1868
Vasile Alecsandri
Iarna
Din văzduh
cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene
călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc
în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind
fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea
ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se
îmbracă mândra ţară:
Soarele rotund
şi palid se prevede pintre nori
Ca un vis de
tinereţe pintre anii trecători.
Tot e alb pe
câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,
Ca fantasme albe
plopii înşiraţi se perd în zare.
şi pe-ntinderea
pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele
perdute sub clăbuci albii de fum.
Dar ninsoarea
încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte
şi dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie
uşoară care trece peste văi...
în văzduh voios răsună
clinchete de zurgalăi.
(Vasile Alecsandri, Iarna,
în Id., Opere, I, Poezii. Text ales şi stabilit de
G. C. Nicolescu şi G. Rădulescu-Dulgheru, studiu introductiv, note
şi comentarii de G. C. Nicolescu, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1966, p. 315)
Titu Maiorescu
În contra direcţiei de astăzi în
cultura română
Convorbirile
literare au publicat un şir de cercetări critice asupra lucrărilor
mai însemnate prin care s-a caracterizat cultura română
în timpul din urmă, asupra poeziei de salon şi poeziei
populare, asupra etimologismului d-lui Cipariu şi Lepturarului
d-lui Pumnul, asupra dreptului public al românilor după şcoala
Bărnuţiu şi asupra limbei române în jurnalele din
Austria.
Aceste
critice nu au rămas fără răspuns; însă toate
răspunsurile, după obiceiul introdus la noi, erau pline de
personalităţi, aşa încît, din respect pentru
publicitate, au trebuit să fie trecute sub tăcere. Căci ce are a
face în asemenea discuţii persoana scriitorului!
O
excepţie se poate admite numai în privinţa ultimului
răspuns al Transilvaniei, fiindcă unele observări din el
dau ocazie de a caracteriza întreaga cultură română din
ziua de astăzi şi, prin urmare, merită să fie relevate.
Afară de aceasta, Transilvania este organul public al
Asociaţiunii pentru literatura şi cultura poporului român,
redactat de unul din cei mai cunoscuţi bărbaţi ai noştri,
de d. Bariţ, şi, întrucît reprezintă astfel floarea
dezvoltării intelectuale din Ardeal, are drept să ceară a nu fi
ignorată.
Transilvania1,
răspunzînd la articolele noastre despre limba română
în jurnalele austriace, retipărite în volumul de
faţă, începe prin a reproduce anticritica Familiei din
Pesta, care este de opinie că erorile limbistice criticate de noi sunt
numai nişte “bagatele”, Transilvania
însăşi recunoaşte că jurnalele austriace scriu
rău româneşte, se miră însă pentru ce şi
cele din Iaşi scriu rău şi citează că exemplu
nişte pasaje pline de erori din Săptămîna. În
celelalte observări ale sale pare a se uni cu opinia Familiei
despre “bagatelele” criticate de noi şi zice:
În
marele număr de proverbia româneşti este şi unui care
zice: satul arde, baba se piaptănă. Acuma, uită-te, acuma la
anul 1868 şi află d. T. Maiorescu timpul de a cere de la
publiciştii de dincoace stil neted, gramatică, ortografie.
Cine ne
face aceste întîmpinări? Am înţelege cînd ele
ne-ar veni de
Este,
din contra, caracteristic pentru starea în care a ajuns cultura
noastră intelectuală dacă organul oficial al asociaţiunii
transilvănene pentru literatura
română şi cultura
poporului român ‑ are - cum să o numim cu un termen
parlamentar? ‑ are inspiraţiunea de a ne răspunde că este
o “pieptenare de babă”, dacă în anul 1868 îi
cerem gramatică, stil şi ortografie!
Nu
ştim ce vor fi gîndit membrii acelei asociaţiuni la cetirea
unui astfel de răspuns din partea reprezentantului d-lor. Noi
însă ne-am pus următoarea întrebare: Dacă o foaie
literară nu este în stare să scrie după gramatică,
dacă se declară incapabilă de a avea ortografie şi stil
bun, atunci de unde a luat curajul de a se mai prezenta pe arena
publicităţii? Şi ce folos îşi închipuieşte
că va putea produce prin lucrarea ei literară?
Răspunsul
neapărat la aceste neapărate întrebări aruncă o
lumină aşa de tristă asupra organului asociaţiunii
transilvane, pentru a nu mai vorbi de Familia, încît ne
simţim provocaţi a căuta înşine
împrejurările uşurătoare care i-ar putea explica purtarea
într-un mod mai puţin defavorabil şi care i-ar lua o parte din
răspunderea ce şi-a atras-o.
Asemenea
împrejurări uşurătoare există, şi datoria
noastră este acum de a le pune în vederea cititorilor.
Foaia Transilvania
şi atîtea alte foi literare şi politice ale românilor
sunt aşa de slab redactate, aşa de stricăcioase prin forma
şi cuprinsul lor, fiindcă trăiesc într-o atmosferă
stricată şi se inspiră de ideile şi de simţimintele ce
caracterizează marea majoritate a “inteligenţelor şi
anteluptătorilor” români. Viţiul radical în ele,
şi, prin urmare, în toată direcţia de astăzi a
culturei noastre, este neadevăruI, pentru a nu
întrebuinţa un cuvînt mai colorat, neadevăr în
aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în
poezie, neadevăr pănă în gramatică, neadevăr
în toate formele de manifestare a spiritului public.
Cufundată
pînă la începutul secolului XIX în barbaria
orientală, societatea română, pe la 1820, începu a se trezi
din letargia ei, apucată poate de-abia atunci de mişcarea
contagioasă prin care ideile Revoluţiunii franceze au
străbătut pănă în extremităţile geografice
ale Europei. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse
acea emigrare extraordinară spre fîntînele ştiinţei
din Franţa şi Germania, care pănă astăzi a mers tot
crescînd şi care a dat mai ales României libere o parte din
lustrul societăţilor străine. Din nenorocire, numai lustrul dinafară!
Căci nepregătiţi precum erau şi sunt tinerii noştri,
uimiţi de fenomenele măreţe ale culturei moderne, ei se
pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră
pănă la cauze, văzură numai formele de deasupra ale
civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice
mai adînci, care au produs cu necesitate acele forme şi
fără a căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut
exista. Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate
fatală, cu mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor,
tinerii români se întorceau şi se întorc în patria
lor cu hotărîrea de a imita şi a reproduce aparenţele
culturei apusene, cu încrederea că. în modul cel mai
grăbit vor şi realiza îndată literatura,
ştiinţa, arta frumoasă şi, mai întîi de toate,
libertatea într-un stat modern. Şi aşa de des s-au repeţit
aceste iluzii juvenile, încît au produs acum o adevărată
atmosferă intelectuală în societatea română, o
direcţie puternică, ce apucă cu tărie egală pe cei
tineri şi pe cei bătrîni, pe cei cari se duc spre a învăţa
şi pe cei cari s-au întors spre a aplica
învăţătura lor. În deosebire de poetul antic, care,
admirînd greutăţile enorme ce le-a învins statul
român pănă la constituirea sa, exclamă faimoasa frază
tantae molis erat romanam condere gentem2, coborîtorii acestor romani îşi cred
uşoară sarcina de a aşeza gintea română, pe bazele
civilizaţiunii, şi mulţi din ei, sunt chiar
încredinţaţi că astăzi această aşezare este
aproape de a fi terminată. Avem de toate cu îmbelşugare ‑
îşi închipuiesc ei ‑ şi cînd îi
întrebi de literatură, îţi citează cifra coalelor
înnegrite pe fiecare an cu litere române şi numărul
tipografiilor din Bucureşti, şi cînd le vorbeşti de
ştiinţă, îţi arată societăţile mai
mult sau mai puţin academice şi programele discursurilor ţinute
asupra problemelor celor mai grele ale inteligenţii omeneşti;
dacă te interesezi de arta frumoasă, te duc în muzee, în
pinacoteci şi gliptoteci, îţi arată expoziţiunea
artiştilor în viaţă şi se laudă cu numărul
pînzelor spînzurate pe părete, şi dacă, în
fine, te îndoieşti de libertate, îţi prezintă
hîrtia pe care e tipărită constituţiunea română
şi îţi citesc discursurile şi circulările ultimului
ministru care s-a întîmplat să fie la putere.
Faţă
cu această direcţie a publicului român, noi nu putem crede
că adevăratul mobil care l-a îndemnat spre cultura
occidentală să fi fost o preţuire inteligentă a acestei
culturi. Mobilul propriu nu a putut fi decît vanitatea
descendenţilor lui Traian, vanitatea de a arăta, popoarelor
străine cu orice preţ, chiar cu dispreţul adevărului,
că le suntem egali în nivelul civilizaţiunii.
Numai
aşa se explică viţiul de care este molipsită viaţa
noastră publică, adecă lipsa de orce fundament solid pentru
formele dinafară ce le tot primim.
Şi
primejdioasă în astă privinţă nu e atît lipsa
de fundament în sine, cît este lipsa de orce simţire a
necesităţii acestui fundament în public, este suficienţa
cu care oamenii noştri cred şi sunt crezuţi că au
făcut o faptă atunci cînd au produs sau tradus numai o
formă goală a străinilor. Această rătăcire
totală a judecăţei este fenomenul cel mai însemnat
în situaţiunea noastră intelectuală, un fenomen aşa
de grav, încît ne pare că este datoria fiecării
inteligenţi oneste de a-1 studia, de a-l urmări de la prima sa
arătare în cultura română şi de a-l denunţa
pretutindenea spiritelor mai june, pentru ca acestea să
înţeleagă şi să primească sarcina de a-l combate
şi nimici fără nici o cruţare, dacă nu vor să fie
înşişi nimiciţi sub greutatea lui.
La
1812, Petru Maior ‑ pentru a nu pomeni compilarea de citate
făcută de Şincai fără nici o critică ‑
scrie istoria sa despre începutul românilor în Dacia.
În tendenţa ce are de a dovedi că noi suntem descendenţi
necorupţi ai romanilor, Maior susţine în paragraful al patrulea
că dacii au fost cu totul exterminaţi de romani, aşa încît
nu s-a întîmplat nici o amestecare între aceste două
popoare. Pentru a proba o hipoteză aşa de nefirească, istoricul
nostru se întemeiază pe un pasaj îndoios din Eutrop şi pe
un pasaj din Julian, cărora le dă o interpretare imposibilă de
admis cu mintea sănătoasă, şi astfel începe
demonstrarea istorică a romanităţii noastre, cu o falsificare a
istoriei.
La 1825
apare Lexiconul de
Verbul
nostru găsesc se derivă de la latinescul con-secour,
substantivul boier de la voglia, i.e. voluntas,
substantivul ceas de la caedo, caesum, caesura, quia
dies in 24 partes quasi caesuras est devisa.
Cu
asemenea procedare începe ştiinţa noastră despre
latinitatea cuvintelor române, şi primul pas se face prin o
falsificare a etimologiei.
La 1840
se publică Tentamen criticum in linguam romanicam. Scrisă
în latineşte, această carte are scopul de a arăta
străinilor ce fel de limbă curată este aceea care se
vorbeşte de poporul român, însă arată o limbă
care nu s-a vorbit şi nu se va vorbi niciodată în poporul
român. Acolo întîlnim forme gramaticale şi fraze ca cele
următoare:
Aburiu
şi abureru auditu, abébiu, abebimu, abeboru făcutu, abiu,
voliu fire cantatu; do invetiasses aleque, nu abi fire asi superstitiosu, que a
fedu, do se et asconde, do me et laudi cu gula la, quomu ari, asi secili etc.,
etc.
Şi,
astfel, gramatica româna începe cu o falsificare a filologiei.
O
repeţim: ceea ce surprinde şi întristează în aceste
producte nu este eroarea lor în sine, căci aceasta se explică
şi uneori se justifică prin împrejurările timpului, dar
este eroarea judecăţii noastre de astăzi asupra lor, este lauda
şi suficienţa cu care se privesc de inteligenţele române
ca adevărate fapte de ştiinţă valabilă, este orbirea
de a nu vedea că zidirea naţionalităţii române nu se
poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace
neadevărul.
Dacă
străinii ştiu astăzi şi recunosc că noi sîntem
de viţă latină, meritul este nu al nostru, ci al filologilor
Dietz, Raynouard, Fuchs, Miclosich, Max Müller şi alţii, cari nu
prin iluzii pretenţioase, ci prin legile solide ale ştiinţei au
dovedit latinitatea esenţială a limbii române. Iar
cărţi de natura Tentamenului critic şi a Lexiconului
de
Direcţia
falsă odată croită prin cele trei opere de la începutul
culturei moderne, inteligenţa română a înaintat cu
uşurinţă pe calea deschisă, şi, cu acelaş
neadevăr înlăuntru,şi cu aceeaş pretenţie în
afară, s-au imitat şi s-au falsificat toate formele
civilizaţiunii moderne. Înainte de a avea partid politic, care
să simţă trebuinţă unui organ, şi public iubitor
de ştiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi
am fundat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat
şi dispreţuit jurnalistica. Înainte de a avea
învăţători săteşti, am făcut şcoli
prin sate, şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis
gimnazii şi universităţi şi am falsificat
instrucţiunea publică. Înainte de a avea o cultură
crescută peste marginile şcoalelor, am făcut atenee române
şi asociaţiuni de cultură şi am depreţiat spiritul de
societăţi literare. Înainte de a avea o umbră măcar
de activitate ştiinţifică originală, am făcut
Societatea academică română, cu secţiunea filologică,
cu secţiunea istorico-arheologică şi cu secţiunea
ştiinţelor naturale, şi am falsificat ideea academiei.
Înainte de a avea artişti trebuincioşi, am făcut
conservatorul de muzică, înainte de a avea un singur pictor de
valoare, am făcut şcoala de bele-arte, înainte de a avea o
singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul
naţional ‑ şi am depreţiat şi falsificat toate aceste
forme de cultură.
În
aparenţă, după statistica formelor dinafară, românii
posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem
politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii,
avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem
teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste
sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii
fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura
claselor mai înalte ale românilor este nulă şi
fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine
din zi în zi mai adînc. Singura clasă reală la noi este
ţăranul român, şi realitatea lui este suferinţa, sub
care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din
sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea
edificiului fictiv, ce-l numim cultură română, şi cu
obolul cel din urmă îl silim să ne plătească pictorii
şi muzicanţii noştri, academicienii şi atenianii din
Bucureşti, premiele literare şi ştienţifice de pretutindenea,
şi din recunoştinţă cel puţin nu-i producem nici o
singură lucrare care să-i înalţe inima şi să-l
facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele.
Ca
să mai trăim în modul acesta este cu neputinţă.
Plîngerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la
culme. Pe de altă parte, prin înlesnirea comunicărilor, vine
acum însăş cultura occidentală la noi, fiindcă noi nu
am ştiut să mergem înaintea ei. Sub a ei lumină biruitoare
va deveni manifest tot artificiul şi toată caricatura
“civilizaţiunii” noastre, şi formele deşerte cu care
ne-am îngîmfat pănă acum îşi vor răzbuna
atrăgînd cu lăcomie fondul solid din inima străină.
Mai
este oare timp de scăpare? Mai este oare cu putinţă ca o
energică reacţiune să se producă în capetele
tinerimii române şi, o dată cu despreţul neadevărului
de pănă acum, să deştepte voinţa de a pune fundamentul
adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenţii
iluzorii? Poate soarta ne va acorda timp pentru această regenerare a
spiritului public şi, înainte de a lăsa să se strecoare
în inimă nepăsarea de moarte, este încă de datoria
fiecării inteligenţe ce vede pericolul de a se lupta pănă
în ultimul moment în contra lui.
O
primă greşeală, de care trebuie astăzi ferită
tinerimea noastră este încurajarea blîndă a mediocrităţilor.
Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe
deasupra ‑ toate sunt primite cu laudă, sau cel puţin cu
indulgenţă, sub cuvînt că “tot este ceva”
şi că are să devie mai bine. Aşa zicem de 30 de ani şi
încurăjam la oameni nechemaţi şi nealeşi! Domnul X e
proclamat poet mare, domnul Y ‑ jurnalist eminent, domnul Z ‑
bărbat de stat european, şi rezultatul este că de atunci
încoace mergem tot mai răi, că poezia a dispărut din
societate, că jurnalistica şi-a pierdut orce influenţă; iar
cît pentru politica română, fericite articolele literare,
cărora le este permis să nu se ocupe de dînsa!
De aci
să învăţăm marele adevăr că
mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a
unui popor, şi cu cît poporul este mai incult, cu atît mai
mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase. Ceea ce are valoare se
arată la prima sa înfăţişare în meritul
său şi nu are trebuinţă de indulgenţă, căci
nu este bun numai pentru noi şi deocamdată, ci pentru toţi
şi pentru totdeauna.
Al doilea
adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne
pătrundem, este acesta: Forma fără fond nu numai că nu
aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă
nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi prin urmare vom
zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decît
să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o
pinacotecă deloc decît să o facem lipsită de arta
frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii
onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decît să le
facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat
cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu
facem de loc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne,
cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decît
să le facem toate aceste fără maturitatea
ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi.
Căci
dacă facem altfel, atunci producem un şir de forme, ce sunt silite
să existe un timp mai mult sau mai puţin lung fără fondul
lor propriu. Însă în timpul în care o academie e
osîndită să existe fără ştiinţă, o
asociaţiune fără spirit de societate, o pinacotecă
fără artă şi o şcoală fără
instrucţiune bună, în acest timp formele se discreditează
cu totul în opinia publică şi întîrzie chiar
fondul, ce, neatîrnat de ele, s-ar putea produce în viitor şi
care atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmîntul lor
despreţuit.
Întorcîndu-ne
de la aceste reflecţii generale la punctul concret de unde am plecat,
vedem cît de uşor ne putem explica acum purtarea foaiei Transilvania
şi a altor colege ale ei. Transilvania este cuprinsă de
ameţeala formelor deşerte, prin care se caracterizează
aşa-numita cultură română din ziua de astăzi. Ea
crede că înaintează literatura cînd
înmulţeşte cifra coalelor periodice în literatura
română; că referatele despre asociaţiunea
transilvăneană, ce le publică şi din care se vede o
lipsă totală de activitate inteligentă, produc un folos,
fiindcă sunt protocoale subscrise de un preşedinte şi de un
vicepreşedinte şi de un secretar, că elucubraţiunile de
gimnaziast ale d-lui T. asupra economiei politice şi
trîmbiţările d-lui P. asupra literaturei române cu
“prestanţa” ei şi asupra necesităţii unui
panteon în care să figureze şi învăţaţii
români “cari asudă pe piscurile ţepeşe ale
filozofiei” sunt fapte lăudabile de ştiinţă,
fiindcă s-au rostit ca discursuri solemne într-o adunare anuală
a asociaţiunii pentru cultura poporului român. Ea se miră cum
de noi, în anul 1868, îi cerem fond pentru aceste forme, cerem
limbă bună, ortografie, gramatică pentru o foaie literară
şi ne declară că nu are timp să se ocupe de asemenea
“bagatele”.
Cum am
zis, noi înţelegem şi ne explicăm această purtare,
dar tot aşa de bine înţelegem datoria impusă junimii
române de a o osîndi şi de a părăsi o dată
pentru totdeauna direcţia acestor “anteluptători” ai
naţiunii.
Căci
fără cultură poate încă trăi un popor cu
nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi
şi această formă binefăcătoare a vieţei
omeneşti, dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor,
şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu
mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între
civilizarea adevărată şi între o naţiune
rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată
adevărul.
1 Transilvania din
1 august 1868.
2 Atît de greu
era să se întemeieze neamul roman (lat.) (Virgiliu) (n. ed.).
(T. Maiorescu, În contra
direcţiei de astăzi în cultura română (1868),
în Id., Critice, Minerva, Bucureşti, 1989, pp. 122-130)