1872 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1872

Samson Bodnărescu

Ce poate fi va fi

 

Sub gîrbove ziduri de vremi mucezite,

De veacuri trecute la creştet zdrobite,

Ce spun, cînd grăieşte greu vîntul cu ele,

C-au fost mai măreţe ca luna-ntre stele!

Ce zic, cînd lovite de trăsnet răsună,

Că mîndre şi astăzi Carpatu-ncunună!

Vezi printre ruine pastrată-n colori

Figură sinistră ‑ bătrîn scriitori.

 

Stă rece ca zidul, deasupră-i ce zace,

Tăcut ca acesta el pururea tace;

Pe cartea-nvechită, scrisă-n jumătate,

Şi mîna şi pana îi stau nemişcate;

Pe fruntea sa creaţă, pe ochiul ţintit,

Se vede-o gîndire de care-i robit;

Şi barba sa laie, căruntele-i plete,

Ce-acopăr cu bucle gîrbovele-i spete,

Sunt marturi de vremea, ce mult vremui,

De cînd începuse bătrînu-a gîndi.

Deschisele pagini a cărţii de sute

De veacuri, ca dînsul, stau albe şi mute.

Şi nime pe lume nu este să ştie,

Ce gînd îl cuprinse de stă şi nu scrie?

 

Văzut-a el poate cum vremea tot strică:

Din falnici palaturi cum face nimică?

De tot ce-i azi mîndru şi tot ce-i iubit

Ni spune că-n lume a moarte-i venit?

Că omul de naşte ş-aduce cu sine

Iubirea de lume e numai ca mîne ‑

Atunci cînd începe mai viu a simţi

Dulceaţa vieţii şi dorul de-a fi ‑

Atunci să se vadă răpit de-acest trai?...

‑ Gîndiri de aceste, bătrîne, tu n-ai,

Căci ţie mai multe să vezi ţi-a fost dat,

De cînd tu la lume priveşti nencetat!

 

Văzut-a cum timpii din ceriuri rump stele

Şi-n haos le-aruncă, să joacă cu ele?

Le fac ca să zboare, apoi le-ntîlnesc,

Cît una de alta cumplit se zdrobesc

Şi împlu deşertul cu-a lor fărmături

Ce pică adese ş-aice ca zguri,

Ş-aduc din nălţime pămîntului ştire

Că ceriul ‑ şi dînsu-i supus la perire?...

Apoi întrebate prin ceriuri ce fac?

Nu vreu să răspundă, ci pururea tac?...

‑ Bătrîne! nici asta n-o poţi tu gîndi;

În cartea ta-i scrisă demult, şi o şti’!

 

Văzut-ai tu, poate, că-n lumea atinsă

De-a morţii suflare lumina se stinse?

Că noapte adîncă de neguri eterne,

De visuri lipsite pe fire s-aşterne?

Neant! ce prin sine nimic nu vesteşte,

Pustiu făr’ de viaţă, ce nu se sfîrşeşte?...

‑ O, da! poate-aice stă gîndu-ţi oprit?

În carte-ţi de-acestea nimic n-am cetit!

Răspunde, bătrîne! răspunde, ce ştii,

Cu pana în mînă de stai şi nu scrii?

 

Păreţii deodată cuprinşi de-un fior

Cutremur-a rece din cap în picior.

Bătrînul din gînduri tresare uimit,

Din mînă îi cade condeiul iubit...

“O, neam! ce cu duhul străbaţi vecinicia

Şi-n haos departe te duci cu urgia

Sub care suspini!

O, inimă slabă! de ce presupui

Perirea ş-acolo pe unde ea nu-i?

De ce, dacă moartea pe tine te-nvinge,

Crezi tu că de lume se poate atinge?

De ce ţi se pare că este perire

Schimbarea de forme în vecinica fire?

O, neam! tu cu duhul eşti mare, slăvit,

Cu inima însă eşti mic şi robit!”

 

(Samson Bodnărescu, Ce poate fi va fi, în Poeţi de pe vremea lui Eminescu, ed. Eugen Lungu, Literatura artistică, Chişinău, 1990, pp. 166-167)

 

 

Titu Maiorescu

Direcţia nouă în poezia şi proza română

I

 

POEZIA

 

ALECSANDRI, EMINESCU, BODNĂRESCU, MATILDA CUGLER, ŞERBĂNESCU, PETRINO

Sunt întrebări care în starea normală a unei societăţi nu există, dar care, o dată născute, se impun atenţiei tuturor şi cer neapărat un răspuns de la cei ce se gîndesc la interesele publice.

Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica şi a purta sarcina culturei? Căci cultura e o sarcină care cere şi consumă neîntrerupt puterile vitale ale unei naţiuni. Va putea să păşească în lucrare paşnică pe aceeaş cale pe care civilizaţia apuseană a adus atîta bine omenirii?

O parte a răspunsului atîrnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi, direcţie a cărei manifestare este literatura în înţelesul cel mai larg al cuvîntulni.

Pe cînd în lumea noastră politică neliniştea a ajuns la culme şi totul pare întunecat în confuzia unor tendinţe lipsite de princip, se dezvoltă alăturea cu acele mişcări nesănătoase o literatură încă jună şi în parte încă nerecunoscută, dar care, prin spiritul ei sigur şi solid, ne dă primul element de speranţă legitimă pentru viitor. Această speranţă va deveni o realitate în proporţia în care noua viaţă, pe de o parte, se va întări în cercul ci, iar pe de alta, va fi înţeleasă şi primită de societatea română, mai ales de juna generaţie, în mijlocul căreia trăim.

Starea literaturei noastre şi direcţia spiritului public pănă la 1867 le-am analizat într-un şir de critice anterioare şi le vom mai atinge în decursul cercetărilor de faţă, Din criticile ştienţifice văzusem falsitatea şi pretenţiile necoapte ale istoricilor, filologilor şi jurnaliştilor noştri în marea lor majoritate; din “critica poeziei” ne încredinţasem despre lipsa de valoare a celor mai mulţi contimporani şi urmaşi ai lui Alecsandri şi Bolintineanu păna la acel an.

Din norocire, o reacţie salutară a spiritului nostru literar se constată în producerile ultimilor patru ani. Noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţimînt natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor, ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional. Ne pare timpul venit de a atrage atenţia publică asupra-i, şi în paginile următoare ne încercăm a arunca o scurtă privire asupra cîtorva reprezentanţi ai acestui început de scăpare, ai acestei naşteri sau renaşteri literare. Valoarea lor nu este deopotrivă; sunt cîleva talente eminente între ei, sunt multe talente inferioare, şi unii şi altii, însă sunt pe calea naturală şi aspiră cu bună-credinţă spre adevăr. Din acest punct de vedere, toţi împreună merită o atenţie binevoitoare.

În fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul Doinelor şi Lăcrămioarelor, culegătorul cîntecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară. Şi nici atenţia publicului nu mai era îndreptată spre poezie, o agitare stearpă preocupă toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecea izolat în literatura ţării sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor.

[…]

Pastelurile1 sunt un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, cîteva idile, toate însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturei, scrise într-o limbă aşa de frumoasă încît au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturei române îndeobşte.

[…]

Am citat două din ele, le-am putea cita pe toate: nicăieri declamaţii politice, simţiri meşteşuguite, extazieri şi desperări de ocazie, pretutindeni concepţia naturală şi un aer răcoritor de putere şi sănătate sufletească.

Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginiie iertate, pănă acum aşa de puţin format încît ne vine.greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvîntului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbajului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe lîngă aceste (lucru rar între ai noştri) iubirea şi înţelegerea artei antice.

[…]

Ocazia la observări critice nu lipseşte în aceste poezii. Venere şi Madonă cuprinde o comparare confuză. Femeia a fost divinizată în Venere antică şi apoi (de Rafael) în Madona. Tot aşa, poetul asupra unei feţe “pală de o bolnavă beţie” aruncă “valul alb de poezie” şi o divinizează. Însă Madona nu este o idealizare a Venerei, nici Venera antică o realitate brută pe lîngă Madona modernă, şi strofa

 

O, cum Rafael creat-a

 

prin care poetul rezumă încă o dată compararea, nu o lămureşte mai bine, ci slăbeşte poezia prin repetiţie. Originală şi plină de efect, însă prea calculată (recherchée, cum ar zice francezii) este tranziţia “Plîngi, copilă?...”

Epigonii cuprind o antiteză foarte exagerată pentru a arăta micimea epigonilor, se înalţă peste măsură poeţii mai vechi, şi lauda ditirambică a lui Ţichindeal d.e. şi a lui Heliade cu greu va putea încălzi cetitorii mai critici de astăzi.

Cea mai bună din cele trei poezii ale d-lui Eminescu ne pare a fi cea din urmă, Mortua est, un progres simţit în precizia limbajului şi în uşurinţa versificării.

Dar şi aici, ca în celelalte, sunt greşeli ce trebuiesc neapărat îndreptate.

Abuz de cuvîntul pală, care poate n-ar trebui uzat de loc, uneori gîndiri şi expresii prea obişnuite, multe rime rele.

Nu înţelegem, nu putem primi această neglijenţă a formei. Nepăsarea publicului român, care în aceeaşi linie cu adevăraţii poeţi pune şi pe Tăutu şi pe Sion şi pe tutti quanti, şi, pe de altă parte, precipitarea întregei noastre activităţi intelectuale, ce se vede produsă sub neliniştea unei ameninţări statornice, explică, dar nu excuză greşala arătată.

Tocmai spre deşteptarea publicului român din nepăsarea lui trebuie prezentate numai formele estetice cele mai curate, şi în mijlocul agitărilor politice şi sociale arta este anume chemată a ne da un liman de adăpost. Cînd mişcarea, altfel trecătoare, a unei inimi pline de simţiri vrea să se întrupeze în forma poeziei, ea prin chiar aceasta intră într-o lume unde timpul nu mai are înţeles. Cea mai scumpă îngrijire pentru curăţenia formei este atunci o datorie a poetului, ca astfel concepţia lui să rămînă o moştenire neatinsă a generaţiilor viitoare. Şi care poet, în momentul adevăratului entuziasm, nu ar trebui să uite marginile actualităţii şi, încălzit de raza unei încrederi adese iluzorie, nu şi-ar înălţă aspirarea spre o nemurire omenească?...

[…]

Dar să nu mai continuăm exemplele de acest fel! Cînd s-ar ivi izolate, cînd ar forma excepţia, cine şi-ar impune datoria de a le răsfoi din literatura zilei! Însă ele formează astăzi încă majoritatea literaturei noastre poetice, şi în modul cum se produc ne par a fi simptomul unui rău destul de însemnat pentru a merita o atenţie serioasă.

Citatul d. Petru Grădişteanu era aproape copil cînd şi-a publicat Umbra lui Mihai Viteazul; asemenea, Almanahul din Arad este lucrarea unor juni necopţi, şi dd. Vulcan şi Drăgescu, dacă este să-i judecăm după publicările de pănă acum, nu pot fi departe de această vîrstă fericită; şi poate autorii celor mai multe poezii ce primejduiesc cetirea jurnalelor politice pe la noi se află în acelaşi caz.

Că în acest timp al vieţii lipsa de cugetare matură şi o deşertăciune neînfrînată împinge pe atîţia juni nechemaţi şi nealeşi a maltrata limba, torturînd-o în rime şi metruri imposibile, acesta este un fapt general, pentru care nu avem nici un motiv să credem că junii români să fie mai mărginiţi sau mai deşerţi decît junii altor popoare înzestrate cu o literatură. Dar ce nu se va întîlni la nici un popor cult şi ce se petrece numai la noi este necuviinţa cu care asemenea “păcate ale tinereţii” ‑ .cum ar fi zis răposatul C. Negruzzi ‑ se publică, se impun în literatură şi se primesc de o parte a publicului drept poezie, incorigibila suficienţă ce o păstrează autorii lor şi încrederea în care se susţin că au făcut o faptă meritorie pentru literatura ţării lor cînd au sustras atîtea coale de hîrtie de la o destinaţie mai firească.

Altundeva societatea este destul de bine organizată pentru a se garanta în contra unor asemenea abnormităţi, respectul pentru public, respectul în care au ştiut să se ţie jurnalele şi curagioasa veghere a unei critice neobosite formează la suprafaţa vieţei intelectuale o pătură destul de puternică pentru a apăsa şi menţine în întunericul ce li se cuvine acele producte stricăcioase. La noi însă ele se răzleţesc în toată voia şi ameninţă a falsifica judecata publicului şi a îneca lucrările cele bune. O sumă de tineri se molipsesc de epidemia literară, îşi părăsesc studiile regulate şi se încîntă cu laurele ieftine ale publicităţii de o zi, şi le este aşa de însemnat numărul, încît astăzi îşi fac unii altora un echo destul de tare pentru a se înşela întreolaltă asupra meritului producerilor lor. Lucrul a ajuns pănă acolo, încît cine din tinerii noştri este numai incapabil rămîne scriitor pe la tribunale şi prin poliţii, dar cine, pe lîngă incapacitate, adaugă aroganţa devine “om de litere” jurnalist, poet, şi îndată ce cu o limbă şi cu o ortografie deplorabilă ştie să rimeze libertate cu dreptate, colegii săi se grăbesc să-i deschidă “cu fericire coloanele” d-lor, să-l patenteze drept literat şi “anteluptător al culturei naţionale”.

De aici înainte timpul şi activitatea acestor nefericiţi se pierde cu producerea de maculatură literară, şi o parte a timpului şi activiţăţii generaţiei june se pierde cu cetirea acestei maculaturi.

Aci e răul; din acest punct de vedere, partea nesănătoasă în mişcarea literaturei române merită să fie observată, şi poate cetitorul nepărtinitor nu va gasi de prisos dacă vom mai releva şi procedare uniformă, tipicul după care acei scriitori exploatează atenţia tinerimii şi profanează una din cele mai frumoase aspiraţii ale ei.

Drapelul sub care se introduc aceste deşertaţiuni personale şi crudităţi estetice este totdeauna naţiunea şi libertatea, şi astfel, două idei din cele mai înalte au ajuns a fi scara pe care, călcînd-o în picioare, se urca oamenii cei mai lipsiti de orce merit. Şi atunci numai vezi pe d. Drăgescu făcînd din cacofoniile sale un omagiu “libertăţii şi nedependenţei”, pe d. Petric producînd înjosirile sale “ca una mitutică flamura cu deviza simţirilor naţionale”, pe d. Pătărlăgeanu scoţîndu-şi muza din faşe pentru a o depune pe altarul naţiunii; şi apoi vin în precuvîntările d-lor, care sunt totdeanna lipsite de demnitate, sau prea smerite, sau prea arogante (şi nu ştii ce este mai arogant: aroganţa sau smerenia), şi ne explică ce mare iubire pentru patrie i-a făcut să ne înzestreze literatura cu preţiosul nume al d-lor! Şi foile noastre publice, Familia, Telegraful, Plebeul, Poporul, Secolul, Armonia şi cum le mai cheamă, salută cu entuziasm pe “confratele” cel nou, şi, continuînd mistificarea mai departe, îndrăznesc a identifica naţiunea română cu aceste anomalii ale ei şi strigă că se atacă românismul îndată ce se atacă aceste rătăciri bolnăvicioase ale literaturei române.

Cine cunoaşte calibrul unor asemenea poeţi şi jurnalişti nu se miră de purtarea lor, o găseşte naturală şi ‑ la dreptul vorbind ‑ indiferentă. Nu ar fi însă natural cînd publicul român ar continua să-i încurajează literatura şi, pe de altă parte, ar înceta de a fi indiferent îndată ce am privi la înrîurirea ce o poate avea asupra tinerime noastre.

De aceea, împotrivirea energică în contra direcţiei false arătate în aceste rînduri ne va părea totdeauna o datorie literară, şi încercarea de a pune o stavilă în contra ei atît prin criticare a producerilor rele, cît şi prin relevarea scrierilor mai bune, şi de a produce un fel de presiune îndestulătoare a opiniei publice în contră-i, va trebui să fie repeţită fără obosire şi cu puteri unite, pănă cînd va izbuti ‑ presupuind că va izbuti vreodată.

Este dar o parte mai fericita a aceleiaş datorii literare dacă de la privirea rimărilor citate mai sus trecem printr-un contrast cam violent la reamintirea lucrărilor acelora care în încercările lor, fie cît de restrînse în privinţa sferei de idei în care se mişcă, arată o natură mai aleasă, simţiri simple, dar neafectate, şi produc în cetitor acea impresie senină, care este adevărata binefacere a artelor frumoase.

[…]

Arta e senină, trebuie să rămîie senină chiar cînd exprimă desperarea; şi o desperare ce nu se poate dezlipi cu cugetări aşa de întunecate e semnul unei mari nefericiri private, dar nu ocazia unei concepţii poetice. Să nu uităm antichitatea binecuvîntată! Moartea, care, după simţul corupt al simbolizării creştine se înfăţişează de moderni sub forma unui schelet hidos, era în fantazia greacă şi romană un geniu frumos, cu facla întoarsă.

 

II

PROZA

 

ODOBESCU, STRAT. SLAVICI, A. XENOPOL, BURLĂ, VÂRGOLICI, I. NEGRUZZI. PANU, LAMBRIOR, P. P. CARP, T. ROSETTI

A fi regizorul unui teatru trebuie să fie un lucru foarte plăcut. Te încrezi în convenţia tăcută încheiată între tine şi public ‑ din partea ta de a-l amăgi, din partea lui de a se lăsa să fie amăgit ‑ şi conduci cu mîna sigură iluzia spectatorilor. Îţi trebuie un rege, arunci pe umerii unui actor o mantă cusută cu codiţe de iepure alb, îi pui o coroană pe cap şi un sceptru în mînă, şi iluzia este gata. Vreai un ministru, iai alt actor, îi coşi pe frac o stea de decoraţie în locul inimei şi-l pui să facă gesturi cam înţepenite. Se cer doftori, magistraţi, academici, profesori (se înţelege: în comedii), ia cîţiva figuranţi, le pui o perucă mare pe cap şi ochelari pe nas, îi îmbraci în talare negre în fracuri cusute cu verde sau în fracuri descusute, şi ţi-ai îndeplinit scopul.

Cu vremea, spun cei ce cunosc meseria, regizorul ajunge să fie foarte pătruns de însemnătatea lui şi crede că el este cauza de căpetenie pentru succesul unei piese. Însuş cuprinsul şi spiritul piesei îi pare lucru de a două mînă ‑ pentru dînsul orce dramă nu e decît un balet.

Regizorul este de rîs cu această închipuire a lui. Dar cînd o parte mare a unei societăţi ar împărtăşi acest ridicol, şi încă în întrebările cele mai reale ale vieţei publice ?

Întreabă pe cineva de progresul culturei literare şi artistice la noi: îţi va cita cifrele din statistică, atîtea şcoli de “bele-arte”, atîtea conservatorii de muzică, atîtea ziare, atîtea “expoziţii ale artiştilor în viaţă” etc. Dar dacă este o ţară menită să ducă ad absurdum concluziile obişnuite ale statisticei, este a noastră. Mai toate acele cifre nu sînt interesante decît prin curajul de a fi aşezate în rubricele unde le vedem, şi nouă zecimi din “progresul” nostru se întemeiază pe delictul prevăzut de art. 208 al codicelui penal, care pedepseşte uzurparea de titluri ce nu se cuvin. Singura realitate în toate aceste o au tablele ci inscripţiile cele pompoase, pe care publicul are uneori naivitatea de a le lua in serios.

De aci se explică starea cea hazlie a opiniei publice în România.

Pentru ce d. X este învăţat? Pentru că e profesor la Universitate. O stare mai sănătoasă ar cere ca acest domn să fie profesor la Universitate numai fiindcă este învăţat. Căci dacă nu este învăţat, atunci forma goală ă înfăţişării sale publice nu-l înalţă, ci-l face mai întîi de rîs şi apoi primejdios.

Pentru ce d. Y este om politic? Fiindcă e redactorul a cîtorva coli de hîrtie ce se publică în intervaluri regulate. O stare mai solidă ar cere ca numai aceia să publice ziare cari sunt oamenii politici.

Şi aşa mai departe.

Opinia ce o vedem astfel predominînd în judecarea lucrurilor în fiinţă, o întîlnim, fireşte, şi în privinţa lucrurilor de înfiinţat. Ne lipseşte activitatea ştienţifică, cercetări originale în toate ramurile ştiinţei sau nu există de loc, sau sunt prea puţine şi prea puţin îndestulătoare. Dar îndeplinirea acestei lipse nu se poate improviza sau lua în întrepriză de comisii guvernamentale: din contră, toate mijloacele de care dispunem trebuiesc deocamdată concentrate la un învăţămînt mai elementar; şcoale mai multe şi mai bune, profesori din ce în ce mai puţin ignoranţi, încetul cu încetul gustul ştiinţei deşteptat în tinerime, şi apoi speranţa că peste cîteva generaţii va începe şi o mică activitate ştienţifică originală în mijlocul nostru. Nu aşa au gîndit “anteluptătorii” noştri de progres grabnic, naţionaliştii zeloşi cu privilegiul excluziv al focului patriotic: într-o dimineaţă guvernul a decretat şi promulgat în Monitorul oficial cultura României prin Societatea academică din Bucureşti, a patentat 21 de învăţaţi, împărtiţi în 3 categorii: categoria istoricilor, categoria filologilor şi categoria fizicilor. Dar cei mai mulţi membri ai acestui înalt institut se ţin de o a patra categorie, pe care politeţa ne opreşte să o numim.

Nu avem activitate literară şi ‑ lucru caracteristic ‑ romanuri şi novele nu se scriu deloc, toate se traduc. Chiar poeziile păreau a fi dispărut, Alecsandri era izolat, proza în cea mai deplorabilă stare. Cu încetul, se va schimba şi aceasta; şi mai întîi ceva linişte politică, dacă ne o va îngădui soarta; apoi îndreptare materială, cu aceasta ‑ după cîteva generaţii ‑ şi deşteptarea gustului pentru produceri estetice. Vor veni atunci oameni cari să simtă puternic şi să-şi exprime frumos ceea ce au simţit şi alţii cari să gîndească bine şi să-şi exprime simplu ceea ce au gîndit.

Nu aşa crede majoritatea publicului nostru, un reprezentant al ei, într-un discurs ţinut sub aplauzele Asociaţiunii transilvane pentru cultura poporului român a cerut de urgenţă o istorie a literaturii române, Panteonul, în care să se venereze deja eroii spiritului nostru, şi pe de alta parte, cu o încîntătoare consonanţă de idei, guvernul român a recunoscut gravitatea trebuinţei şi ‑ pe cînd cele mai multe sate nu au de unde să înveţe a ceti şi a scrie ‑ a deschis la Universitate catedra de istoria literaturii române.

Toţi cunoaştem importanţa teatrului pentru un popor, toţi ştim, asemenea, ca ne lipseşte acest element de cultură. Vom traduce dar dramele eminente din alte literaturi, vom încuraja începuturile noastre cele bune, dacă le avem, vom descuraja pe cele rele şi ne vom interesa, la timp oportun, de a forma actori adevăraţi... zeci şi zeci de ani vor trece înainte de a se putea compune o singură trupă de actori care să merite acest nume. Dar de la Pesta ne-a venit o provocare măreaţă, subscrisă de bărbaţi celebri, însufletită prin adunări numeroase, condusă de un comitet al naţiunii: este vorba de a strînge banii pentru ca mai întîi de toate să zidim casele teatrului. De aci încolo, lucrurile vor merge repede şi bine: zidurile să le avem, dramele vor veni.

În contrastul arătat pănă aci se cuprinde cea mai lămurită explicare a direcţiei nouă din osebire de cea veche. Direcţia veche a bărbaţilor noştri publici este mai mult îndreptată spre formele dinafară; direcţia nouă şi jună caută mai întîi de toate fundamentul dinlăuntru, şi unde nu-l are şi pănă cînd încă nu-l are, despreţuieşte forma dinafară ca neadevărată şi nedemnă.

După aceasta explicare introductivă ne vom încerca să urmărim mai de aproape aspirările celei din urmă, şi fiindcă vorbim aici de literatură prozaică, vom împărţi cercetarea noastră, după cele două specii ale ei, în cercetarea ştienţifică şi în cea estetică sau cel puţin stilistică. Reproduceri din chiar operele autorilor, precum le-am făcut în studiul asupra poeziei, nu pot avea loc aici: întinderea lucrărilor prozaice se împotriveşte la aceasta. Trebuie să ne mărginim a cita numai titlul scrierilor şi a scoate la iveală elementele comune care le împreunează în una şi aceeaşi direcţie.

 

A

 

Ca raprezentanţi ai direcţiei noi în privinţa ştienţifică privim pe dd. A. Odobescu (Cercetări archeologice, disertaţii publicate în Revista română, 1861; despre cîntecele poporane, poeţii Văcăreşti, satira română etc.), Strat (Economia politică, 1870), Slavici, Burla, Xenopol, P. P. Carp, Vârgolici, Pan, Lambrior, T. Rosetti (scrierile acestor din urmă publicate în Convorbiri literare).

Caracterizarea acestor autori să o începem însă cu o rezervă, fără de care observările noastre ar părea exagerate. Nici una din scrierile citate, privite din punctul de vedere al ştiinţei generale, nu este de vreo însemnătate extraordinară: nici o creaţie nouă, nici o suflare de acea puternică originalitate, care de pe înălţimea culturei secolului împreunează elementele data spre o nouă combinare sau află în intuiţie primitivă un adevăr pănă atunci nepătruns de înţelegerea omenească; nimic din toate aceste nu se află în scrierile române de păn-acum, şi nici nu se poate afla deocamdată. Căci o dezvoltare aşa de înălţă a lucrării ştienţifice presupune alte pături de cultură din trecut, prin care să i se fi format pămîntul roditor pentru hrană şi creşterea ei.

Dd. Odobescu, Lambrior, Strat şi ceilalţi sunt dar reprezentanţi ai literaturii noastre ştienţifice numai în mărginile restrînse în care o asemenea activitate a fost cu putinţă pe treapta de cultură pe care ne aflăm. Dar în aceste margini scrierile lor, în deosebire de celelalte analoage din literatura noastră se razimă pe fundamente solide şi sunt însemnate prin două însuşiri bune ale autorilor: cunoştinţa ce o au despre starea .ştiinţei de astăzi în privinţa materiei de care se ocupă şi sinceritatea cu care spun rezultatul cercetărilor lor.

Căci la noi, cari suntem vecini cu o cultură superioară, orce întrebare se ştiinţă este mai întîi de toate o întrebare de conştiintă, şi conştiinţa ne impune aici două datorii: întîi, să studiem materia despre care scriem într-atît, încît nici unul din principiile fundamentale, la care a ajuns Europa cultă să nu ne fi rămas ascuns, aşadar, să ne aflăm la nivelul culturei în acea privinţă, sau, cu o expresie franceză, să fim în curentul ei. Cetiţi disertaţia d-lui Odobescu despre cîntecele poporane, sau articolele filologice ale d-lui Burla, sau criticele d-lui Carp etc., îndată veţi simţi siguranţa fundamentului pe care autorul îşi ridică clădirea sa, fie cît de mică, şi folosul ce-l puteţi trage din cetirea unei lucrări care rezumă în sine rezultatul progresului ştiinţei în acea materie. Şi acest folos este mare chiar atunci cînd opinia autorului este greşită; căci şi în acest caz ea are lîngă sine propriul său corectiv, arătînd izvoarele de unde a provenit.

A doua datorie de conştiinţă este; să avem destulă iubire de adevăr pentru a spune cu sinceritate ceea ce am aflat, în bine sau în rău.

[…]

Cele două însuşiri despre care vorbirăm acum se găsesc în mii de cărţi germane, englezeşti şi franceze, sunt chiar regula autorilor ştienţifici in ţările Europei culte. La noi, însă, sunt excepţie, şi o cxcepţie aşa de rară, încît ele singure au fost în stare a marca o adevărată direcţie nouă, în opoziţie cu cea obişnuită pănă acum. Meritul autorilor de care ne ocupăm este dar cu atît mai mare cu cît ei îşi păstrează acele însuşiri în mijlocul unei vieţi publice în care cel dintîi titlu pentru pretenţii exorbitante pare a fi lipsă de cunoştinţă de cauză, şi cea dintîi misiune, amăgirea opiniei publice.

Această calificare a vieţii noastre de pănă acum nu este exagerată, toţi cei cu experienţă şi cu bunăcredinţă o recunosc, şi dacă în rîndurile următoare ne încercăm să mai aducem un şir de dovezi pentru a o întări, o facem din încrederea că prin chiar aceasta se va înţelege cu atît mai lămurit în ce consistă însemnătatea direcţiei celei nouă, ca una ce s-a produs mai întîi din trebuinţa instinctivă de a ne scăpa de pe povîrnişul pe care ne-au lăsat anteluptătorii cei vechi.

Tinerimea de astăzi. de la care atîrnă îndreptarea în viitor, trebuie să înţeleagă o dată unde este adevărul şi unde este eroarea în această luptă de idei; înaintea ei trebuie dar susţinut şi terminat acel proces de curăţire; înaintea ei trebuie dovedită acuzarea ce am adus-o în contra celor mai mulţi din publiciştii noştri literari şi ştienţifici, acuzarea lipsei de conştiinţă atît în privirea cunoştinţei de cauză, cît şi în privirea voinţei de a spune adevărul în chestiile de care se ocupă. Vom reveni dar la dovedirea acuzării printr-un nou şir de exemple care, în împreunarea lor, sperăm că vor face o impresie destul de adîncă asupra oricărei inteligenţe nestricate.

[…]

Cel dintîi exemplu îl găsim iarăş în Societatea academică din Bucureşti.3

Această academie a ştiinţelor, pe lîngă alte misiuni, se crede mai întîi de toate menită a stabili şi a promulga regulele pentru limba şi scrierea română şi a susţine unitatea naţională în această privinţă. După opinia noastră, acea încredere este iluzorie. Dar să zicem că este întemeiată.

[…]

Chemarea naturală a aceştei Academii era de a aduna tezaurul limbei române aşa cum a vorbit-o şi cum o vorbeşte poporul în toate provinciile locuite de români ‑ lucrare foarte însemnată, pentru care numirea membrilor din deosebite ţări era nemerită şi pe care membrii înşii, cu bună plecare şi silinţă,  ar fi putut-o îndeplini. În locul acestei simple lucrări de culegere credincioasă, academicii şi-au arogat autoritatea de a pronunţa cum ar trebui să fie limba şi scrierea şi au început a tortura ortografia şi cuvîntarea, dînd sentinţe în privinţa fonetismului şi-a etimologismului, în privinţa “corupţiunii eufonice” şi radicalismului în derivare. Dar dacă majoritatea membrilor Academiei era în stare să facă serviciul modest, însă foarte important, al unor culegători de cuvinte, le lipseşte orce competenţă de a se pronunţa în materii controversate ale ştiinţei filologice şi de a prescrie naţiunii lor cum să vorbească şi cum să scrie în contra uzului comun, şi dacă totuş în asemenea chestii îşi ridică mînile pentru da sau nu, dovedesc lipsă de conştiinţă. Ce să ne mirăm de cei obscuri, cînd însuşi d. Cipariu, dealtminteri un reprezentant eminent al etimologismului între români, răspunzînd în Archivul sau filologic la nişte obiecţii limbistice ce-i făcusem în Academie, afirmă că nu cunoaşte scrierile limbistice ale lui Max Muller şi după atîta timp nu căutase încă să le cunoască. Dacă d. Cipariu – iacă tot ce putem răspunde la aceasta ‑ nu cunoaşte pe Max Müller, paguba nu este a lui Max Müller.4

[…]

Trecem acum la o altă ordine de idei. A nu cunoaşte lucrul de care vorbeşti este un grad mic de greşeală în comparare cu deprinderea de a ascunde adevărul, de a răspîndi cu intenţie ştiri false şi de a nu le rectifica niciodată. Acesta, însă, este viţiul caracteristic al publicităţei, în special al jurnalisticei române, şi de aceea presa noastră, cu rare excepţii, deşi toţi “anteluptătorii” contribuiesc la conducerea ei, a ajuns a-şi pierde din valoare şi a devenit un obiect de dezgust pentru mulţi oameni cu minte.

Un exemplu destul de tare – şi cu el începem dovedirea acuzării ‑ este strigătul de “cosmopolitism”! prin care, de cîţiva ani încoace, presa română, nu cea de rînd, s-a obişnuit să combată juna direcţie din Iaşi. Atacul s-a încercat întîi într-un discurs solemn rostit la 1869 în Societatea academică din Bucureşti de către d. Bariţ, care, cu claritatea şi mai ales sinceritatea limbajului, pentru care este renumit, s-o pronunţat în contra direcţiei noastre “cosmopolite”. D. Misail, par nobile fratrum5 l-a secundat îndată pe calea jurnalistică, aplicîndu-ne cu acea ocazie toată eleganţa stilului d-sale.

De aici încolo, Columna lui Traian, Trompeta Carpaţilor; Federaţiunea, Uniunea liberală, Revista contimporană s-au grăbit care de care a-şi pune cunoscuta gingăşie şi buna cuviinţă a limbajului d-lor în serviciul sfintei cruciade în contra cosmopolitismului, pe care jurnalul Prahova îl numeşte în ultimul rînd o “immondicitate”.

Foarte bine! Păcat numai că tot strigătul acesta e o mistificare a opiniei publice. Adevărul este că poate în România întreagă, dar desigur cel puţin în “Junimea” din Iaşi, nu exista cosmopolitism, dacă sub acesta se înţelege frumoasa utopie de a căuta fericirea omenirii într-o constituire comună a ei cu negarea individualităţei naţionale6. Nici un singur articol din Convorbirile literare în genere, nici o singură propoziţie scrisă sau pronunţată de mine îndeosebi nu susţine cosmopolitismul; atît eu, cî şi ceilalţi membri ai “Junimii” din Iaşi suntem partizani, ai ideii naţionalităţii şi ne-am pronunţat totdeauna în acest înţeles.

[…]

Dacă dar în rîndurile de mai sus am deplîns lipsa de iubire de adevăr în majoritatea publiciştilor noştri, nu a fost din teamă că invectivele lor vor fi putut rămînea puternice împotriva noastră: căci asemenea săgeţi se întorc totdeauna în contra celui ce le-a slobozit.

Cauza deplîngerii este alta. Este simţirea însemnătăţii ce o are critica în orice manifestare a vieţei publice şi părerea de rău că juna noastră direcţie a fost lipsită de un asemenea control, fie cît de aspru, numai să fi fost adevărat. O mie de insulte şi de calomnii am primit, dar o mie de insulte nu fac incă o singură critică, şi o singură critică încă nu am primit.

Bărbaţii pe care din copilărie eram obişnuiţi a-i admira în fruntea mişcării noastre naţionale, în loc a fi venit, în experienţa şi maturitatea ce o aveau, să lumineze şi să modereze cu bunăvoinţă aspirările, cele nouă, par a fi privit viaţa publică a poporului român ca o stăpînire exclusivă a lor, şi astfel, uitîndu-şi demnitatea vîrstei, au început a se purta în contră-ne în modul dovedit mai sus prin atîtea exemple neplăcute.

Din vina lor viaţa noastră publică a ajuns astăzi într-atît încît deziluzionarea a devenit semnul de recunoaştere pentru oamenii de bună-credinţă. Din vina lor junimea este osîndită să-şi caute singură calea viitorului: în combinare nefirească, ea trebuie să împreune energia vîrstei sale cu prudenţa altei vîrste, şi, bătrînă înaintea vremii, să ia asupră-şi sarcina îndoită ce un timp mai fericit o împarte între deosebite generaţii.

Ne lipseşte însoţirea celor bătrîni întru căutarea adevărului, ne lipseşte controlul experienţei şi critica oamenilor mai maturi.

Cine însă, fără critică poate păşi cu siguranţă? Şi de cînd lipsa de combatere leală nu ar fi fost primejdioasă? Curat îţi este focul ce-l aduci pe altar; va fi însă curată şi flacară ‑ aceasta numai urma o poate alege, urma pe care o aştepţi lucrînd deocamdată cu inima împărţită între încredere şi îndoială.

B

 

Intre cei de mai nainte însă a fost o excepţie; a fost un bărbat a cărui inimă rămăsese destul de tînără pentru a continua împreună cu juna generaţie lucrarea comună: Vasile Alecsandri. Şi tocmai exemplul lui dovedeşte cît bine poate aduce împreunarea autorităţii mature cu aspirările tinerimii.

Vasile Alecsandri, prin scrieri şi sfătuiri orale, ne-a întărit în tendenţa de a ne emancipa limba din pedantismul filologilor şi de a o primi aşa cum iese, ca un izvor limpede, din mintea poporului. El a dat susţinerii noastre teoretice sprijinul renumelui său literar, şi dacă încercările de îndreptare limbistică vor izbuti, o mare parte a meritului îi revine lui.

Cu aceasta trecem la partea din urmă a expunerii noastre: la proza estetică în juna direcţie, adecă la proza privită în forma ei, în limbă şi stil. Copiile de pe natură ale d-lui Iacob Negruzzi, Nuvelele istorice ale d-lui A. Odobescu, studiile d-lor Vârgolici şi Lambrior, Nuvelele d-lui Nicu Gane sunt exemple pentru explicarea rîndurilor următoare.

Forma limbei române în cei mai mulţi scriitori ai ei era şi este apăsată de stilul limbiştilor din Transilvania. Înrîurirea şcoalei transilvane asupra stilului nostru a fost cu atît mai firească cu cît tot începutul nostru de cultură – bun, rău, cum este – îl datorim ei. Şcoalele (Lazăr, Laurian), ştiinţa (Cipariu), jurnalele (Bariţ şi Mureşanu) au fost începute sau cel puţin susţinute de ei, merit cunoscut şi recunoscut al confraţilor noştri de peste Carpaţi. Dar pe lîngă aceste, transilvănenii ne-au adus şi o deprindere greşită în limbă şi stil, şi datoria noastră, este acum, după ce am primit înrîurirea cea bună, să ne desfacem de elementele cele rele ale lor.

Stilul transilvănenilor, cu puţine excepţii, este dictat de şcoala etimologică. Însă stilul etimologilor, chiar al celor mai buni, este pedant şi greoi, şi ceea ce la magiştri s-ar putea numi uneori nebăgare de seamă devine la şcolari un sistem întrebuinţat înadins, oarecum un principiu de întunecare a limbei.

Pentru un cap cu înţelegere sănătoasă este îndestul stilul ciparianilor pentru a osîndi sistemul din care a putut izvorî. Căci un sistem limbistic care produce confuzia şi îngreuiarea limbei nu poate fi decît fals. Asemenea capete însă sunt totdeauna rare, şi fiindcă ne e teamă că cei mai mulţi cipariani au pierdut chiar putinţa de a mai judeca ce este limbă lămurită şi ce este limba încurcată, revenim din non, deşi numai în scurt şi din alt punct de vedere, la critica sistemului etimologic.

Ciparianii şi intru aceasta foile şi cărţile şcolare din Transilvania şi Ungaria sunt mai toate cipariane, urmează în limba lor după doua regule: întîi după regula etimologiei şi al doilea după regula analogiei cuvintelor, această din urmă păzită şi de fonetiştii bucovineni.

În ceea ce priveşte etimologismul, este ştiut că el nu e atît un sistem ortografic, cît mai mult un sistem limbistic. El vrea ca forma cea mai veche a cuvintelor să fie şi cea mai bună, fiind mai apropiat de latină, şi declară schimbările eufonice ce le-a făcut cu vremea poporul român, de spurie, adecă false, corupte, pe care trebuie să le alungăm, păstrînd regula gramaticei şi etimologiei d-lui Cipariu.

[…]

Limba este o fiinţă organică, şi nu o figură geometrică, ea poate avea graţie şi fără să aibă simetrie şi regulă paradigmată, ea cere forma şi dezvoltarea liberă a copacului natural şi nu primeşte subjugarea pedantă, precum o încerca Ludovic al XVI la merişorii de pe terasa din Versailles, ciuntiţi în piramide regulate şi urîte.

Că la noi sunt prea multe forme nefixate, aceasta o recunoaştem; că o asemenea stare a limbei e bine să se schimbe şi că se va schimba, şi aceasta ne pare sigur. Dar drumul schimbării şi reformei nu sunt legiferările vreunei academii sau vreunui filolog individual. Diversitatea limbei la noi provine din lipsa unei poezii şi proze recunoscute de clasice între toţi, şi prin urmare unificarea nu se poate naşte decît o dată cu naşterea acelei poezii şi proze care va fi proza autorilor estetici, nu proza filologică.

[…]

Direcţia nouă a făcut dar un pas spre progres cînd, dezrobindu-se de acele sisteme greşite, ne-a îndreptat luarea-aminte spre o limbă mai potrivită cu vorbirea poporului de astăzi, spre limba frumoasă în care scria Constantin Negruzzi şi pe care nu am fi trebuit să o părăsim, rătăcindu-ne după confuziile filologilor. Multe întrebări şi îndoieli se nasc, fireşte, şi aici. Că e mai bine să zicem roditor decît fertil, mai bine a unelti decît a machinà, mai bine obicei decît abitudine, ne pare vederat. (Vezi şi critica d-lui Vârgolici în contra Transacţiunilor literare în Convorbiri literare de la l mai 1872 şi interesantul articol al d-lui Lambrior în no. de la 1 decembrie 1873). Trebuie însă totdeauna să zicem priincios în loc de favorabil? nădejde în loc de speranţă etc…? Este bine să împrospătăm vorbirea cea veche în întinderea în care o face d. Lambrior? Aceste sunt întrebări al căror răspuns ni-l va da instinctiv acel scriitor pe care natura îl va fi înzestrat cu. darul de a cunoaşte firele din care se ţese limbajul poporului român. Nouă, celorlalţi, nu ne rămîne decît a urma, depărtaţi de orice silă teoretică, simţului nostru limbistic, ştiind bine că judecata din urma nu o pot pronunţa decît urmaşii noştri.

Terminînd această expunere, sperăm că prin ea se va fi lămurit mai bine, deosebirea între ceea ce s-a numit direcţia nouă şi între direcţia mai veche.

A explica această deosebire ne-a părut o temă, foarte însemnată. Căci poziţia morală în care se află poporul român este poate unică în istorie, cît pentru greutatea ei şi cere cu atît mai multă luare-aminte asupra mişcării lui literare, ca una ce este oglinda acelei poziţii.

Îndată ce în apropierea unui popor se află o cultură mai înaltă, ea înrîureşte cu necesitate asupra lui. Căci unul din semnele înălţimii culturei este tocmai di a părăsi şi cercul mărginit al intereselor mai individuale şi fără a pierde elementul naţional, de a descoperi totuş şi de a formula idei pentru omenirea întreagă. Aflarea şi realizarea lor a fost de multe ori rezultatul experienţelor celor mai dureroase; dar jertfa odată adusă, ele se revarsă acum asupra omenirii şi o cheamă a se .împărtăşi de binefacerea lor îmbelşugată. La această chemare nu te poţi împotrivi: a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european. Întrebarea este numai dacă o poate face ca un soţ de asemenea, sau ca un rob supus; dacă o poate face scăpîndu-şi şi întărindu-şi neatîrnarea naţională sau plecîndu-se sub puterea străină. Şi această întrebare se dezleagă numai prin energia vieţei intelectuale şi economice a poporului, prin bună-voinţă şi iuţeala de a înţelege şi de a-şi asimila cultura în activitate potrivită.

Pe noi, românii, ne-a scos soarta fără de veste din întunericul Turciei şi ne-a pus în faţa Europei. Odată cu gurile Dunării ni s-au deschis şi porţile Carpaţilor, şi prin ele an intrat formele civilizaţiei din Franţa şi din Germania şi au învălit viaţa publică a poporului nostru. Din acest moment am pierdut folosul stării de barbari fără a ne bucura încă de binefacerea stării civilizate.

Cînd am fi singuri într-o insulă, cînd ne-ar fi dat să trecem prin orce schimbare a vieţei publice fără a fi ameninţaţi dinafară în chiar existenţa noastră, am putea aştepta în linişte dezlegarea problemelor, lăsînd timpului viitor sarcina de a ridica încetul cu încetul greutăţile de astăzi.

Aşa însă nu este situaţia noastră. Timpul dezvoltării ne este luat şi tema cea mare este de a-l înlocui prin îndoită energie. Tot ce este astăzi formă goală în mişcare noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită, şi fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa dinafară a statelor europene, trebuie să înălţăm poporul nostru din toate puterile pănă la înţelegerea acelui grad şi a unei orgănizări politice potrivită cu el.

Pentru aceasta se cere mai întîi o cultură solidă a claselor de sus, de unde porneşte mişcarea intelectuală.

Aci însă este greutatea! A vota, a guverna, a scrie jurnale, a ţinea prelecţii necontrolate, a fi membru de academii şi profesor de universitate, această formă a culturei apusene convine anteluptătorilor noştri mai ales cînd forma se întîlneşte şi cu un § corespunzător din bugetul statului. Dar a îndeplini cu aceeaş seriozitate sarcina ei intelectuală, aceasta nu le convine; şi cînd îi critici în această parte a vieţei lor publice, atunci se indignează, spun că suntem încă într-o stare nepregătită, că noi să ne asemănăm cu Franţa de acum 300 de ani, că meritele lui Şincai, Asachi, Bariţ, Tăutu, Laurian, trebuiesc privite dintr-o perspectivă istorică seculară!

Dar dacă vă asemănaţi cu Franţa de acum 300 de ani, de ce îi luaţi formele de cultură ale anilor din urmă?

Aci este contrazicerea cea primejdioasă. Nu e cu putinţă ca un popor să se bucure de formele dinafară ale unei culturi mai înalte şi să urmeze totodată înlăuntru apucăturile barbariei. Şi fiindcă a da înapoi e cu neputinţă, nouă nu ne rămîne pentru existenţa noastră naţională altă alternativă decît de a cere de la clasele noastre culte atîta conştiinţă cîtă trebuie să o aibă şi atîta ştiinţă cîtă o pot avea.

Iacă pentru ce lupta neîmpăcată în contra ignoranţei pretenţioase şi a neadevărului ne-a părut cea dintîi datorie şi pentru ce nu am putut primi punctul de vedere al acelora care sunt deprinşi cu o privire mai blîndă şi se mulţumesc cu o lungă aşteptare a îndreptării în viitor.

Românii, anticipînd formele unei culturi prea înalte, au pierdut dreptul de a comite greşeli nepedepsite şi, depărtaţi din starea mai normală a dezvoltărilor, pentru noi etatea de aur a patriarhalismului literar şi ştienţific a dispărut. Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre, şi cu orce jertfe şi în mijlocul a orcîtor ruine trebuie împlîntat semnul adevărului.

 

l Apărute in Convorbiri literare de la 1868-1871.

2 Familia din Pesta publică (1872) în contra celor zise mai sus următoarea rectificare: “Trebuie să protestăm în contra acestor şire din urmă. Nu esiste nici o provocare a comitetului pentru fond de teatru prin care acesta ar fi făcut apel d-a contribui ca mai-nainte de toate să zidim casele teatrului. Astfel de provocare nici s-a putut face, căci scopul societăţii este numai de a crea un fond, «din care cu timpul să fie posibil înfiinţarea unui teatru naţional român» (§ 1 şi din statut). Va să zică, este vorba numai de-a aduna bani. Cum se va înfiinţa apoi cu timpul acel teatru: formase-va întîi un repertor şi o trupă de actori, şi apoi zidi-se-va un teatru, şi unde? Sunt cestiuni la care va respunde acea adunare generală care (§ 21) se va convoca anume spre acest scop atunci cîd. vor fi bani.”

Familia, în această rectificare, ne citează § 1 şi 21 din statutele societăţii constituite cu scop de a înfiinţa “un fond pentru teatrul naţional român”. Dar critica noastră a avut in vedere ideea începătoare şi a citat “provocarea” comitetului, adică “apelul către publicul român” făcut la Pesta în 7 aprilie 1870 din partea d-lui “preşedinte” dr. Iosif Hodoş, a d-lui “secretar” Iosif Vulcan şi a d-lor membri ai “comitetului” V. Babeş, P. Mihalvi şi A. Mocioni. În acest apel se publică “programul preparativ la înfiinţarea unui fond pentru teatru naţional român”, votat de “inteliginţa română din Buda-Pesta” şi se zice între altele:

“Nu este aici vorba despre posibilitatea unei realizări grabnice, pentru care şi alte naţiuni au avut trebuinţă de mai mulţi ani, ci scopul şi intenţiunea noastră este numai de a înfiinţa cu încetul un fond din care mai tîrziu naţiunea să poată înălţa un templu al Thaliei române.”

Nedeprinşi cu metafore poetice în programe pentru strîngere de bani, noi am crezut că “templul Thaliei române” are să fie în adevăr un edificiu pentru teatru.

Dacă însă, precum ne observă Familia, acel templu nu vrea să zică numaidecît un templu, ci poate însemna şi un repertoriu şi o trupă de actori, şi dacă această interpretare este autentica în înţelesul ei propriu, schimbăm propoziţia citată cu ura rectifica interpretarea noastră şi, păstrînd cu toate aceste critica în înţelesul ei propriu, schimbăm propoziţia citată în următorul mod:

“Dar de la Pesta ne-a venit o provocare măreaţă, subscrisă de bărbaţi celebri, însufletiţă prin adunări numeroase, condusă de un comitet al naţiunii: este vorba că mai întîi de toate să alcătuim o societate, să-i alegem comitete, să-i facem statute şi să :strîngem banii pentru înfiinţarea unui fond teatral De aci încolo lucrurile vor merge repede şi bine: societatea, comitetul, statutele, poate şi banii îi vom avea, dramele vor veni.2

Căci ceea ce ne lipseşte mai întîi de toate sunt dramele; aceste însă nu se înfiinţează nici prin comitete, nici prin statute, nici prin bani, şi cu teatrul din Ungaria are să se întîmple în mic ceea ce s-a întîmplat cu Societatea academica din Bucureşti în mai mare. Acolo era vorba să se înalţe un “Templu” al Minervei române: Zappa a dat banii, guvernul a numit membrii, Universitatea a dat localul ‑ lipseşte numai Minerva.

Dar ce e de făcut? Aşa sunt zeiţele antice, cam toate capricioase; şi, dintre toate, cele mai capriţioase se zice că sunt tocmai Minerva şi Thalia.

La această notă, scrisă în 1874, e interesant să adăogăm o înştiinţare despre soarta acelui “fond de teatru” după vreo 16 ani. În Tribuna de la 7 sep., 1389 găsim următoarea corespondenţă din Banat:

“Societatea pentru adunarea unui fond, din care ar fi să construim şi să întreţinem un teatru românesc dincoace de Carpaţi, îşi ţine în fiecare an regulat adunarea generală. Rezultatul este cînd mai bun, cînd mai slab, după împrejurări. De mai mulţi ani încoace primirea ce se face societăţii nu se prea poate numi din cele mai însufleţite. Toată reuşita adunărilor generale se mărgineşte la partea aşa-numită socială: banchet, bal, cîte o producţiune teatrală, escursiuni etc.

Să o spunem curat în public ceea ce mereu ni-o spunem unul altuia: Nu ne putem însufleţi pentru o idee care deocamdată ni se pare nerealizabilă.

Astăzi, cînd avem atîtea neajunsuri de înlăturat, atîtea instituţiuni de folos practic urgent de întreţinut şi de creat, mi se pare o greşală economică, o idee eronată ca să aducem jertfe materiale pentru o instituţiune ‑ în sine foarte măreaţă ‑ dar de care încă mulţi ani putem şi trebuie să ne lipsim.

Fiindcă nu se poate că publicului mereu să-i ceri, fără a-i da oricît de puţin în schimb ‑ mai anii trecuţi s-a hotărît a se da din venitul capitalului un premiu pentru vreo piesă teatrală sau a se premia cutare societate de diletanţi. Iacă o idee practică, potrivită de a mai încălzi inimile pentru fondul teatral. Dar la idee a rămas. În public n-a mai transpirat nimic despre realizare. Noi aşa ştim, că statutele sunt astfel de nenorocit compuse că nu permit nici cea mai mică abatere de la marea idee de a zidi un teatru. Astfel, nu ne rămîne decît în fiecare an a da, mereu a da şi a trimite parale acolo de unde nu este întoarcerca”.

Cum rămîne cu vechea rectificare a Familiei? (n. a.)

3 Cetitorul nu ne va lua în nume de rău dacă ne ocupăm aşa de des de acest institut: căci majoritatea membrilor săi se compune tocmai din anteluptătorii cei mai recunoscuţi ai noştri, iar rangul ce-l ocupă în ochii mulţimii a atras atenţia publicului asupra lucrurilor lui, şi astfel critica noastră, îndreptîndu-se în contra unui obiect mai cunoscut, oarecum în contra unui model de cristalizare neregulată, va cuprinde mai sigur în sine elementele pentru judecarea chestiei. În fine, să nu uităm că Gazeta Transilvaniei (6 aug. 1869) aşteaptă de la Societatea academică “cu mare sete urzirea grandeţei romane antice”.

4 Autorul acestor Critice, numit membru al Societăţii Academice Române încă din anul înfiinţări ei (1867), luase parte la discuţiile ortografice şi limbistice din primele sesiuni. Văzînd însă direcţia etimologică ce majoritatea membrilor de atunci căuta să împuie vorbirii şi scrierii române, şi-a dat formal demisia şi a rămas multă vreme străin de lucrările academice, nevoind să ia nici o răspundere pentru înstrăinarea limbei culte de limba poporului, după modelul gramaticei Cipariu şi al dicţionarului Laurian-Massim. Peste vreo 10 ani, după reconstituirea Academiei Române prin legea de la 29 martie 1879, noua delegaţiune a invitat pe vechiul membru să reintre în Academie, deoarece membrii acestei instituţii, fiind numiţi şi aleşi “pe viaţă”, nu pot demisiona, şi de altminteri înlăturarea nepotrivitului etimologism devenea, cum posibilă, precum s-a şi întîmplat. Vezi mai jos, în vol. 2, cele două rapoarte asupra ortografiei (n.a.)

5 La fel de vestit ca şi fraţii (lat.) (n. ed.)

6 Şi în acest înţeles s-a făcut critica în contra noastră, după cum probează următoarele cuvinte delicate din sus-citatul discurs al d-lui Bariţ: “în zilele noastre a început a se forma o şcoală aşa-numită a cosmopoliţilor, care-şi bat joc de ideea naţionalităţii, pe care că o pricep de loc” (Analile Societ. Acad. Rom., II, p. 65)

 

(T. Maiorescu, Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), în Id., Critice, Minerva, Bucureşti, 1989, pp. 131-184)

 

 

Iosif Vulcan

Cînd am văzut pentru prima oară pe Heliade

 

Sub impresiunea doliului general ce poartă acum naţiunea noastră pentru pierderea marelui Heliade, cu sfială iau condeiul în mînă să scot la lumină una din cele mai frumoase suveniri ale vieţii mele, momentele cînd, pentru prima oară, văzui pe acest nemuritor bărbat1 [...].

Heliade! Ce nume sublim e acesta în istoria civilizaţiunii noastre! Un ingenios literat al nostru 1-a numit “Gigant al templului”!

Heliade! Acest nume e un program; deşteptarea românismului pe toate terenurile de cultură naţională.

Heliade! Acest nume poate servi drept titlu la istoria culturii române în decurs de jumătate de secol.

Însă nu mi-e scopul a analisa activitatea şi influenţa lui asupra vieţii noastre naţionale; academia noastră ştiinţifică de sigur va îngriji de aceasta la serbarea memoriei primului ei preşedinte ‑ eu dară mă voi reîntoarce la istorisirea incidentului indicat prin titlul acestor şire.

Era într-una din zilele de vară ale anului 1866. Eu şedeam în cancelaria mea redacţională, ocupîndu-mă cu afaceri ziaristice. Deodată cineva bătu la uşe.

‑ Intră – strigai eu cam necăjit că iarăşi cineva vine să mă conturbe chiar cînd trebuie să apară foaia.

Uşa se deschide şi intră un bătrîn de statură mijlocie, pe care însă nu-l văzusem. Fizionomia lui respectabilă făcu o prea bună impresiune asupra mea şi, ridicîndu-mă numai decît de la masă, grăbii a-l întîmpina.

‑ Domnul Vulcan? ... începu dînsul a-mi spune că mă caută pe mine.

‑ Sunt eu, – îi răspunsei îndată.

‑ Eu sunt Heliade ‑ adause el.

Acest nume făcu asupra mea impresiunea electricităţii; toată fiinţa mea fu pătrunsă de un simţămînt dulce şi fericit, ‑ eram entuziasmat prin această surprindere prea plăcută. Stăteam faţă în faţă cu marele Heliade, îi auzeam vocea, şi dînsul îmi strîngea mîna! Vedeam pe acel om, al cărui nume în interiorul meu era împrejurat de aureola devotamentului, ale cărui opere le ceteam cu o sublimă admiraţiune, ‑ şi a cărui figură spirituală îmi apărea totdeauna ca un gigant în mijlocul pigmeilor. În acest moment modesta mea odaie redacţională îmi apăru un templu sacru, în care veni cîntăreţul de frunte, preotul cel mare... Dînsul, poate observînd surprinderea mea, îmi zise numaidecît

‑ Trecînd pe aici cu fiica mea la o scaldă străină, am venit să te văd şi să te cunosc şi pe dumneata!

‑ M-ai onorat mult prin această distincţiune, ‑ răspunsei eu cu respect.

Apoi, ocupînd loc, şi înainte de a începe conversaţiunea, dînsul îmi zise:

‑ Îţi mulţumesc pentru atenţiunea dumitale fată de mine.

Şi fiindcă văzu că eu nu înţeleg alusiunea lui, adause:

‑ D-ta, ai binevoit a publica în “Familia” portretul şi biografia mea.

‑ Mi-am făcut datoria prea plăcută ‑ reflectai eu.

Apoi între noi se înfiră o conversaţiune, sau mai bine zis el vorbea, iar eu îl ascultam. Şi el vorbea atît de frumos, încît eu tot l-aş fi ascultat. Îmi vorbea despre literatură, teatru, arte ‑ şi în naraţiunea lui era atît de mult entusiasm, încît admiraţiunea mea, din ce în ce, tot creştea. Niciodată nu voi uita cu ce însufleţire înaltă mi-a povestit dînsul istoria fondării teatrului naţional de la Bucureşti, ‑ fondare, ce, cu toată dreptatea, se putea numi creaţiunea sa. Mai tîrziu vorbind despre drame, îl întrebai de ce nu pune în scenă vre-o piesă de-a sa?

‑ Nu vreau, ‑ îmi zise el, ‑ pentru că actorii noştri de la teatru nu ştiu declama.

Şi după aceasta mai adause nişte epitete prea nefavorabile pentru „artiştii“ de atuncea de la teatrul din Bucureşti. În fine, îmi povesti de o dramă a sa, şi îmi recită dintr-însa un monolog. Dar ce recitare fu asta! El se sculă, şi mergînd în mijlocul odăii, declamă cu perfecţiunea unui artist şi cu focul unui tînăr exaltat. Nici odată pînă atunci n-am avut ocasiunea a mă convinge de puterea singuratecelor cuvinte. Ce moment sublim!

Eu, un tînăr de douăzeci şi cinci de ani, mă uitam la un bătrîn de şase zeci şi patru de ani, admirînd entuziasmul dînsului. Şi cum astfel mă uitam la el, îmi zisei: Vezi omul acesta! El a încărunţit, dar inima lui a rămas tot tînără, căci într-însa residă poezia divină. Aşa poezia întinereşte chiar şi pe cei bătrîni! Şi această vedere îmi causă multă încurajarea pentru cariera mea de viitor. Acest venerabil cărunt ‑ îmi ziceam ‑ nici la adîncile sale bătrîneţe nu şi-a pierdut focul juvenil al inimii sale pline de speranţă! Cum să mă descurajez dară eu acuma, abia la începutul carierei mele? Nu! Voi lucra şi eu cu debilele mele puteri ce voi putea ‑ şi măcar fără rezultat momentan ‑ tot nu voi dispera. Figura lui Heliade şi a celorlalţi nemuritori deşteptători ai neamului românesc îmi vor inspira curaj! [...]

În scurt, apoi, vizita se termină, şi eu însoţii pe “părintele literaturii române” la otel, unde dînsul îmi dărui din toate operele sale cîte un exemplar [...]

 

(Iosif Vulcan, Cînd am văzut pentru prima oară pe Heliade, în Id., Publicistică, ediţie de S. Vasilescu, Facla, Timişoara, 1983, pp. 135-137)

 

 

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina