1868 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1868

Vasile Alecsandri

Iarna

 

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

 

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară:

Soarele rotund şi palid se prevede pintre nori

Ca un vis de tinereţe pintre anii trecători.

 

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare.

şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.

 

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie uşoară care trece peste văi...

în văzduh voios răsună clinchete de zurgalăi.

 

(Vasile Alecsandri, Iarna, în Id., Opere, I, Poezii. Text ales şi stabilit de G. C. Nicolescu şi G. Rădulescu-Dulgheru, studiu introductiv, note şi comentarii de G. C. Nicolescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 315)

 

 

Titu Maiorescu

În contra direcţiei de astăzi în cultura română

Convorbirile literare au publicat un şir de cercetări critice asupra lucrărilor mai însemnate prin care s-a caracterizat cultura română în timpul din urmă, asupra poeziei de salon şi poeziei populare, asupra etimologismului d-lui Cipariu şi Lepturarului d-lui Pumnul, asupra dreptului public al românilor după şcoala Bărnuţiu şi asupra limbei române în jurnalele din Austria.

Aceste critice nu au rămas fără răspuns; însă toate răspunsurile, după obiceiul introdus la noi, erau pline de personalităţi, aşa încît, din respect pentru publicitate, au trebuit să fie trecute sub tăcere. Căci ce are a face în asemenea discuţii persoana scriitorului!

O excepţie se poate admite numai în privinţa ultimului răspuns al Transilvaniei, fiindcă unele observări din el dau ocazie de a caracteriza întreaga cultură română din ziua de astăzi şi, prin urmare, merită să fie relevate. Afară de aceasta, Transilvania este organul public al Asociaţiunii pentru literatura şi cultura poporului român, redactat de unul din cei mai cunoscuţi bărbaţi ai noştri, de d. Bariţ, şi, întrucît reprezintă astfel floarea dezvoltării intelectuale din Ardeal, are drept să ceară a nu fi ignorată.

Transilvania1, răspunzînd la articolele noastre despre limba română în jurnalele austriace, retipărite în volumul de faţă, începe prin a reproduce anticritica Familiei din Pesta, care este de opinie că erorile limbistice criticate de noi sunt numai nişte “bagatele”, Transilvania însăşi recunoaşte că jurnalele austriace scriu rău româneşte, se miră însă pentru ce şi cele din Iaşi scriu rău şi citează că exemplu nişte pasaje pline de erori din Săptămîna. În celelalte observări ale sale pare a se uni cu opinia Familiei despre “bagatelele” criticate de noi şi zice:

În marele număr de proverbia româneşti este şi unui care zice: satul arde, baba se piaptănă. Acuma, uită-te, acuma la anul 1868 şi află d. T. Maiorescu timpul de a cere de la publiciştii de dincoace stil neted, gramatică, ortografie.

 

Cine ne face aceste întîmpinări? Am înţelege cînd ele ne-ar veni de la Albina, Federaţiunea, Telegraful, fiindcă acestea sunt foi mai ales politice; care, în sprijinirea importantelor interese constituţionale cărora sunt consacrate, se pot cel puţin scuza, dacă nu au avut destulă luare-aminte pentru limba în care scriu. Dar ca tocmai cele două foi literare, Transilvania şi Familia, să aibă drept a ni le face, aceasta nu o putem primi.

Este, din contra, caracteristic pentru starea în care a ajuns cultura noastră intelectuală dacă organul oficial al asociaţiunii transilvănene pentru literatura română şi cultura poporului român ‑ are - cum să o numim cu un termen parlamentar? ‑ are inspiraţiunea de a ne răspunde că este o “pieptenare de babă”, dacă în anul 1868 îi cerem gramatică, stil şi ortografie!

Nu ştim ce vor fi gîndit membrii acelei asociaţiuni la cetirea unui astfel de răspuns din partea reprezentantului d-lor. Noi însă ne-am pus următoarea întrebare: Dacă o foaie literară nu este în stare să scrie după gramatică, dacă se declară incapabilă de a avea ortografie şi stil bun, atunci de unde a luat curajul de a se mai prezenta pe arena publicităţii? Şi ce folos îşi închipuieşte că va putea produce prin lucrarea ei literară?

Răspunsul neapărat la aceste neapărate întrebări aruncă o lumină aşa de tristă asupra organului asociaţiunii transilvane, pentru a nu mai vorbi de Familia, încît ne simţim provocaţi a căuta înşine împrejurările uşurătoare care i-ar putea explica purtarea într-un mod mai puţin defavorabil şi care i-ar lua o parte din răspunderea ce şi-a atras-o.

Asemenea împrejurări uşurătoare există, şi datoria noastră este acum de a le pune în vederea cititorilor.

Foaia Transilvania şi atîtea alte foi literare şi politice ale românilor sunt aşa de slab redactate, aşa de stricăcioase prin forma şi cuprinsul lor, fiindcă trăiesc într-o atmosferă stricată şi se inspiră de ideile şi de simţimintele ce caracterizează marea majoritate a “inteligenţelor şi anteluptătorilor” români. Viţiul radical în ele, şi, prin urmare, în toată direcţia de astăzi a culturei noastre, este neadevăruI, pentru a nu întrebuinţa un cuvînt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pănă în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.

Cufundată pînă la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea română, pe la 1820, începu a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia atunci de mişcarea contagioasă prin care ideile Revoluţiunii franceze au străbătut pănă în extremităţile geografice ale Europei. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea emigrare extraordinară spre fîntînele ştiinţei din Franţa şi Germania, care pănă astăzi a mers tot crescînd şi care a dat mai ales României libere o parte din lustrul societăţilor străine. Din nenorocire, numai lustrul dinafară! Căci nepregătiţi precum erau şi sunt tinerii noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturei moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră pănă la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adînci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut exista. Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate fatală, cu mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria lor cu hotărîrea de a imita şi a reproduce aparenţele culturei apusene, cu încrederea că. în modul cel mai grăbit vor şi realiza îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă şi, mai întîi de toate, libertatea într-un stat modern. Şi aşa de des s-au repeţit aceste iluzii juvenile, încît au produs acum o adevărată atmosferă intelectuală în societatea română, o direcţie puternică, ce apucă cu tărie egală pe cei tineri şi pe cei bătrîni, pe cei cari se duc spre a învăţa şi pe cei cari s-au întors spre a aplica învăţătura lor. În deosebire de poetul antic, care, admirînd greutăţile enorme ce le-a învins statul român pănă la constituirea sa, exclamă faimoasa frază tantae molis erat romanam condere gentem2, coborîtorii acestor romani îşi cred uşoară sarcina de a aşeza gintea română, pe bazele civilizaţiunii, şi mulţi din ei, sunt chiar încredinţaţi că astăzi această aşezare este aproape de a fi terminată. Avem de toate cu îmbelşugare ‑ îşi închipuiesc ei ‑ şi cînd îi întrebi de literatură, îţi citează cifra coalelor înnegrite pe fiecare an cu litere române şi numărul tipografiilor din Bucureşti, şi cînd le vorbeşti de ştiinţă, îţi arată societăţile mai mult sau mai puţin academice şi programele discursurilor ţinute asupra problemelor celor mai grele ale inteligenţii omeneşti; dacă te interesezi de arta frumoasă, te duc în muzee, în pinacoteci şi gliptoteci, îţi arată expoziţiunea artiştilor în viaţă şi se laudă cu numărul pînzelor spînzurate pe părete, şi dacă, în fine, te îndoieşti de libertate, îţi prezintă hîrtia pe care e tipărită constituţiunea română şi îţi citesc discursurile şi circulările ultimului ministru care s-a întîmplat să fie la putere.

Faţă cu această direcţie a publicului român, noi nu putem crede că adevăratul mobil care l-a îndemnat spre cultura occidentală să fi fost o preţuire inteligentă a acestei culturi. Mobilul propriu nu a putut fi decît vanitatea descendenţilor lui Traian, vanitatea de a arăta, popoarelor străine cu orice preţ, chiar cu dispreţul adevărului, că le suntem egali în nivelul civilizaţiunii.

Numai aşa se explică viţiul de care este molipsită viaţa noastră publică, adecă lipsa de orce fundament solid pentru formele dinafară ce le tot primim.

Şi primejdioasă în astă privinţă nu e atît lipsa de fundament în sine, cît este lipsa de orce simţire a necesităţii acestui fundament în public, este suficienţa cu care oamenii noştri cred şi sunt crezuţi că au făcut o faptă atunci cînd au produs sau tradus numai o formă goală a străinilor. Această rătăcire totală a judecăţei este fenomenul cel mai însemnat în situaţiunea noastră intelectuală, un fenomen aşa de grav, încît ne pare că este datoria fiecării inteligenţi oneste de a-1 studia, de a-l urmări de la prima sa arătare în cultura română şi de a-l denunţa pretutindenea spiritelor mai june, pentru ca acestea să înţeleagă şi să primească sarcina de a-l combate şi nimici fără nici o cruţare, dacă nu vor să fie înşişi nimiciţi sub greutatea lui.

La 1812, Petru Maior ‑ pentru a nu pomeni compilarea de citate făcută de Şincai fără nici o critică ‑ scrie istoria sa despre începutul românilor în Dacia. În tendenţa ce are de a dovedi că noi suntem descendenţi necorupţi ai romanilor, Maior susţine în paragraful al patrulea că dacii au fost cu totul exterminaţi de romani, aşa încît nu s-a întîmplat nici o amestecare între aceste două popoare. Pentru a proba o hipoteză aşa de nefirească, istoricul nostru se întemeiază pe un pasaj îndoios din Eutrop şi pe un pasaj din Julian, cărora le dă o interpretare imposibilă de admis cu mintea sănătoasă, şi astfel începe demonstrarea istorică a romanităţii noastre, cu o falsificare a istoriei.

La 1825 apare Lexiconul de la Buda, “românesc-latinesc-unguresc-nemţesc”, care se încearcă să stabilească prin derivări de cuvinte că limba noastră este cea mai pură romană şi foarte puţin amestecată cu cuvinte slavone. Cîteva exemple vor arăta valoarea acestor derivări:

Verbul nostru găsesc se derivă de la latinescul con-secour, substantivul boier de la voglia, i.e. voluntas, substantivul ceas de la caedo, caesum, caesura, quia dies in 24 partes quasi caesuras est devisa.

Cu asemenea procedare începe ştiinţa noastră despre latinitatea cuvintelor române, şi primul pas se face prin o falsificare a etimologiei.

La 1840 se publică Tentamen criticum in linguam romanicam. Scrisă în latineşte, această carte are scopul de a arăta străinilor ce fel de limbă curată este aceea care se vorbeşte de poporul român, însă arată o limbă care nu s-a vorbit şi nu se va vorbi niciodată în poporul român. Acolo întîlnim forme gramaticale şi fraze ca cele următoare:

Aburiu şi abureru auditu, abébiu, abebimu, abeboru făcutu, abiu, voliu fire cantatu; do invetiasses aleque, nu abi fire asi superstitiosu, que a fedu, do se et asconde, do me et laudi cu gula la, quomu ari, asi secili etc., etc.

 

Şi, astfel, gramatica româna începe cu o falsificare a filologiei.

O repeţim: ceea ce surprinde şi întristează în aceste producte nu este eroarea lor în sine, căci aceasta se explică şi uneori se justifică prin împrejurările timpului, dar este eroarea judecăţii noastre de astăzi asupra lor, este lauda şi suficienţa cu care se privesc de inteligenţele române ca adevărate fapte de ştiinţă valabilă, este orbirea de a nu vedea că zidirea naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul.

Dacă străinii ştiu astăzi şi recunosc că noi sîntem de viţă latină, meritul este nu al nostru, ci al filologilor Dietz, Raynouard, Fuchs, Miclosich, Max Müller şi alţii, cari nu prin iluzii pretenţioase, ci prin legile solide ale ştiinţei au dovedit latinitatea esenţială a limbii române. Iar cărţi de natura Tentamenului critic şi a Lexiconului de la Buda nu puteau decît să împiedice adevărul, producînd neîncredere în contra unei teze care avea trebuinţă de argumente aşa de greşite pentru a fi susţinută.

Direcţia falsă odată croită prin cele trei opere de la începutul culturei moderne, inteligenţa română a înaintat cu uşurinţă pe calea deschisă, şi, cu acelaş neadevăr înlăuntru,şi cu aceeaş pretenţie în afară, s-au imitat şi s-au falsificat toate formele civilizaţiunii moderne. Înainte de a avea partid politic, care să simţă trebuinţă unui organ, şi public iubitor de ştiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi dispreţuit jurnalistica. Înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile şcoalelor, am făcut atenee române şi asociaţiuni de cultură şi am depreţiat spiritul de societăţi literare. Înainte de a avea o umbră măcar de activitate ştiinţifică originală, am făcut Societatea academică română, cu secţiunea filologică, cu secţiunea istorico-arheologică şi cu secţiunea ştiinţelor naturale, şi am falsificat ideea academiei. Înainte de a avea artişti trebuincioşi, am făcut conservatorul de muzică, înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut şcoala de bele-arte, înainte de a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul naţional ‑ şi am depreţiat şi falsificat toate aceste forme de cultură.

În aparenţă, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adînc. Singura clasă reală la noi este ţăranul român, şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv, ce-l numim cultură română, şi cu obolul cel din urmă îl silim să ne plătească pictorii şi muzicanţii noştri, academicienii şi atenianii din Bucureşti, premiele literare şi ştienţifice de pretutindenea, şi din recunoştinţă cel puţin nu-i producem nici o singură lucrare care să-i înalţe inima şi să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele.

Ca să mai trăim în modul acesta este cu neputinţă. Plîngerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la culme. Pe de altă parte, prin înlesnirea comunicărilor, vine acum însăş cultura occidentală la noi, fiindcă noi nu am ştiut să mergem înaintea ei. Sub a ei lumină biruitoare va deveni manifest tot artificiul şi toată caricatura “civilizaţiunii” noastre, şi formele deşerte cu care ne-am îngîmfat pănă acum îşi vor răzbuna atrăgînd cu lăcomie fondul solid din inima străină.

Mai este oare timp de scăpare? Mai este oare cu putinţă ca o energică reacţiune să se producă în capetele tinerimii române şi, o dată cu despreţul neadevărului de pănă acum, să deştepte voinţa de a pune fundamentul adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenţii iluzorii? Poate soarta ne va acorda timp pentru această regenerare a spiritului public şi, înainte de a lăsa să se strecoare în inimă nepăsarea de moarte, este încă de datoria fiecării inteligenţe ce vede pericolul de a se lupta pănă în ultimul moment în contra lui.

O primă greşeală, de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră este încurajarea blîndă a mediocrităţilor. Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe deasupra ‑ toate sunt primite cu laudă, sau cel puţin cu indulgenţă, sub cuvînt că “tot este ceva” şi că are să devie mai bine. Aşa zicem de 30 de ani şi încurăjam la oameni nechemaţi şi nealeşi! Domnul X e proclamat poet mare, domnul Y ‑ jurnalist eminent, domnul Z ‑ bărbat de stat european, şi rezultatul este că de atunci încoace mergem tot mai răi, că poezia a dispărut din societate, că jurnalistica şi-a pierdut orce influenţă; iar cît pentru politica română, fericite articolele literare, cărora le este permis să nu se ocupe de dînsa!

De aci să învăţăm marele adevăr că mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor, şi cu cît poporul este mai incult, cu atît mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase. Ceea ce are valoare se arată la prima sa înfăţişare în meritul său şi nu are trebuinţă de indulgenţă, căci nu este bun numai pentru noi şi deocamdată, ci pentru toţi şi pentru totdeauna.

Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi prin urmare vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decît să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decît să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decît să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem de loc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decît să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi.

Căci dacă facem altfel, atunci producem un şir de forme, ce sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puţin lung fără fondul lor propriu. Însă în timpul în care o academie e osîndită să existe fără ştiinţă, o asociaţiune fără spirit de societate, o pinacotecă fără artă şi o şcoală fără instrucţiune bună, în acest timp formele se discreditează cu totul în opinia publică şi întîrzie chiar fondul, ce, neatîrnat de ele, s-ar putea produce în viitor şi care atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmîntul lor despreţuit.

Întorcîndu-ne de la aceste reflecţii generale la punctul concret de unde am plecat, vedem cît de uşor ne putem explica acum purtarea foaiei Transilvania şi a altor colege ale ei. Transilvania este cuprinsă de ameţeala formelor deşerte, prin care se caracterizează aşa-numita cultură română din ziua de astăzi. Ea crede că înaintează literatura cînd înmulţeşte cifra coalelor periodice în literatura română; că referatele despre asociaţiunea transilvăneană, ce le publică şi din care se vede o lipsă totală de activitate inteligentă, produc un folos, fiindcă sunt protocoale subscrise de un preşedinte şi de un vicepreşedinte şi de un secretar, că elucubraţiunile de gimnaziast ale d-lui T. asupra economiei politice şi trîmbiţările d-lui P. asupra literaturei române cu “prestanţa” ei şi asupra necesităţii unui panteon în care să figureze şi învăţaţii români “cari asudă pe piscurile ţepeşe ale filozofiei” sunt fapte lăudabile de ştiinţă, fiindcă s-au rostit ca discursuri solemne într-o adunare anuală a asociaţiunii pentru cultura poporului român. Ea se miră cum de noi, în anul 1868, îi cerem fond pentru aceste forme, cerem limbă bună, ortografie, gramatică pentru o foaie literară şi ne declară că nu are timp să se ocupe de asemenea “bagatele”.

Cum am zis, noi înţelegem şi ne explicăm această purtare, dar tot aşa de bine înţelegem datoria impusă junimii române de a o osîndi şi de a părăsi o dată pentru totdeauna direcţia acestor “anteluptători” ai naţiunii.

Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţei omeneşti, dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul.

1 Transilvania din 1 august 1868.

2 Atît de greu era să se întemeieze neamul roman (lat.) (Virgiliu) (n. ed.).

 (T. Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), în Id., Critice, Minerva, Bucureşti, 1989, pp. 122-130)

 

 

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina