînt,

Ea se aruncă-n valuri, şi soarele răsăre

                P-albastrul ei mormînt.

Aşa lăsa să cînte în vaga suvenire

Conrad, în Helesponte, poetica-i gîndire.

Acolo fuse Troada, pe unde-au strălucit

Eroii ce poetul Omer a nemurit.

Aceste-antice locuri, aceste mari ruine,

D-ursita omenească vorbesc cu mult mai bine

Decît o poate spune orice religiuni,

Orice fìlosofie, nebune ficţiuni!

Ce lucru-i cîmpu-acesta? O urmă de turbare,

De patimi frămîntate în oarba exaltare;

Un lac fatal de sînge, ce muritorul chiar

Vărsa să mulţumească instinctul său barbar;

O luptă între semeni: popoarele nebune,

Luptînd ca să împace fatal-ambiţiune

A celor ce-i guvernă, crezînd că se muncesc

Să aibă-o libertate, pe cînd ei se robesc,

Crezînd să dobîndească un nume, ficţiune!

Şi cării zic putere, mărire, naţiune!

Ei uită că s-arată un timp cînd toate mor,

Cînd un mormînt pe toate apare-ntristător.

 

(D. Bolintineanu, Conrad, în Id., Opere alese. Studiu introductiv de D. Păcurariu. Text stabilit de R. Ocheşanu şi Gh: Poalelungi, I, Poezii, EDP, Bucureşti, 1961, pp. 324-325)

 

 

Ion Heliade Rădulescu

Literatura = Politica

 

I

Domnii mei şi doamnele mele,

Suindu-ne în cea mai înaltă antichitate, vedem că oamenii cunoşteau atîtea ştiinţe, arte şi măiestrii, fără să ştie carte, pentru că alfabetul sau cărţi nu existau.

Ruinele atîtor cetăţi antice, ca Babilonia, ca piramidele Egiptului, ne învederează o cunoştinţă întreagă despre arhitectură, mecanică sau ştiinţa dinamicei, cunoştinţe întregi de matematici aplicate la astronomie, de pe cînd nici urme de litere sau alfabet nu se văd.

Geometria, arhitectura, mecanica, astronomia, fizica, medicina, ştiinţele naturale, atîtea arte şi măiestrii, voi să zic, se cultivau în Egipt din cea mai-naltă antichitate, fără a fi cunoscut alfabetul sau literele.

Ştiinţele toate se comunicau iniţiaţilor sau elevilor prin voce vie, prin practică, astfel cum se învaţă pînă astăzi multe arte şi măiestrii, desemnul sau pictura, spre exemplu, muzica şi sculptura, şi multe noţiuni însuşi de ştiinţe.

Ştiintele se comunicau prin via voce sau cel mult prin alte semne, ca ale ideografiei, ca ale hieroglifelor, ce serveau mai mult spre aducerea aminte, şi nicidecum spre a putea face vreun tractat de ştiinţe.

De aci se învederează că una sînt ştiinţele, artele şi măiestriile, şi alta sînt literele sau cărţile pînă în zilele noastre. Se poate un om să ştie multe şi multe, ca anticii sapienţi, şi carte să nu ştie şi, neştiind carte, sa nu-şi poată comunica la cei ce nu sînt de faţă cunoştinţele sale.

De cînd se inventă alfabetul sau literele, ce singure pot traduce mai fidel şi reprezenta raţiunea umană, de atunci studiul ştiinţelor se facilită, şi în toate progresul deveni mai repede; ştiintele, de unde erau ascunse sau oculte, se divulgară şi deveniră mai apropiabile; şi cu cît arta uzului literelor naintă. prin scriere, de la papir, pergam, pînă la hîrtie şi pînă la tipărire, cu atîta ştiinţele, nu numai că înaintară, ci deveniră mai populare şi societatea sau omenirea se folosi şi înaintă întru toate.

Fără litere, naintarea ar fi fost foarte tîrzie. Ştiintele, istoria dintr-o generaţiune în alta ar fi riscat a se pierde; cu moartea unui sapient, s-ar fi pierdut şi sapienţa lui.

 

II

 

Se poate într-o ţară, ca şi în Egiptul antic, să se afle multe geniuri, mulţi bărbaţi speciali în toate ştiinţele, artele şi măiestriile, şi cu toate acestea acea ţară, de nu va avea cărţi care să întindă ştiinţa şi s-o transmită de la o generaţie la alta, acea ţară, zic, va fi tot în stare de barbarie. Dacă Helada antică ne este mai cunoscută decît Egiptul, dacă s-a zis civilizată, este că de la bărbaţii ei speciali, prin litere, ne-au rămas de moştenire cunoştinţele, ştiinţele lor, capetele lor d-operă.

Civilizat este nu cel ce ştie multe numai pentru sine şi pentru epoca sa, ci acela care îşi comunica cunoştinţele şi le lasă de moştenire la posteritate, spre a se folosi şi a ajunge mai departe cu dînsele.

Dacă Europa de la Renaştere este mai înaintată decît Grecia antică, cauza este că literele sînt într-o stare cu mult mai înaintată. Ceea ce se zgîria în antichitate pe table de metal atîtea zile şi luni, astăzi se scrie într-o oră şi, ceea ce s-ar scrie cu zecimile de ani, se tipăreşte într-o săptămînă.

După perfecţiunea tipografiei prin vapor, astăzi se tipăreşte şi se răspînde într-o zi în Europa întreagă cîte altădată nu se puteau răspîndi eu seculii.

Egiptul a fost barbar, cu toţi sapienţii lui, pentru că n-a avut cărţi, n-a fost comunicativ; Turcia şi Rusia de astăzi sînt barbare pe lîngă celelalte ţări aIe Europei, pentru că, deşi au oameni speciali foarte mulţi, n-au însă cărţi ce tractă de acele specialităţi.

Căutînd la noi, făcînd cineva comparaţie între starea de la 1820 şi cea de astăzi, vedem că avem cu sutele şi cu miile bărbaţi ce au studiat în ţară şi în străinătate, şi dacă aceşti bărbaţi speciali nu ştiu şi nu înavuţesc limba cu cărţi, ce tractă despre acele specialităţi, să nu ne facem iluziuni, domnii mei, sînt nişte barbari acei sapienţi, pentru că nu sînt comunicativi.

Naţia ce posedă mai multe şi mai bine asemenea cărţi, ce înalţă, sufletul, ce pot dezlega problemele cele mai dificile ale umănităţii, ce preîntîmpină nevoile societăţii, ce pot libera pe om de sclavia ignoranţei, de sclavia sărăciei materiale şi spirituale, acea naţie este cea mai civilizată şi posedă civilizaţia cea mai durabilă.

Cărţile ce tractă despre ştiinţe, arte şi măiestrie, despre toate ce pot folosi şi face a înainta societatea, de la cele mai utile pînă la cele mai frumoase şi mai sublime, acele cărţi, toate la un lov, se numeşte literatura unei limbi, unei naţiuni, şi cu cît acele cărţi vor fi mai multe, mai clare, mai utile, scrise mai cu artă şi cunoştinţă, cu atîta acea literatură este mai mare si mai sublimă.

Şi pentru ce însă cărţile unei limbi sînt identice cu literatura ei? Pentru cuvîntul cei mai natural din toate, pentru că numai literele sau alfabetul putură traduce cuvîntul sau raţiunea umană şi a o comunica aşa de fidel; ideografia şi hieroglilele n-ar fi lost în stare de a înfiinţa o literatură.

De la aparaţiunea literelor se înfiinţară şi cărţile.

III

Nici o limbă nu se exprimă aşa de natural ca cea română, cînd este vorba de un om instruit, sapient, cu minte şi întreg întru toate. Românul zice: “Omul ăsta ştie carte”; nu zice a învăţat, ci ştie carte; învăţatul este o deprindere, iar nu ştiinţă; de aceea se şi zice învaţă pe dinafară. Scăpaţi-ne de învăţămîntul public, domnilor miniştri, şi daţi-ne instrucţiune, sapienţă publică.

Mai zice românul: “Om cu carte multă”. Auziţi, domnii mei? multă, iar nu puţină, şi cu atîta mai rău cînd nu e nicidecum.

Mai auzeam încă, în copilărie, că cartea nu are margini: sute şi mii de ani de ar trăi omul, tot nu poate şti cartea toată.

Oamenilor iar, ce ştiu oricît de multe, şi nu ştiu carte, grecii le zic: agrammatos philosophos, filosofi fără carte, filosofi neliteraţi.

Omul, în adevăr, nu poate să fie universal; să poată şti una şi să nu ştie alta şi, precum se poate zice unui medic: cunoşti, domnule, medicina, dar nu cunoşti şi muzica, asemenea i se poate zice: eşti bun medic, dar carte nu ştii; şi nu se supără dacă este aşa.

De aceea, să nu fie supărare dacă am zice în faţă fiecăruia din băraţii noştri speciali:

Vei fi, domnule, bun inginer, bun arhitect, bun mecanic; dar, cu iertăciune, carte nu prea ştii.

Vei fi bun muzic, bun pictor, bun sculptor; dar carte nu ştii.

Vei fi ştiind, coconaşule, toate limbile, toate istoriile, numai carte şi istorie românească nu ştii şi nu e culpa noastră dacă românii n-au nici-o nevoie de dumneata.

Vei fi, domnule, doctor, mare filosof, mare teolog, filosof şi teolog absolut, mare avocat, dar ce păcat că carte nu ştii, că ne-am fi bucurat şi noi!

Şi iarăşi, vice-versa, ca să nu fie supărare; vei fi ştiind, domnul meu, carte multă, dar ştiinţe şi arte nu cunoşti; şi crede-ne că ne pare rău din suflet, pentru că ai fi putut face mare bine naţiunii.

Am vrut, domnii mei, a stabili un adevăr, că adică una sînt ştiinţele şi alta este cartea, aşa precum fiecare specialitate diferă de alta şi toate împreună fac un întreg, iar nu ca să fac oarecare aluziuni. Voi să constat că literatura sau cartea este o specialitate aparte, şi cine nu s-a ocupat de dînsa, nu poa te s-o- cunoască.

IV

Pînă cînd dară nu ne vom aplica întru a ăti carte, şi mai vîrtos carte românească, şi nu ne vom scrie cîte ştim şi cunoaştem în limba naţională, raţională şi corectă, pînă cînd nu vom împlea bibliotecele române cu cărţile noastre, ca să le lăsăm la posteritate, să nu ne facem iluziuni, iar o mai repet, tot barbari vom fi.

De am fi, domnii mei, toţi cîţi ne aflăm în această sală dimpreună eu toţi românii din capitală şi din toate părţile României, de am fi toţi cu toţii, fiecare cîte un panepistimon, adică ştiitor de toate ştiinţele, şi nu am şti carte, sau nu am voi a ne comunica prin scris sau prin cărţi la naţiunea întreagă şi la posteritate cunoştinţele, capitalul nostru intelectual şi moral, toţi noi aceşti angeli, toate aceste geniuri de sapienţă, toţi cu toţii n-am fi decît nişte barbari, cu atîta mai cumpliţi decît barbarii primitivi, cu cît am şti mai multe decît dînşii. Posteritatea n-ar avea decît blesteme pentru noi, pentru că nu i-m lăsat nimic din ştiinţele noastre.

Pe lîngă acestea, fără cărţi naţionale, fără literatură naţională nu poate exista nici patrie, nici patriotism nici naţionalitate; şi iată cauza pentru ce părinţii noştri aveau mai mult dor de ale patriei, pentru ce aveau fapta patriotismului, fără a cunoaşte numele sau vorba cu care ne decorăm noi în toate ocaziuniie, cunoşteau numai ale ţării lor; şi ceea ce cunoaşte omul, acee şi poate iubi, dacă merită iubire.

Noi însă cum putem iubi ţara, dacă nu cunoaştem nici istoria ei, nici instituţiunile ei, nici limba ei?

De la un timp încoace, stările avute şi-au crescut copiii prin profesori străini, în limbi străine, şi trimiţîndu-i apoi de mici în străinătate, acei copii se returnau în ţară fără nici o cunoştinţă de ale ei; superbi de cîte ştiau, erau indiferenţi de cîte nu cunoşteau. N-au vrut să cunoască ţara; nici ţara astăzi nu voieşte a-i cunoaşte.

Stările de mijloc şi cele neavute îşi dau copiii a trece prin colegiuri şi facultăţi (de cînd avem colegiuri şi facultăţi), cu profesori ce n-au nici o unitate între dînşii, fiecare cu sistema lui. Aceşti copii trec toate clasele începatoare, gimnaziale şi de facultăţi, mai mult se îndoctrină decît se instruie; cîte aud sau învaţă într-o clasă, în ceal[al]tă profesorul se încearcă a-i desvăţa şi aşa, în 14 şi 16 ani de studiu, trec din şcoalele noastre în cele din Francia sau Germania, fără a şti româneşte; fiecare îşi are o manieră a sa de a scrie, după cît mai mult sau mai puţin l-a îndoctrinat dascălul ce l-a fost acaparat. Fiecare înşira la litere, la vorbe, fără a-şi da nici un cuvînt de cîte scrie, şi într-o limbă care numai romănească nu este, plină de solicismi şi de străinismi.

În Franţa apoi sau in Germania, de se duc, şi acolo de se apucă de vreo specialitate, prea puţină carte franceză sau germană cunosc, căci foarte puţini vin înapoi în stare cum să scrie bine în limba franceză sau germană, cum să poată trece de autori în acele limbi; vin, voi să zic, în ţară nici români nici francezi, fără nici un legămînt de unitate, care să-i lege între dînşii şi cu naţia întreagă.

Cei din stările avute, din familiile istorice, necunoscînd nici istoria, niici instituţiunile naţiunii, au început a se crede, după cîte au văzut în istoria Germaniei şi Franţei, că sînt nobili ereditari, că foncţiunile mari ale ţării au fost ale lor de moştenire.

Cei de stările de mijloc, necunoscînd iară instituţiunile egalitare ale României, crezură pe cei din stările avute că sînt, nici mai mult nici mai puţin, decît nişte baroni şi comiţi feodali, nişte cătcăuni de burgrafi şi malgrafi, buni de dus la ghilotină.

Dacă am fi ştiut cu toţii că naţia română de la început n-a cunoscut niciodată titluri şi drepturi ereditare, ci totdeauna şi-a recrutat capacităţile din toate stările societăţii, şi cînd s-a învechit o generaţie a venit cea nouă a-i lua locul din toate stările, n-am fi ajuns în această confuzie şi luptă absurdă. Cad Negruleştii şi vin Mirciuleştii; cad aceştia şi vin domni, bani din toate stările societăţii; se sting Buzeştii şi Calomfireştii Leurdeni, şi vin Filipeşti, Lengi, Nestori; se duc aceştia şi vine generaţia actuală, cu aceleaşi drepturi egalitare.

Cine n-a mai vrut să fie boier ca Ienache Văcărescul, a se ocupa cu limba patriei, a încetat de sine de a mai fi boier sau cap al naţiunii şi au venit alţi fii ai patriei a-i lua locul.

De se văd nişte adunări, nişte asociaţiuni ca aceasta a Ateneului, observaţi bine, domnii mei, că şi la noi, şi în Moldovia şi în Transilvania, şi peste tot unde s-aude limba română nu veţi vedea alţi bărbaţi decît din cei ce s-au ocupat şi se ocupă, ca Ienache Văcărescul, cu cele proprii ale românilor, cu limba lor, cu istoria lor, cu datinele lor şi instituţiunile lor, cu religia lor; cu înfiinţarea, cu un cuvînt, a literaturii lor. Şi nu că doară numai cei ce sînt membri acestui Ateneu, ei numai calcă în urma Văcărescului Ienache; avem mulţi din fericire şi sperăm că toţi ne vor face onoare a se întruni cu noi şi a ne da concursului şi luminile a mări şi întinde literatura română. Avem nevoie de fonduri spre aceasta şi le vom înfiinţa.

V

 

Am zis în adevăr că literatura unei limbi există în cărţile ce posedă acea limbă; însă despre ce tractă acele cărţi, acea literatură?

La oricare naţiune ne-am uita, cărţile sînt considerate ca cel mai preţios al lor tezaur intelectual şi moral şi această veneraţie spontanee n-ar putea veni dacă cărţile n-ar tracta despre cele de folos societăţii; toată cartea ce ar tinde spre a distruge iar nu spre a crea, spre a perverti oamenii, n-ar aduce decît oroare şi, departe de a intra în literatura unei naţiuni, n-ar fi decît o pagînă neagră în istoria limbii în care s-a scris scornul autorului ei şi al epacci acestui autor.

Să luăm de-a rîndul mai multe specialităţi despre care prin scrierile lor se ocupă bărbaţii în folosul societăţii şi omenirii.

Cărţile de agricultură, de mineralogie, despre canalizarea rîurilor, despre construirea căilor, despre navigaţie; cărţile ce tractă despre ştiinte, arte, măiestrie, despre comerciu şi industrie şi înflorirea lor; cărţile despre educaţie, morală şi istorie, ‑ istoria universală în genere şi a poporilor în parte, biografiile oamenilor mari, istoria artei militare şi a tuturor espediţiunilor, de la Xenofonte pînă astăzi; cărţile de călătorii, romanţele însuşi istorice, ce ne arată societatea în toate mizeriile ei, unde vedem cu ochii şi pipăim cu degitul toate plagele omenirii şi care ne fac a simţi durerile şi suferinţele celor dezmoşteniţi; toate poemele mari, în fine, unde se creă ideale la cele mai sublime, care ne fac a visa perfecţiunea şi pînă, în fine, a o şi realiza; acele cărţi, de la invenţia alfabetului pînă astăzi, nu au tractat şi nu tractă decît despre binele şi mulţumirea societăţii, spre ameliorarea ei, spre perfecţionarea omului, în cele individuale, în cele sociale şi în cele guvernamentale.

Ştiţi însă, domnii mei, cum se zice în limba în care s-a tractat pentru prima oară despre ştiinţe şi arte, în limba elenică, voi să zic, eum se numeşte urbea, cetatea, societatea? Aceste objecte se numesc polis, politia; şi, prin urmare, politică, va să zică ştiinţa ce se ocupă despre binele material şi moral al societăţii.

Cine se ocupă de agricultură, de comerciu, de industrie şi le face a prospera; cine se ocupă de ştiinţe, de arte şi măiestrii, despre tot ce poate da cetăţenilor pîinea spre fiinţă, atît materială cît şi morală, independenţa lor individuală şi colectivă; cine se ocupă, pe lîngă acestea, de fericirea cetăţenilor, întru a le înfrumuseţa toate cîte văd şi aud, aceia nu se ocupă decît de adevărata politică. Iată dar că adevărata literatură a unei naţiuni este adevărata ei politică.

Diferenţa între politica şi literatura nu este decît că literatura coprinde în sine politica, unde politica propriu-zisă nu coprinde literatura intreagă.

Literatura şi politica însă, spre a mîntui societatea, spre a corespunde scopului său, are de datorie a fi totdeauna în adevăr, căci erorile, şi cele fără voie, fac a înapoia popolii şi îi ruină.

O greăeală în politică şi, prin urmare, în literatură, la cei ce sînt capi ai politicei sau literaturei unei epoci, e mai mult decît o crimă, decît un rău; este crima ardicată la şaptea putere, ca să mă exprim printr-un termin biblic. Crima stinge un individ sau o familie, eroarea în doctrine ţine popolii cu miile de ani în întunerec şi sclavie, greşeala în literatură sau în politică stinge naţiuni întregi.

 

VI

Ocupaţi-vă, vorbiţi şi scrieţi, junilor, de limba naţională; ocupaţi-vă a o studia, a o cultiva, ‑ şi a cultiva o limbă va să zică a scrie într-însă despre toate ştiinţele şi artele, despre toate epocele şi toţi popolii. Limba singură uneşte, întăreşte şi define naţiunea; ocupaţi-vă de dînsă mai nainte de toate şi nu veţi face prin această decît cea mai fundamentală politică, veţi pune fundamentele nationalităţii.

Cîţi studiaţi matematicile, aplecaţi-le la inginerie, la arhitectură, la mecanică, la construiri de drum, la căi ferate, la plutirea rîurilor, la arta militară, şi nu veţi face decît politică cea mai sanatoasă.

Cîţi sînteţi filosofi, faceţi ca sapienţa voastră să afle cauzele tutulor relelor ce chinuie societatea; mai descindeţi din regiunile supranaturale, mai descindeţi de pămînt pînă în colibele mizerabililor; mai lăsati sistemele şi vă ocupaţi numai de om şi veţi face cea mai sublimă din politice.

Ocupaţi-vă de agricultură, cîţi sînteţi proprietari mici şi mari; ocupaţi-vă de industrie şi de industrie naţională, de comerciul nu cel antic, ce e bazat pe trafic şi fraudă, ci de comerciul modern, ce a ajuns a fi o ştiinţă. Cu altă ocazie voi vorbi de comerciul antic şi de comerciul modern. Ocupă-te, adevăratule popol, de agricultură, de comerciu şi de industrie şi vei întrece pe toţi Talleyrand-ii şi Maeterlinck-ii în politică.

Juni ofiţeri, toţi cîţi încingeţi sabia spre apărarea patriei, studiaţi cu stăruinţă matematicile, toate ştiinţele tributare la arta militară, studiaţi istoria acestei arte şi a tuturor rezbelelor sau campaniilor, aveţi conştiinţa de frumoasa voastră specialitate, fiţi credincioşi naţiunii şi tronului, apăraţi şi sustineţi ordinea, preparaţi-vă a apara patria în tot momentul şi veţi face politica cea mai salutarie.

Cîntaţi, poeţi, pe Dmnnezeu, natura întreagă, amorurile cele sacre, înălţaţi pe femeie la gradul ei predestinat de la început, cîntaţi pe toţi barbatii cei mari, înălţaţi-i de model înaintea posterităţii, înălţaţi virtutea prin tragediile voastre şi flagelaţi numai şi numai viciul, iar nu pe om, în comediile şi satirele voastre, şi veţi deveni suveranii tutulor politicelor.

Ocupaţi-vă, cîţi simţiţi în voi darul de sus, vocaţia preoţiei, ocupăţi-vă de vera teologie, de vera morală, de ştiinţa educaţiunii, însuraţi-vă şi deveniţi părinţi de familie, simţiţi amorul conjugal şi patern în inimile voastre; simţiţi durerea părinţilor cînd îşi pierd copiii, şi a copiilor cînd îşi pierd părinţii; simţiţi suferinţele şi jugul fiecăria familii prin suferinţele voastre proprii şi prin jugul ce îl purtaţi singuri, şi fiţi siguri că prin ştiinţele tributare la vocaţiunea voastră de preoţi, prin ocupaţiunile demne de înalta voastră misiune, veţi face politica cea mai divină.

VII

Pînă acum nu mă adresai decît la o singură jumătate a umănităţii, la bărbaţi. Nu credeţi însă ca am putut vreodată uita pe ceealaltă jumătate, care este mama noastră, consoarta noastră, surora noastră, filia noastră.

Să mi se ierte o mică abatere, ca să pot mai bine întra în sujetul nostru, care este literatura sau adevărata politică. În cartea cărţilor, ce se numeşte Vechiul Testament, în capitolele creaţiunii, se văd în limbile ce pot traduce sau exprima raţiunea trei verbi activi: creare, plasmare sau formare şi edificare.

Cînd universul se tace, ca să zicem aşa, din nimic, versetul 1 de la capul I, se exprimă: “În principiu cree Dumnezeu cerul şi pămîntul”.

Materia există acum şi cată a lua forme atîtea şi varii, a se forma plantele, animalele uscatului, peştii mării, pasările aerului. Aci nu e vorba de creare, ci de plasmare, sau formare, tot este plasmat, de la firul de iarbă pînă la om.

Cînd apare femeia, nu se aude nici de creare, nici de plasmare, pentru că este vorba de un edificiu.

Iată cum se exprimă versetul 22 al capitolului II.

“Şi a edificat Domnul Dumnezeu coasta ce lua din Adam în femeie”.

Edificiu nici în mannură, nici in porfir, ci în femeie, iată primul templu viu ce adoră omul şi adoră în adevăr pînă astăzi.

Primul object ce adoră omul, ca prunc, cînd vine în lume, este mama; amorul lui, fericirea, beatitudine a lui este la sînul mamei. Cine a putut adora în pruncia, în copilăria şi însuşi pînă în adolescenţa sa, ceva mai mult decît pe mama sa, pe surora sa?

June, objectul sau de predilecţiune este femeia; sufletul lui, în cea mai ferventă adoraţiune, se adresă la dilecta inimii sale, fie amantă, fie promisă sau fidanţată, fie rnireasă sau consoartă.

Vin copiii în bărbăţie, vine filia; şi ce avem mai adorabil, cîţi sîntem părinţi, decît filiile noastre?

Iată primul templu viu, primul edificiu, prima casă vie, ce edifică Domnul Dumnezeu din coasta omului, din rarunchii lui.

Şi iată partea din noi înşine, ce fu destinată spre a zdrobi capul balaurului-barbarie, balaurului-ignoranţă, balaurului-despotism, destinată spre a ne îmblînzi, a ne civiliza, cu un cuvînt, spre a libera pe om.

VIII

 

Îndată ce căzu omul, îndată ce se degradă adică în stare de barbar, primul semn după care se cunoscu barbaria, grosolonia lui, fu dispreţul către femeie, subjugarea ei.

Între popolii barbari, antici şi moderni, femeia este sclavă.

Şi cu barbar noi nu înţelegem nici pe săteni, nici însuşi pe sălbatici; aceştia au pe femeie de consoartă, de soţie, de tovarăsă, iar nu sclavă. Barbari sînt cei din cetăţi, ce legiuiesc şi menţin sclavia femeii.

În primul popol, cărui se da primele legi umane şi divine, în Israel voi să zic, femeia se vede cîntînd imnul libertăţii. Mariam, surora lui Aaron, ia tympanul şi cîntă:

“Să cîntăm Domnului, căci cu victorie s-a glorificat”

“Cal şi callar i-a derîpat în Marea Roşie...”.

În Israel, pînă cînd femeia se vede liberă, ieşiră Debore, Iudithe, profetese, şi toate în genere năşteau fii liberi. Din una din aceste femei se naşte şi însuşi Filiul lui Dmnnezeu.

În primul popol ce începe a se civiliza, între eleni voi sa zic, bărbatul Orfeu descinde pînă în infern după consoartea sa Euridice. Femeia este preoteasă la altar; femeia mamă îşi trimetea filii la rezbel; şi dîndu-i pavăza, ea îi comanda; adică sau cu dînsa, sau pe dînsa, căci pe pavăza lor proprie se aduceau cei morţi în bătaie la caminul lor, înaintea ochilor mamei lor.

Între eleni ies Sapphe, ce disputau coroana Pindarilor şi reportau victoria în concursuri. Între creştinii primitivi, femeile asista la agonia Dumnezeu-omului. Ele sînt mainainte la învierea lui, ele mai întîi mărturisesc că a înviat Crist. Femeile, între primii creştini, se văd diaconese, preotese oficiante, profetese, prezicătoare, martire, ce ştiau şi aveau dreptul a mărturi.

Adevăraţii creştini dau drepturi egale femeilor; falşii creştini, creştiii numai cu numele, reîncepură a tracta pe femeie ca toţi barbarii.

În Dacia, între romani, unde pentru prima oară eclezia lui Crist avu nu numai ospitalitate, ci şi drept de cetate, între romanii ce ei mai întîi s-au emancipat de Roma pagînă şi imperială, între romani pentru prima oară femeia deveni persoană şi cetăţeană, cu sufletul său, cu numele său propriu, cu drepturile sale.

În toată Europa civilizată, pînă astăzi femeia încă nu este din drept o persoană, femeii i s-a refuzat şi i se refuză pînă astăzi numele său propriu ; numai reginele domnitoare se bucură de acest prerogativ. Ele numai se pot numi pe nume Tereza, Ecaterina, Victoria, Isabela. Celelalte femei sînt averea bărbatului, nu poartă decît numele bărbatului, ca să poată însemna ceva.

După instituţiunile, legile şi datinele Europei civilizate, femeii, ea să fie ceva, i se zice spre exemplu: madame Brancoveanu, madame Baleanu etc., pe cînd în România femeii i s-ar fi părut o insultă a i se zice în faţă: cucoană Brâncoveanu, cucoană Băleanco. Femeile noastre, ca şi reginele, au numele lor, cu care se onoară: cocoană Safta, cocoană Maria, Catinca, Pulcheria etc. Femeia este unsă de la botez regină, eu numele său propriu, şi dacă femeia nu şi-a exercitat drepturile de cetăţeană, cauza n-au fost legile ce i-au recunoscut şi sacrat drepturile, ci ignoranţa în care s-au aflat şi femeile şi bărbaţii.

Femeia română, emancipată, liberă din drept, ca să devie şi în faptă nu avea lipsa decît de instrucţiune, luminare în paralel cu a bărbaţilor.

Spre a trece la adevărata emancipare a femeii între romani, n-ar fi fost nevoie de prefacerea legilor, ca în Europa, ci numai de o educaţie integrală.

Legiuirile nouă imitate din Europa, şi  mai puţin creştine, veniră a degrada pe femeie foarte mult înaintea dreptului, şi cu legiuirile imitarăm şi smorfurile; femeile abdicară singure la numele său propriu şi începură a se crede onorate, cînd stîngacii noştri domnişori începură a le zice, ca la dumnealor în Franţa: madame; deveniră de bună voie captive.

Sclavia este un rău, are însă ceva de gravid: jugul ce-l suporta omul cu rezignaţie şi n-aşteaptă decît momentul spre a-l scutura. Sclavul ni Se pare un martir; tot însă ce este mai trist şi mai lamentabil este cînd sclavul ajunge a se degrada pînă acolo, încît să se crează onorat cînd poartă numele stăpînului, ca un sigiliu în faţa lui, ca un colan împrejurul gîtului.

Tot ce era mai lamentabil pentru bieţii ţigani înainte de 1848 era că i-am auzit eu cu urechile mele, cînd erau supăraţi de oarecare vexaţiuni, zicînd:

“Vai de noi! cuconaşule, parcă n-am fi ţigani boiereşti! am ajuns mai rău decît românii!”

Iată răul relelor, iată răul ardicat la a două şi a treia putere. Cu smorfurile de la străini am adus pe femeile, surorile şi filiele noastre, cînd poartă numele bărbaţilor, a se crede mai onorate decît mamele şi bunele noastre ce, ca orice regină, îşi purtau numele său propriu.

 

IX

 

Hei bine, doamnele mele şi domnii mei, să revenim la literatură ce este relativă în parte pentru cealaltă jumătate a omenirii, pentru surorile, consortile, filiele noastre.

Vorbiţi, scrieţi, ocupaţi-vă, juni şi bărbaţi, juni studioşi cîţi mă ascultaţi, cîţi sînteţi în România întreagă, ocupaţi-vă serios, cu cea mai mare fervoare, întru a inmulţi şi răspîndi cărţi pentru educaţia şi luminarea femeii. Puneţi-vă cu toţii întru a o înălţa la predestinaţia ei de a strivi în adevăr capul balaurului. Oricît de sus vom înălţa pe femeie cu inima şi cu sufletul, cu atîta mai sus ne înălţam pe noi înşine; şi oricît de jos o degradă legile pe care le facem noi bărbaţii, pe atîta, şi încă şi mai jos, ne degrădăm noi înşine.

Să facem din literatură puţina etimologie.

Literele sînt adesea, în etimologie şi algebra, fatale, ca şi cifrele în calcul. Din 2 şi 2, orice vom face, nu pot ieşi nici 5, nici 3, ci fatalmente tot 4.

În limbile antice, puiul asinei însemna fatalmeute asin curat, cu ambele lui urechi; puiul vacei însemna viţel sau bou.

În limbile antice, omul era califieat după muma lui; barbarii, popolii primitivi pînă astăzi, cînd vor să insulte un om, se leagă de biată muma lui.

In Egipt, cînd vrea să zica morar, zicea puiul morăresei; cînd vrea să zică cerşetor, zicea puiul cerşetoarei, ca şi puiul asinei; şi de aci la popolul ce ieşi din sînul Egiptului, cînd vrea să zică odată om, tipul oamenilor, omul-Dumnezeu, zicea fiul omului; şi tot asemenea în tot Orientele, cînd voiesc a zice sclav, zie puiul sclavei.

Hei bine, domnilor, pe oriunde femeia este mai mult şi mai puţin sclavă, bărbaţii sînt puii mamei lor, puii sclavei; nu putem ieşi din astă fatalitate; cată mamele noastre să fie libere, adică luminate, ca să putem zice că sîntem liberi, pui de libertate.

În ţările unde oamenii se insultă de mamă, unde femeia este tractată numai de lele, în acele ţări nu locuiesc decît numai pui de lele. Fiecare este puiul mamei sale.

Cînd se va emancipa femeia după natura sa, după cerinţele sale, după sexul său, atunci se va emancipa şi bărbatul în adevăr, după sexul său.

În van oamenii declamă şi în Europa şi pretutindeni, în locurile publice, şi strigă în imprejurări grave, şi cîteodata şi ridicole, că mor pînă la unul; cei mai sinceri dintr-înşii se duc să moară şi cînd văd nevoia, aleargă la o onestă retiradă. Ne doare, domnii mei, şi cînd ne zgîriem; şi de mor puii sclavei Orientelui şi puii sclavei Occidentelui, sînt legile aspre, disciplina severă, gura tunurilor ce îi aăteaptă şi înapoi ca şi înainte, ce li împinge a muri.

Nu vom şti în adevăr să murim, pînă nu ne vor comanda muma sau soţia noastră: du-te să mori.

Spartanii de aceea ştiau să moară şi 300 de înşi se luptară cu 200 de mii de barbari, fără a alerga la retrageri oneste, pentru că mamele lor le zicea ή̉ τὰν ή̉ επὶ τὰν.

Guillaume Tell de aceea a ştiut a învinge şi a-şi libera patria, pentru că femeia lui i-a zis: “Du-te să mori; din pîntecele meu nu voi să iasă un puiu de sclavă”.

Iniţiativa la libertatea Americei au luat-o femeile, pentru că s-au decis de la ună pînă la alta a nu mai purta decît manifacture de mîinile lor proprii, fără a cumpăra nici o manifactură engleză. Pe englez cu nimica nu-l baţi, decît cu a nu-i cumpăra marfa; şi i-au bătut de moarte femeile Americei.

Ştefan al nostru de aceea a ştiut a învinge după o retragere, pentru că mama lui i-a închis porţile cetăţii şi i-a zis: “Du-te să mori” .

Ce sînt maghiarii, domnilor?

Cînd se aşezară în coprinsurile ce ocupă, crau numai patru vătaşi cu hoardele lor, ce le conducea. Aceste hoarde erau învecinate de sapte ducate de români, ce li creştinară şi îi civilizară; muma lui Ştefan Sfîntul era născută ducesă română ce creştină pe fiul său şi ducii români şapte îl ardicară la tron ca creştin şi îl sustinură. După predominarea catolicismului în Ungaria, toţi ducii, magnaţii, proprietarii români, dimpreună cu Dănescul Corvin, îmbrătişînd catolicismul, se ungarizară. Şapte părţi din unsprezece, între maghiari, sînt români ce şi-au schimbat religia, nu însă şi sîngele; şapte părţi din unsprezece din sîngele ce circula prin vinele femeilor este sînge de române si le-am văzut, domnii mei, în 1848 şi 49, operînd prodige, trimeţîndu-şi copiii şi bărbaţii să moară, şi murînd şi ele de-alăturea cu dînşii; şi cele ce suprăvieţuiau danţînd danţul victoriei pe mormîntul fiilor lor, cu lacremele pe faţă. În timpul luptelor s-a văzut pretutindeni cîte o singură femeie încleştînd în braţele lor de muntene române şi aruncînd peste balcoane cîte patru şi cinci muscali.

Ocupaţi-vă toţi cîţi sînteţi bărbaţi de literatura ce înalţă pe femeie la predestinaţia ei. Ocupaţi-vă, femei, şi grăbiţi întru a ajunge la predestinaţia voastră să îmblinziţi, adică să umanizaţi, să desgrosolanizaţi pe om, să daţi patriei cetăţeni liberi din fiii voştri şi cetăţene serioase din filiele voastre; suflaţi în sufletele noastre amorul patriei, amorul acela de care voi sînteţi capabile, cînd iubiţi ceva; faceţi din noi eroi demni de secolul XIX şi veţi face din noi şi nişte zei mai presus de zeii antichităţii, şi toate veţi fi surori Născătoarei de Dumnezeu, ce va reprezinta în ceruri.

Ocupaţia bărbaţilor întru a înălţa pe femeie şi a femeii întru a perfecţiona pe bărbat va fi mai mult decît literatură, va fi politica în acţiune, va fi politica lui Dumnezeu, ce a zis femeii a strivi capul balaurului.

X

Arătarăm, demonstrarăm, domnii mei, că literatura adevărată este cea mai adevărată politică.

Însă, dacă este aşa, ce este aceea ce oamenii, fără a-şi da cuvînt de vorbele ce pronunţă, numesc politică, şi care n-are nimic de comun cu ştiinţa ce se ocupă de binele comun

Nu vă miraţi de paradoxul acesta.

Viciul cel puţin, are pudoarea de a nu se numi singur viciu, îi e ruşine cu numele său propriu şi îşi împinge cutezanţa pînă la a-şi da numele de virtute, de calitate bună.

Ciarlatanii în Oriente îşi dau numele de calos hiatros.

Theocapelia, sau precupeţia cu divinitatea, se întolează cu titlul de santitate.

Fărădelegea, sub diverse forme, îşi dă nume de lege, şi încă de lege pozitivă.

Discordia vine în numele concordiei, spre a dezbina oamenii şi popolii.

Strîmbul de la Balta-Liman vine în numele dreptului şi al ordinei, spre a dezordina societatea, zicînd că stabile ordinea legală.

Venim noi la putere? ‑ pentru că, ca să nu fie mînie, cată să vorbim şi de noi ‑, venim noi la putere? Deh! n-ai ce zice, vedem şi noi că e cu frica lui Dumnezeu. Vin alţii la putere? Atunci, vai de lume! a lipsit dreptatea de pe pămînt!

Cu un cuvînt, minciuna zbiară de se sparge că este adevărul întreg.

Pentru ce dară ciarlatania, ori de sus, ori de jos, a celor ce speculă cu popolii, a celor ce aduc atîtea calamităţi pe societate, pentru ce să nu se numească şi ea politică? şi nu strică ea; strică cei ce nu înţeleg vorbele şi, crezînd-o, dau ca orbii în cursele ei. Numai vulpenia ciarlatanilor, pe de o parte, şi ignoranţa popolilor, pe de altă parte, zic că această desfruntată meserie este politică.

Departe de noi, domnii mei, departe de locul acesta, această iasmă, ce fără ştirea nici a lui Dumnezeu, nici a dracului, se numeşte politică!

I-a intrat cuiva în cap a ajunge la minister, sau la tron, sau cel puţin a acapara pe suveran şi a-l înconjura ca într-un cerc de fier? Nici mai mult, nici mai puţin, de politică se ocupă dumnealui, el acolo; toate cabalele, toate intrigile, toate dulapurile, toate ipocriziile, toate calomniile şi însuşi toate crimele ce este capabil a comite, cu numele de politică sînt acuzate. Şi apoi s-au inventat şi expresiunile: suveranitatea scopului, scopul scuza mijloacele. Însă ce au de comun acele neamenii eu binele societaţii, cu ştiinţa politicei?

Îşi aleg unii meseria de a trăi din spinarea altora, fără a produce nimic? Devin pentru aceasta adulatorii cînd ai tiraniei, cînd ai anarhiei? Baseţele lor pe de o parte, demagogiile lor pe de alta, în ce au de-a face cu politica sau cu ştiinţa pentru binele societăţii? Să cuteze însă cineva a-i numi pe nume şi va vedea ce pate, căci ci tot cu dinţii de politică şi de onoare se ţin, bieţii oameni.

Îşi aleg alţii meseria de a deveni instrumentele străinilor, tocmesc şi vînd drepturile şi pămînturile patriei lor respective? Din oricare ţară şi din orice epocă ar fi oamenii aceştia, pare că şi-ar fi dat mîna, pare că şi-ar fi dat cuvîntul cu toţii de a-şi numi a lor meserie tot politică.

Apoi şcoală-te tu să mă pui eu, alergările după foncţiuni, samsarlîcul la concesiuni, partituri ce frămîntă ţara pentru interesele a vreo 200 de individe dintr-o parte şi din alta, intrigile şi calomniile în alegeri, ca să fim numai noi şi ai noştri, ori într-o parte, ori şi dintr-alta, toate acestea mai au alt nume decît politica?

Să mai vorbim şi de mercenarii sau neferii unor asemenea campanii, de cavaleri de industrie? De căţeii unor asemenea vînători, în care vînatul sau prada sînt naţiuni întregi? .Aceştia, în ignoranţa lor, cred că fac politică; comercianţii, meşterii, îşi abandonă comerciul şi industria pînă ajung în sapă de lemn, crezînd că intră în politică, tocmai cînd ies din politica adevărată, din meseria lor proprie.

Cînd vom căuta la cabinete, vedem tractate de eternă amicie, de eternă pace, ce în germine n-au decît un rezbel vecin, tractate ce asigură neutralitatea unor ţări şi cei ce le suscriu n-au alt cuget decît care de care să-i calce teritoriul mai întîi. Apoi atîtea manopere, atîtea jocuri, atîtea invitări, spre a scula popoarele vecinilor, căror au jurat eterna amicie, şi apoi a lăsa acele popoare victimă vendictei suveranului lor etc., etc. Cînd va şti cineva în ce stă adevărul cabinetelor, nu vede decît că minciuna este ardicată pînă la dogmă. Cu toate acestea, de la faraoni pînă astăzi, popolii tot politică cred că sînt aceste jocuri, aceste dulapuri, aceste neomenii; pentru că aşa le spune şi popa, şi dascălul, şi vladica, şi jurnalele, şi teatrele. Cine nu voieşte a numi pe numele său propriu această înaltă ciarlatanie, îi poate zice, cel puţin, diplomaţie, sau mai pe româneşte taler cu două feţe.

XI

Biata minciună! îi place şi ei a se da de adevăr! şi jură săraca pe onoare, pe Dumnezeu, ce nu-l are, că este numai adevăr.

Biata ciarlatanie! îi place şi ei să zică că e politică, că este ştiinţa pentru binele comun; şi nu strică ea, strică cine o crede.

Eu unul însă n-am crezut-o ori de unde a venit, de la tronuri sau de la altare, de la tiranie sau de la anarhie, de sus sau de jos, din dreapta sau din stînga.

Şi de aceea spui că minciuna nu este adevăr, că ciarlatania, prefăcătoria nu este politică şi că politica adevărată este literatura adevărată şi, în fine, că nicăieri în toată România de la 1859 încoa nu s-a făcut atîta politică, ca în această sală de doi-trei ani, pentru că nu se face decît pură literatură.

Mie mi s-a zis şi în parte şi oficial, că nu sînt bun de politică, ci numai de literatură. Este foarte adevărat că nu mă pricep întru nimic în pretinsa dumnealor politică şi nici nu mă pot... amesteca într-însă. Necapacitatea despre aceasta ce [se] află în mine îmi face onoare, pe atît cît îmi face onoare, domnii mei, să mă aflu între domnia-voastră şi să vă vorbesc de literatură.

Pentru că politica cea mai mare ce s-a făcut vreodată în Ţara Română a fost în epoca de literatura ecleziei române, cînd de la Matei Basarab pînă la Constantin Brâncoveanu s-au tradus în limba română cărţile ecleziei, în preziua regimului fanariot. Acele cărţi ne-au conservat limba şi naţionalitatea, căci altfel rămîneam mai rău decît românii din Macedonia.

Politică mare s-a făcut de Văcărescul Ienache, de P. Maior, de Gheorghe Lazăr, de banul Bălăceanu, ce a făcut a se da ştiinţele în limba română, de Societatea Filarmonică, ce înfiinţă teatrul român. Politică mare au făcut toţi autorii şi poeţii României, ce au scris şi tipărit de la 1832 pînă la 1848, pentru că au făcut numai literatură; şi puterile vecine ştiau mai bine decît noi că facem adevărata politică şi de aceea persecutară faptele noastre.

De la 1859 pînă astăzi în toate părţile tot politica s-a declamat şi nicăiri nu s-a făcut adevărata politică că în acest Ateneu, pentru că numai literatura s-a făcut.

În periodul acestui an s-a vorbit:

Despre resurecţiunea poeziei pagîne în secolul XIX.

Despre cum se critică operele de artă.

Despre rîsetele române sau caracterul caustic al românilor.

Despre misiunea guvernului, ingerenţa guvernamentală şi iniţiativa privată.

Despre teatru.

Despre destrucţia şi reinnoirea fiinţelor vii pe pămînt.

Se va mai vorbi:

Despre instrucţiunea română în Transilvania.

Despre expoziţiunea universală.

Despre rolul românismului în chestiunea orientală.

Despre istoria instituţiunilor ţării.

Despre poezia populară.

Despre pictorii români înainte de 1848.

Despre teoria impozitelor.

Despre antichitatea omului în creaţiune.

Despre Goethe.

Despre mărimea, scăderea şi rezultatele domniei române.

Despre creditul public.

Despre familie, rolul şi influenţa ei în societate.

Despre unde îşi culeg poeţii români coloritul de stil.

Despre organizaţiunea societăţii.

Despre educaţiune şi politică, şi oamenii de stat.

Hei bine, domnii mei, iată adevărata politică într-un stadiu de cinci luni! şi laudă şi glorie bărbaţilor, ce au luat iniţiativa spre a face a se deschide această sală înaintea publicului serios, ca să poată auzi în oarele sale de petrecere cele ce pot fi spre folosul şi înaintarea societăţii.

Glorie guvernului ce a consimţit a se face acest început şi a dat tot ajutorul spre înaintarea lui!

 

 

(Ion Heliade Rădulescu, Literatura = Politica, în Id., Critica literară. Ediţie, prefaţă, note, glosar şi indice de Au. Sasu, Minerva, Bucureşti, 1979)

 

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina