1874
Vasile Alecsandri
Pastel chinez
dedicat d-lui I.A.C
Pe-un canal
îngust ce curge ca un şerpe cristalin
Se
înşiră chioşcuri albe, cu lac luciu smălţuite.
Tot ce-i nobil, avut,
mare şi puternic
În
răcoarea lor plăcută duce zile fericite.
Pe sub nalte
coperişuri care-n margini s-albiesc,
Galerii cu mari
lanterne şi cu sprintene coloane
Au comori de
plînte rare ce la umbră înfloresc
Şi-n ghirlande
parfumate se revarsă pe balcoane.
Papagali verzi,
roşi şi galbini, iubitori de dismierdări,
Prin zăbrele
aurite zbor chemaţi de glasuri dalbe,
Şi pe buze
rumeoare, cuib voios de sărutări,
Ei culeg
zîmbiri divine, ei culeg migdale albe.
Apoi veseli, cu-a lor
pradă, se pun holii zburători
Cînd pe
mîndre paravane de matasă diafană,
Cînd pe crengi,
cînd pe basinuri de albastră porcelană,
Unde viu se
joacă-n faţă peşti cu solzii lucitori.
Ş-o
momiţă strîmbătoare, sărind iute-n urma lor
De pe umerii de
fildeş unui zeu grotesc de China,
Cade-n şahul de
pe masă şi răstoarnă pe covor
Doi nebuni peste un
rege şi un turn peste regina...
Pe canal trei poduri
strimte ca trei arcuri se întind;
A lor margini
cizelate în şiraguri de inele
Poartă zmei cu
ochi fantastici, carii noaptea se aprind,
Şi catarguri
poleite, cu lungi flamuri uşurele.
Iar în fund,
peste desimea de pagode azurii,
Ca un bloc de
porcelană, falnic, sprinten se ridică
Un turn nalt cu
şepte rînduri şi cu şepte galerii,
Unde ard în
casolete fiori de plantă-aromatică.
Pe un pod
păşeşte-alene fiica unui mandarin,
Sub cortelul de crep
galbin care-l pleacă despre soare,
Ferind peliţa-i
de aur şi rotundu-i pept de crin,
Şi guriţa-i
cu benghi negru ca un gîndăcel pe-o floare.
Umbra ei pe faţa
apei, de pe pod uşor plutind,
Cu-o mişcare
voluptoasă trece lin şi se opreşte
Pe o joncă unde
şede un om tînăr pescuind...
El tresare,
nalţă ochii şi cu dragoste zîmbeşte.
Iar colo-n
vecinătate, sus, în turn, ca un hurez,
Un bătrîn,
pîndind cu ochiul, taina dulce o surprinde...
El desemnă-ncet
tabloul pe hîrtie de orez,
Şi se pare că hîrtia sub
peniţa-i se aprinde!
(V. Alecsandri, Pastel
chinez, în Id., Opere, I, Poezii. Text ales şi
stabilit de G. C. Nicolescu şi G. Rădulescu-Dulgheru, studiu
introductiv, note şi comentarii de G. C. Nicolescu, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1966, pp. 359-360)
Matilda Cugler-Poni
Durerea
Îţi mai
aduci aminte de-un timp, ce nu mai este?
Mai ştii acele
locuri, unde ne întîlneam?
Şi n-ai uitat-o
încă acea dragă poveste
De vecinică
iubire, ce-n taină ne spuneam?
Poveste-aşa de
dulce, şoptită în deseară,
Cînd
păsările cîntă c-un glas fermecător,
Cînd
toate-ţi par eterne, şi flori, şi primăvară,
Şi scumpa ta
speranţa şi junul tău amor.
Cu inima ferbinte
şi plină de credinţă,
Te-arunci în
lume-atuncea şi speri că-i birui
Şi crezi că
pentru tine, prin slaba ta voinţă,
Chiar legile naturii
în cale s-or opri.
O, amăgiri
nebune! Cînd vine toamna rece
Şi frunzele pe
arbori încet îngălbenesc,
Cum plec atuncea
toate ca visul care trece
Lăsînd
numai durere în pieptul omenesc.
Căci numai ea-i
eternă; durerea nu se stinge,
Durerea ne petrece
prin viaţă la mormînt,
Purtînd pe cap
coroana-i de lacrimi şi de sînge,
Ca semn al
stăpînirii ce are pe pămînt.
(Matilda Cugler-Poni, Durerea, în Poeţi de pe vremea lui Eminescu, ed. Eugen Lungu, Literatura artistică, Chişinău,
1990, p. 344)
Alexandru Odobescu
Pseudo-kinegetikòs
Epistola scrisă
cu gând să fie precuvântare la cartea Manualul
vânătorului
Domnului C. C.
Cornescu
Amice,
Când
mi-ai dat mai întăi să citesc manuscriptul tău, intitulat Manualul
vânătorului, ai arătat dorinţa ca să-i fac eu o
precuvântare. Mai apoi ţi-ai luat seamă şi m-ai scutit de
această măgulitoare sarcină. În cazul din urmă,
rău nu te-ai gândit, căci eu, după ce am răsfoit
cartea ta, m-am luat în adevăr cu plăcere de pe urmele tale de
vânător; dar, pe când tu te ocupai cu gravitate a-ţi
alege cea mai bună puşcă, a o încărca cu cea mai
potrivită măsură, a o îndrepta după cea mai
nimerită linie; pe când tu dresai, de mic şi cu minunată
răbdare, pe prepelicarul tău, ca să asculte la semnalele consacrate:
Pst! Pil! şi Aport!; pe când tu, în fine, studiai cu
luare-aminte caracterele fizice şi etice ale celor mai obicinuite subiecte
însufleţite de vânătoare, eu ca un nevânător
ce sunt m-am apucat să colind răstimpii şi spaţiele,
căutând cu ochii, cu auzul şi cu inima, privelişti,
răsunete şi emoţiuni vânătoreşti.
Colindând,
m-am rătăcit, şi iată-mă abia acum ajuns din
fantastica-mi călătorie cu un sac aşa de îngreuiat de tot
felul de petice şi de surcele, adunate de pretutindeni, încât
nu mai cutez, Doamne fereşte! nici chiar eu însumi să-l arunc
în spinarea Manualului tău.
Am luat
dar pretenţioasa hotărâre a le deşerta într-un volum
osebit, ce-l voi tipări numai pe seama lor şi care, sub un titlu
pedantesc şi arhaic, spunând vânătorilor numai lucruri ce
sunt cu totul de prisos artei lor, va întocmi un fel de Falş
tractat de vânătoare,
Ψευδο-κυηγετικὸς,
în opoziţiune fătişă cu Manualul tău
care, deşi mai scurt, este însă, fără
îndoială, cu mult mai folositor celor cari vor să
înveţe ceva cu temei.
Dar mai
nainte de a pune sub tipar, m-am simţit, amice ca şi dator
să-ţi trămit ţie prinosul acestui vraft de pagine
manuscrise, pe care, bune sau rele, le datorez numai primului tău
îndemn amical. Primeşte-te precum îţi vor plăcea;
dar crede, totuşi, că ‑ deşi îţi vin acum cam
ca fuiorul popii - ele purced dintr-o afectuoasă pornire a celui care de
mult este
al tău bun
prieten Odobescu
Bucureşti, 7 mai
1874
I
SĂ
MĂ ÎNCURC OARE ŞI EU ÎN CALEA VÂNĂTORILOR? ‑
CARTEA TA ŞI PRECUVÂNTAREA MEA. ‑ UTILE DULCI SAU SOSII
ŞI D-L SOCEC. ‑ CE ZICE NIMROD DESPRE PODAGRA MEA. ‑ ARCADIA
PE CÂMPUL BĂRĂGANULUI. ‑ DE
Difficiles nugae
Ai
voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc eu, în
manuscript, cartea românească ce tu ai compus sub titlul de Manualul vânătorului şi,
după citire, să-mi şi dau părerea asupra-i.
Pentru
atâta încredere, nu am cum să-ţi multumesc; dar,
teamă mi-e că, acordându-mi mie o aşa amicală şi
linguşitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine, o iscusite
vânătorule!
Oare nu
ştiai sau că ai uitat cum că la vânătorie, ca şi
la multe altele, eu mă pricep cam tot atâta pre cât se
pricepea vestitul ageamiu carele, văzându-se luat în
răspăr de babele satului pentru izbânzile ce făcuse cu
puşca dimineaţa, în bătătură, se apăra
în dulcea limbă a poeziei şi ţinea una că:
De e curcă,
Ce se-ncurcă,
La revărsatul zorilor,
În calea vânătorilor?
Istoria
nu adaogă mai departe dacă păgubaşele s-au mulţumit
numai cu această armonioasă dezdăunare, precum, în
altă împrejurare, fusese silit să facă simigiul cel cu
tocmeala, care, pentru plăcintele mâncate, rămase bun
plătit numai cu cânticelul dascălului Caracangea:
Deschide-te, punguliţă,
Să plăteşti plăcinţelele;
cânticel care,
fără îndoială, este, în privinţa regulelor
prozodice, cu mult mai prejos de ingenioasa improvizaţiune a
vânătorului de curci.
Vezi
să nu paţi şi tu ca simigiul şi de unde, cu drept
cuvânt, te aşteptai să fii răsplătit, chiar de la
început, prin laude meritate pentru toate cercetările serioase,
pentru toate observaţiunile adânci, pentru toate ostenelile ce ai
depus în opera ta, să nu capeţi de la mine decât un
encomion fluturatic şi fără temei, psalmodiat şi acela pe
drâng sau cântat din frunză.
Dreptul
lui Dumnezeu, în asemenea caz şi adică dacă critica mea va
fi ‑ precum este şi lesne de prevăzut ‑ nedemnă
şi nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, ruşinea va
rămânea numai pe seama mea, căci este drept că fiecare
să poarte ponosul faptelor şi ziselor sale, şi nu numai
vânătorii ştiu cum că “toată pasărea pe
lume, după limba ei piere”.
Fie
acestea zise din capul locului, că nu cumva să se
întâmple ca, vreunui cititor, scârbit îndată de
urâtul precuvântării, să-i vină răul gând
de a lepăda cartea ta din mână, mai nainte chiar de a fi intrat
în materia ei, tratată cu seriozitate şi cu
ştiinţă-de-cauze, de către conştiinţiosul autor.
Mă
grăbesc a declara că acel cititor va fi adevăratul
păgubaş, căci dacă nu ştie regulele
vânătoriei mai bine decât mine şi voieşte cu toate
acestea să le înveţe, el pierde cea mai bună ocaziune de a
se instrui, citind o carte plăcută, în care formulele costelive
ale mecanicei şi reţetele greţoase ale medicinei veterinarii
sunt mai peste tot locul foarte binişor furişate printre o
mulţime de noţiuni istorice, de povăţuiri
înţelepte şi de fapte interesante, care pot să placă
şi să folosească oricărui cititor.
Ca
să fìu clar drept şi să te pun îndată la
adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ţi vină
după urmă cuvintelor mele, recunosc, iubite autorule, că,
deşi tu n-ai avut de gând, ca liricul nostru străbun
Oraţiu, să arăţi poeţilor din viitorime poteca cea
bună, însă tot ai ştiut, chiar şi în materie de
vânătoare, să urmezi părinteştile lui poveţe,
luând drept deviză tăcută a scrierei tale faimoasele lui
versuri din Arta poetică:
Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci,
Lectorem delectando, pariterque monendo.
[Toată aprobarea o capătă acela care întruneşte
folosul
cu plăcere/ Desfătând pe cititor şi instruindu-l totdeodată]
(Horatiu, Arta poetică, vv. 313-314)
Îţi
urez ca să se poată aplica cărţii tale şi exametrii
următori, în care sper că d-l Socec ‑ carele în
asemenea caz ar priimi desigur să-ţi fie editor ‑ nu va fi
supărat a se vedea înlocuind, chiar cu prejudiciul regulelor
prozodiei latine, pe amicii domniei-sale quasiomonimi şi colegi în
librărie, fraţii Sosii din Roma:
Hic meret aera liber Socecio; hic et mare transit
Et longun noto
scriptori prorogat aevum.
[Acea carte produce
bani lui Socec; ea trece şi peste mări
Şi
prelungeşte în secoli îndelungaţi numele vestit al
scriitorului.]
(Ibidem, vv.
345-346)
Dar de
vreme ce, pornindu-mă a-ţi vorbi despre vânătoare, mă
văz fără veste pribegind pe răzoarele literaturei,
mulţumeşte-te, te rog, amice, ca, în loc de o analiză
scrupuloasă a Manualului tău, în loc de o apreţuire
a meritelor ce el va şti neapărat şi cu mai bun succes să
destăinuiască la ochii oamenilor de ştiinţă şi de
specialitate, într-un cuvânt, în loc de ceea ce mi-ai cerut,
mulţumeste-te, zic, să-ţi spui aci numai în ce chip, cum
şi ce fel imaginaţiunea, sufletul şi mintea mea au putut aievea
să-şi însuşească plăcerile şi farmecul
artei pe care tu, cel dintâi, o predai astăzi cititorilor
români, înjghebată în regule mai mult sau mai puţin
riguroase. Dacă chiar în anii tinereţii pe cînd trupul ‑
la bête (vita), cum zice Xavier de Maistre ‑
s-avântă mai lesne după zburdările inimei, dacă pe
atunci chiar gusturile-mi stătătoare şi trândava-mi fire
nu m-au iertat să deviu vânător, apoi d-acum înainte ce
speranţă să-mi mai rămână? Mai ales cînd,
pe toată ziua, junghiurile în picioare şi podagra îmi
chezăşuiesc pentru restul vieţei cea mai nerevocabilă
patentă de incapacitate în deprinderile sprintene şi obositoare
ale vânătoriei.
Vorbă
curată! nici un al doilea Nimrod, vânătorul biblic, nici un al
doilea sfânt Hubert, vânătorul minunat al creştinilor, eu
unul n-am să mă fac. Trebuie să renunţ cu totul la aşa
falnice năzuiri şi chiar dacă deasa citire a cărţii
tale ar aprinde în mine un asemenea dor semeţ, nevoia ar cere ca
să-l potolesc îndată şi să mă
hotârăsc a rămânea şi în viitor din ceata
acelora cari, când văd cloşca păscând bobocii de
raţă pe malul bălţei, se miră zicând:
Sa fie raţă? ‑ Mă-sa găină!
Să fie găină? – Botul lătăreţ!
Dar
însă, şi eu am crescut pe câmpul Bărăganului! Et
in Arcadia ego! Şi eu am văzut cârdurile de dropii,
cutreierând cu pas măsurat şi cu capul aţintit la
pază acele şesuri fără margine, prin care aerul,
răsfirat în unde diafane subt arşiţa soarelui de
vară, oglindeşte ierburile şi bălăriile din
depărtare şi le preface, dinaintea vederii fermecate, în
cetăţi cu mii de minarele, în palate, cu mii de
încântări.
Din
copilărie şi eu am trăit cu tămădăienii,
vânători de dropii din baştină, cari neam de neamul lor au
rătăcit prin Bărăgan, pitulaţi în
căruţele lor acoperite cu covergi de rogojină şi,
mânând în pas alene gloabele lor de căluşei, au dat
roată, ore, zile şi luni întregi, împrejurul falnicilor
dropioi - cărora ei le zic mitropoliţi ‑ sau când
aceştia, primăvara, se înteţesc în lupte amoroase,
sau când toamna, ei duc turmele de pui să pască ţarinele
înţelenite.
Eu n-am
uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul şi priceputul staroste al
vânătorilor tămădăieni, carele putea să
înghiţă în largele sale pântece atâtea vedre
cât şi o butie de
În
cartea-ţi plină de regule technice şi de
învăţături doctrinarii, tu vorbeşti, amice, cu un
despreţ superb despre toate acele petreceri cinegetice, în care
vânătorul n-are nevoie să umble pe jos, să caute
vânătul ajutat de cânele său şi să lovească
fiara sau pasărea în fugă, ori în zbor. Nu
tăgăduiesc; în principiu trebuie să aibi dreptate. Dar
ce-i faci firei? căci mie unuia, dacă cumva mi-a plăcut vreo
vânătoare, apoi a fost tocmai din acelea în care picioarele
şi mânele au mai puţin de lucrat.
Şi-n
adevăr, să şedem strâmb şi să judecăm
drept: oară ce desfătare vânătorească mai
deplină, mai neţărmurită, mai senină şi mai
legănată în dulci şi duioase visări poate fi pe lume
decât aceea care o gustă cineva când, prin pustiile
Bărăganului, căruţa în care stă culcat abia
înaintează pe căi fără de urme? Dinainte-i e
spaţiul nemărginit; dar valurile de iarbă, când
înviate de o spornică verdeaţă, când ofilite sub
pârlitura soarelui, nu-i însuflă îngrijarea
nestatornicului ocean. În depărtare, pe linia netedă a
orizontelui, se profilează, ca moşoroaie de cârţite
uriaşe, movilele, a căror urzeală e taina trecutului şi
podoaba pustietăţii. De la movila Neacşului de pe malul
Ialomiţii, până la movila Vulturului din preajma Borcei, ele
stau semănate în prelargul câmpiei, ca sentinele mute şi
gârbovite subt ale lor bătrâneţi. La poalele lor
cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre, precum şi cei suri
al căror cioc ascuţit şi aprig la pradă răsare hidos
din ale lor grumazuri jupuite şi golaşe. E groaznic de a vedea cum
aceste jivine se răped la stârvuri şi să
îmbuibă cu mortăciuni, când prin sohaturi pică de
boleşne câte o vită din cirezi!
Dar
căruţa trece-n laturi de acea privelişte scârboasă;
ea înaintează încetinel şi rătăceşte
fără de ţăl, după bunul plac al mârţoagelor
arominde sau după prepusul de vânat al tămădăianului
căruţaş.
De cu
zorile, atunci când roua stă încă aninată pe firele
de iarbă, ea s-a pornit de la conacul de noapte, de la coliba
unchiaşului mărunt, căruia-i duce acum dorul Bărăganul
întreg [n. a. Aluziune la cârciuma unchiaşul poreclit Dor-Mărunt,
împrejurul căria s-a întemeiat un sat; acolo trăgeau mai
adesea vânătorii din Bărăgan], şi tocmai când
soarele e d-asupra amiazului, ea soseşte la locul de întâlnire
al vânătorilor. Mai adesea acest loc e o cruce de piatră,
strâmbată din piua ei, sau un puţ cu furcă, adică o
groapă adâncă de unde se scoate apă cu burduful. Trebuie
să fii
După
repaos, colinda prin pustii reîncepe cu aceeaşi plăcere.
Vânătorul, împrospătat prin somnul, prin mâncarea
şi prin glumele de la conac, se aprinde din nou de ispita norocului; el,
cu ochii caută vânatul, cu gândul zboară poate către
alte doruri; dar simţirile-i sunt în veci deştepte; inima-i
vegheată este mereu în mişcare şi urâtul fuge, fuge
departe, dincolo de nestatornica zare a nemărginitei câmpii.
Când
soarele se pleacă spre apus, când murgul serei începe a se
destinde treptat preste pustii, farmecul tainic al singurătăţii
creşte şi mai mult în sutletul călătorului. Un susur
noptatic se înalţă de pre faţa pâmăntului; din
adierea vântului prin ierburi, din ţârâitul greierilor,
din mii de sunete uşoare şi nedesluşite se naşte ca o
slabă suspinare ieşită din sânul obosit al naturei.
Atunci, prin nălţimile văzduhului, zboară
cântând ale lor doine, lungi şire de cocori, brâne
şerpuinde de acele păsări călătoare în care
divinul Dante a întrevăzut graţioasa imagine a stolului de
suflete duioase, de unde se desprinde, spre a-şi deplânge
răstriştea, gingaşa lui Francesca.
E come i gru van cantando lor lai,
Facendo in aer di sè lunga riga;
Così vid’io venir traendo guai,
Ombre portate dalla detta briga.
[Şi precum cocorii merg cântând ale lor doine,
Făcând prin aer din sine lungi şire,
Aşa văzui viind, trăgând vaiete,
Umbre purtate de pomenita suflare.]
(Dante, Divina Comedie, Inferno, Canto V)
Dar
câte una-una căruţele sosesc la târla sau la stâna
unde vânătorii au să petreacă noaptea; un bordei acoperit
cu paie ‑ trestia şi şovarul sunt scumpe în
Bărăgan ‑ câteva saiele şi olumuri pentru vite, o
ceată de dulăi ţepeni lătrând cu
învierşunare şi în toată împrejmuirea un miros
greu de oaie, de ceapă si de rachiu, iată adăpostul şi
streaja ce le poate oferi baciul de
Spune
tu ce vei voi despre superioritatea vânătoarii cu prepelicarul
şi despre plăcerile inteligente şi alese ce resimte omul
în unică societate a unui câne dresat după regulele
artei; cât despre mine, eu rămâi tot bine
încredinţat că cele mai dulci mulţumiri ale
vânătoarii sunt acelea în care trupul nu se află
osândit la pedeapsa jidovului rătăcitor, şi apoi
încă acele care izbucnesc cu veselie printre nişte buni
tovăraşi, întruniţi la un loc după o zi petrecută
în emoţiuni izolate.
Dar chiar şi în căruţă, vânatul
oboseşte.
Şi după o cină scurtă şi somnul a sosit.
[n. a. Eliad zice în Zburătorul
său: “Dar câmpul şi argeaua săteanul oboseşte.
/ Şi dup-o cină şi somnul a sosit]
Vânători
şi căruţaşi, mârţoage şi dulăi,
culcaţi toţi la pământ, dorm acum duşi, la
târlă!... “Singure, stelele nopţei se uită de pe cer
la dânşii; ei aud cu urechile toată acea nenumărată
lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, ţiuind,
scârţâind, fluierând, şuierând şi toate
acele mii de glasuri se-nalţă cu răsunet potolit în
tăria nopţii, se limpezesc în aerul ei răcoros şi
leagănă în somnie auzul lor aromit. Când însă
vreunul se deşteaptă şi clipeşte ochii, câmpia i se
înfăţişează luminată de scânteile
strălucitoare, de o vâlvoare roşatică, provenită din
pârjol, şi un stol întunecos de păsări se
strecoară prin noapte”...
Mă
opresc, căci mi se pare că, fără ştirea lui Dumnezeu
şi a cititorilor, am început să traduc descrierea stepei
malorosiene, una din paginele cele mai minunate din minunatul romanţ
istoric Taras Bulba de N. Gogol, scriitor rus, carele, de nu
mă-nşel, a scris, ca mai întâi pe ruseşte, comedia Revizorul
general. Aş transcrie aci cu plăcere toată acea
încântătoare descripţiune; ca şi Gogol, într-o
pornire de drăgăstos necaz, aş sfârşi şi eu
zicând “Dracul să vă ia, câmpiilor, că mult
sunteţi frumoase!” [n.a. Черть
вась вазми,
стєпи, какь
бы хороши!... Romanţul Taras Bulba este o admirabilă
descriere a vieţii cazacilor zaporojeni, cari au jucat un aşa mare
rol în istoria ţărilor române sub domniile
strălucite a lui Matei Basarab în Ţara Românească
şi a lui Vasile Lupu în Moldova.] Dar atunci ce s-ar mai alege din
descrierea Bărăganului, pe care m-am încercat a o face eu
româneşte?
Las dar
pe Gogol într-ale sale, că mi-e teamă să nu mă prea
dea de ruşine...
Dar ce
făcui, vai de mine! Am uitat cu totul că este acum admis în
radicalele principii de suprem şi absolut patriotism român că,
de vreme ce muscalii trebuiesc în genere priviţi ca inimici şi
răuvoitori ai naţionalităţii noastre, să ne
dispensăm cu totul de a numi, ba chiar să ne şi impunem datoria
de a desfigura pe autorii lor, de câte ori binevoim a-i traduce, a-i
imita sau a-i localiza. Prin aceasta chiar le facem prea multă onoare!
Vous leur fîtes, Seigneur,
En les croquant, beaucoup d’honneur!
[n. a.
(Al. Odobescu, Pseudo-kinegetikòs,
în Id., Scrieri alese, Editie îngrijită şi note de
C. Popescu, prefaţă de M. Anghelescu, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1995, pp. 129-137)