1874 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1874

Vasile Alecsandri

Pastel chinez

dedicat d-lui I.A.C

 

Pe-un canal îngust ce curge ca un şerpe cristalin

Se înşiră chioşcuri albe, cu lac luciu smălţuite.

Tot ce-i nobil, avut, mare şi puternic la Pekin

În răcoarea lor plăcută duce zile fericite.

 

Pe sub nalte coperişuri care-n margini s-albiesc,

Galerii cu mari lanterne şi cu sprintene coloane

Au comori de plînte rare ce la umbră înfloresc

Şi-n ghirlande parfumate se revarsă pe balcoane.

 

Papagali verzi, roşi şi galbini, iubitori de dismierdări,

Prin zăbrele aurite zbor chemaţi de glasuri dalbe,

Şi pe buze rumeoare, cuib voios de sărutări,

Ei culeg zîmbiri divine, ei culeg migdale albe.

 

Apoi veseli, cu-a lor pradă, se pun holii zburători

Cînd pe mîndre paravane de matasă diafană,

Cînd pe crengi, cînd pe basinuri de albastră porcelană,

Unde viu se joacă-n faţă peşti cu solzii lucitori.

 

Ş-o momiţă strîmbătoare, sărind iute-n urma lor

De pe umerii de fildeş unui zeu grotesc de China,

Cade-n şahul de pe masă şi răstoarnă pe covor

Doi nebuni peste un rege şi un turn peste regina...

 

Pe canal trei poduri strimte ca trei arcuri se întind;

A lor margini cizelate în şiraguri de inele

Poartă zmei cu ochi fantastici, carii noaptea se aprind,

Şi catarguri poleite, cu lungi flamuri uşurele.

 

Iar în fund, peste desimea de pagode azurii,

Ca un bloc de porcelană, falnic, sprinten se ridică

Un turn nalt cu şepte rînduri şi cu şepte galerii,

Unde ard în casolete fiori de plantă-aromatică.

 

Pe un pod păşeşte-alene fiica unui mandarin,

Sub cortelul de crep galbin care-l pleacă despre soare,

Ferind peliţa-i de aur şi rotundu-i pept de crin,

Şi guriţa-i cu benghi negru ca un gîndăcel pe-o floare.

 

Umbra ei pe faţa apei, de pe pod uşor plutind,

Cu-o mişcare voluptoasă trece lin şi se opreşte

Pe o joncă unde şede un om tînăr pescuind...

El tresare, nalţă ochii şi cu dragoste zîmbeşte.

 

Iar colo-n vecinătate, sus, în turn, ca un hurez,

Un bătrîn, pîndind cu ochiul, taina dulce o surprinde...

El desemnă-ncet tabloul pe hîrtie de orez,

Şi se pare că hîrtia sub peniţa-i se aprinde!

 

(V. Alecsandri, Pastel chinez, în Id., Opere, I, Poezii. Text ales şi stabilit de G. C. Nicolescu şi G. Rădulescu-Dulgheru, studiu introductiv, note şi comentarii de G. C. Nicolescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, pp. 359-360)

 

 

Matilda Cugler-Poni

Durerea

 

Îţi mai aduci aminte de-un timp, ce nu mai este?

Mai ştii acele locuri, unde ne întîlneam?

Şi n-ai uitat-o încă acea dragă poveste

De vecinică iubire, ce-n taină ne spuneam?

 

Poveste-aşa de dulce, şoptită în deseară,

Cînd păsările cîntă c-un glas fermecător,

Cînd toate-ţi par eterne, şi flori, şi primăvară,

Şi scumpa ta speranţa şi junul tău amor.

 

Cu inima ferbinte şi plină de credinţă,

Te-arunci în lume-atuncea şi speri că-i birui

Şi crezi că pentru tine, prin slaba ta voinţă,

Chiar legile naturii în cale s-or opri.

 

O, amăgiri nebune! Cînd vine toamna rece

Şi frunzele pe arbori încet îngălbenesc,

Cum plec atuncea toate ca visul care trece

Lăsînd numai durere în pieptul omenesc.

 

Căci numai ea-i eternă; durerea nu se stinge,

Durerea ne petrece prin viaţă la mormînt,

Purtînd pe cap coroana-i de lacrimi şi de sînge,

Ca semn al stăpînirii ce are pe pămînt.

 

(Matilda Cugler-Poni, Durerea, în Poeţi de pe vremea lui Eminescu, ed. Eugen Lungu, Literatura artistică, Chişinău, 1990, p. 344)

 

 

Alexandru Odobescu

Pseudo-kinegetikòs

Epistola scrisă cu gând să fie precuvântare la cartea Manualul vânătorului

Domnului C. C. Cornescu

Amice,

Când mi-ai dat mai întăi să citesc manuscriptul tău, intitulat Manualul vânătorului, ai arătat dorinţa ca să-i fac eu o precuvântare. Mai apoi ţi-ai luat seamă şi m-ai scutit de această măgulitoare sarcină. În cazul din urmă, rău nu te-ai gândit, căci eu, după ce am răsfoit cartea ta, m-am luat în adevăr cu plăcere de pe urmele tale de vânător; dar, pe când tu te ocupai cu gravitate a-ţi alege cea mai bună puşcă, a o încărca cu cea mai potrivită măsură, a o îndrepta după cea mai nimerită linie; pe când tu dresai, de mic şi cu minunată răbdare, pe prepelicarul tău, ca să asculte la semnalele consacrate: Pst! Pil! şi Aport!; pe când tu, în fine, studiai cu luare-aminte caracterele fizice şi etice ale celor mai obicinuite subiecte însufleţite de vânătoare, eu ca un nevânător ce sunt m-am apucat să colind răstimpii şi spaţiele, căutând cu ochii, cu auzul şi cu inima, privelişti, răsunete şi emoţiuni vânătoreşti.

Colindând, m-am rătăcit, şi iată-mă abia acum ajuns din fantastica-mi călătorie cu un sac aşa de îngreuiat de tot felul de petice şi de surcele, adunate de pretutindeni, încât nu mai cutez, Doamne fereşte! nici chiar eu însumi să-l arunc în spinarea Manualului tău.

Am luat dar pretenţioasa hotărâre a le deşerta într-un volum osebit, ce-l voi tipări numai pe seama lor şi care, sub un titlu pedantesc şi arhaic, spunând vânătorilor numai lucruri ce sunt cu totul de prisos artei lor, va întocmi un fel de Falş tractat de vânătoare, Ψευδο-κυηγετικὸς, în opoziţiune fătişă cu Manualul tău care, deşi mai scurt, este însă, fără îndoială, cu mult mai folositor celor cari vor să înveţe ceva cu temei.

Dar mai nainte de a pune sub tipar, m-am simţit, amice ca şi dator să-ţi trămit ţie prinosul acestui vraft de pagine manuscrise, pe care, bune sau rele, le datorez numai primului tău îndemn amical. Primeşte-te precum îţi vor plăcea; dar crede, totuşi, că ‑ deşi îţi vin acum cam ca fuiorul popii - ele purced dintr-o afectuoasă pornire a celui care de mult este

 

al tău bun prieten Odobescu

Bucureşti, 7 mai 1874

 

I

SĂ MĂ ÎNCURC OARE ŞI EU ÎN CALEA VÂNĂTORILOR? ‑ CARTEA TA ŞI PRECUVÂNTAREA MEA. ‑ UTILE DULCI SAU SOSII ŞI D-L SOCEC. ‑ CE ZICE NIMROD DESPRE PODAGRA MEA. ‑ ARCADIA PE CÂMPUL BĂRĂGANULUI. ‑ DE LA MOŞ DORU, DREPT ÎN PUSTII. ‑ LA CONAC! ‑ VAI DE BIETUL GOGOL, CE ERA SĂ PAŢĂ!

Difficiles nugae

Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea românească ce tu ai compus sub titlul de Manualul vânătorului şi, după citire, să-mi şi dau părerea asupra-i.

Pentru atâta încredere, nu am cum să-ţi multumesc; dar, teamă mi-e că, acordându-mi mie o aşa amicală şi linguşitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine, o iscusite vânătorule!

Oare nu ştiai sau că ai uitat cum că la vânătorie, ca şi la multe altele, eu mă pricep cam tot atâta pre cât se pricepea vestitul ageamiu carele, văzându-se luat în răspăr de babele satului pentru izbânzile ce făcuse cu puşca dimineaţa, în bătătură, se apăra în dulcea limbă a poeziei şi ţinea una că:

De e curcă,

Ce se-ncurcă,

La revărsatul zorilor,

În calea vânătorilor?

Istoria nu adaogă mai departe dacă păgubaşele s-au mulţumit numai cu această armonioasă dezdăunare, precum, în altă împrejurare, fusese silit să facă simigiul cel cu tocmeala, care, pentru plăcintele mâncate, rămase bun plătit numai cu cânticelul dascălului Caracangea:

Deschide-te, punguliţă,

Să plăteşti plăcinţelele;

cânticel care, fără îndoială, este, în privinţa regulelor prozodice, cu mult mai prejos de ingenioasa improvizaţiune a vânătorului de curci.

Vezi să nu paţi şi tu ca simigiul şi de unde, cu drept cuvânt, te aşteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate pentru toate cercetările serioase, pentru toate observaţiunile adânci, pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta, să nu capeţi de la mine decât un encomion fluturatic şi fără temei, psalmodiat şi acela pe drâng sau cântat din frunză.

Dreptul lui Dumnezeu, în asemenea caz şi adică dacă critica mea va fi ‑ precum este şi lesne de prevăzut ‑ nedemnă şi nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, ruşinea va rămânea numai pe seama mea, căci este drept că fiecare să poarte ponosul faptelor şi ziselor sale, şi nu numai vânătorii ştiu cum că “toată pasărea pe lume, după limba ei piere”.

Fie acestea zise din capul locului, că nu cumva să se întâmple ca, vreunui cititor, scârbit îndată de urâtul precuvântării, să-i vină răul gând de a lepăda cartea ta din mână, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei, tratată cu seriozitate şi cu ştiinţă-de-cauze, de către conştiinţiosul autor.

Mă grăbesc a declara că acel cititor va fi adevăratul păgubaş, căci dacă nu ştie regulele vânătoriei mai bine decât mine şi voieşte cu toate acestea să le înveţe, el pierde cea mai bună ocaziune de a se instrui, citind o carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicei şi reţetele greţoase ale medicinei veterinarii sunt mai peste tot locul foarte binişor furişate printre o mulţime de noţiuni istorice, de povăţuiri înţelepte şi de fapte interesante, care pot să placă şi să folosească oricărui cititor.

Ca să fìu clar drept şi să te pun îndată la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ţi vină după urmă cuvintelor mele, recunosc, iubite autorule, că, deşi tu n-ai avut de gând, ca liricul nostru străbun Oraţiu, să arăţi poeţilor din viitorime poteca cea bună, însă tot ai ştiut, chiar şi în materie de vânătoare, să urmezi părinteştile lui poveţe, luând drept deviză tăcută a scrierei tale faimoasele lui versuri din Arta poetică:

Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci,

Lectorem delectando, pariterque monendo.

[Toată aprobarea o capătă acela care întruneşte folosul

cu plăcere/ Desfătând pe cititor şi instruindu-l totdeodată]

(Horatiu, Arta poetică, vv. 313-314)

Îţi urez ca să se poată aplica cărţii tale şi exametrii următori, în care sper că d-l Socec ‑ carele în asemenea caz ar priimi desigur să-ţi fie editor ‑ nu va fi supărat a se vedea înlocuind, chiar cu prejudiciul regulelor prozodiei latine, pe amicii domniei-sale quasiomonimi şi colegi în librărie, fraţii Sosii din Roma:

Hic meret aera liber Socecio; hic et mare transit

Et longun noto scriptori prorogat aevum.

[Acea carte produce bani lui Socec; ea trece şi peste mări

Şi prelungeşte în secoli îndelungaţi numele vestit al scriitorului.]

(Ibidem, vv. 345-346)

 

Dar de vreme ce, pornindu-mă a-ţi vorbi despre vânătoare, mă văz fără veste pribegind pe răzoarele literaturei, mulţumeşte-te, te rog, amice, ca, în loc de o analiză scrupuloasă a Manualului tău, în loc de o apreţuire a meritelor ce el va şti neapărat şi cu mai bun succes să destăinuiască la ochii oamenilor de ştiinţă şi de specialitate, într-un cuvânt, în loc de ceea ce mi-ai cerut, mulţumeste-te, zic, să-ţi spui aci numai în ce chip, cum şi ce fel imaginaţiunea, sufletul şi mintea mea au putut aievea să-şi însuşească plăcerile şi farmecul artei pe care tu, cel dintâi, o predai astăzi cititorilor români, înjghebată în regule mai mult sau mai puţin riguroase. Dacă chiar în anii tinereţii pe cînd trupul ‑ la bête (vita), cum zice Xavier de Maistre ‑ s-avântă mai lesne după zburdările inimei, dacă pe atunci chiar gusturile-mi stătătoare şi trândava-mi fire nu m-au iertat să deviu vânător, apoi d-acum înainte ce speranţă să-mi mai rămână? Mai ales cînd, pe toată ziua, junghiurile în picioare şi podagra îmi chezăşuiesc pentru restul vieţei cea mai nerevocabilă patentă de incapacitate în deprinderile sprintene şi obositoare ale vânătoriei.

Vorbă curată! nici un al doilea Nimrod, vânătorul biblic, nici un al doilea sfânt Hubert, vânătorul minunat al creştinilor, eu unul n-am să mă fac. Trebuie să renunţ cu totul la aşa falnice năzuiri şi chiar dacă deasa citire a cărţii tale ar aprinde în mine un asemenea dor semeţ, nevoia ar cere ca să-l potolesc îndată şi să mă hotârăsc a rămânea şi în viitor din ceata acelora cari, când văd cloşca păscând bobocii de raţă pe malul bălţei, se miră zicând:

Sa fie raţă? ‑ Mă-sa găină!

Să fie găină? – Botul lătăreţ!

Dar însă, şi eu am crescut pe câmpul Bărăganului! Et in Arcadia ego! Şi eu am văzut cârdurile de dropii, cutreierând cu pas măsurat şi cu capul aţintit la pază acele şesuri fără margine, prin care aerul, răsfirat în unde diafane subt arşiţa soarelui de vară, oglindeşte ierburile şi bălăriile din depărtare şi le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăţi cu mii de minarele, în palate, cu mii de încântări.

Din copilărie şi eu am trăit cu tămădăienii, vânători de dropii din baştină, cari neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan, pitulaţi în căruţele lor acoperite cu covergi de rogojină şi, mânând în pas alene gloabele lor de căluşei, au dat roată, ore, zile şi luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi - cărora ei le zic mitropoliţi ‑ sau când aceştia, primăvara, se înteţesc în lupte amoroase, sau când toamna, ei duc turmele de pui să pască ţarinele înţelenite.

Eu n-am uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul şi priceputul staroste al vânătorilor tămădăieni, carele putea să înghiţă în largele sale pântece atâtea vedre cât şi o butie de la Dealul Mare; nici pe iscusitul moş Vlad, în căruţa căruia ai adormit tu adesea, pe când el, cu ochi de vulpe, zărea creştetul delicat al dropiei mişcând printre fulgii coliliei; nici pe bietul Gheorghe Giantă, cel care, cu o rugină de puşcă pe care orice vânător ar fi azvârlit-o în gunoi, nimerea mai bine decât altul cu o carabină ghintuită, şi care, pe mine, nemernicul, m-a dus de multe ori cu vânat, la conacul de amiazi.

În cartea-ţi plină de regule technice şi de învăţături doctrinarii, tu vorbeşti, amice, cu un despreţ superb despre toate acele petreceri cinegetice, în care vânătorul n-are nevoie să umble pe jos, să caute vânătul ajutat de cânele său şi să lovească fiara sau pasărea în fugă, ori în zbor. Nu tăgăduiesc; în principiu trebuie să aibi dreptate. Dar ce-i faci firei? căci mie unuia, dacă cumva mi-a plăcut vreo vânătoare, apoi a fost tocmai din acelea în care picioarele şi mânele au mai puţin de lucrat.

Şi-n adevăr, să şedem strâmb şi să judecăm drept: oară ce desfătare vânătorească mai deplină, mai neţărmurită, mai senină şi mai legănată în dulci şi duioase visări poate fi pe lume decât aceea care o gustă cineva când, prin pustiile Bărăganului, căruţa în care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme? Dinainte-i e spaţiul nemărginit; dar valurile de iarbă, când înviate de o spornică verdeaţă, când ofilite sub pârlitura soarelui, nu-i însuflă îngrijarea nestatornicului ocean. În depărtare, pe linia netedă a orizontelui, se profilează, ca moşoroaie de cârţite uriaşe, movilele, a căror urzeală e taina trecutului şi podoaba pustietăţii. De la movila Neacşului de pe malul Ialomiţii, până la movila Vulturului din preajma Borcei, ele stau semănate în prelargul câmpiei, ca sentinele mute şi gârbovite subt ale lor bătrâneţi. La poalele lor cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre, precum şi cei suri al căror cioc ascuţit şi aprig la pradă răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite şi golaşe. E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stârvuri şi să îmbuibă cu mortăciuni, când prin sohaturi pică de boleşne câte o vită din cirezi!

Dar căruţa trece-n laturi de acea privelişte scârboasă; ea înaintează încetinel şi rătăceşte fără de ţăl, după bunul plac al mârţoagelor arominde sau după prepusul de vânat al tămădăianului căruţaş.

De cu zorile, atunci când roua stă încă aninată pe firele de iarbă, ea s-a pornit de la conacul de noapte, de la coliba unchiaşului mărunt, căruia-i duce acum dorul Bărăganul întreg [n. a. Aluziune la cârciuma unchiaşul poreclit Dor-Mărunt, împrejurul căria s-a întemeiat un sat; acolo trăgeau mai adesea vânătorii din Bărăgan], şi tocmai când soarele e d-asupra amiazului, ea soseşte la locul de întâlnire al vânătorilor. Mai adesea acest loc e o cruce de piatră, strâmbată din piua ei, sau un puţ cu furcă, adică o groapă adâncă de unde se scoate apă cu burduful. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornăţele, în miezul lui, ca să găseşti câte o mică dumbravă de vechi tufani, sub care se adăpostesc turmele de oi la poale, iar mii şi mii de cuiburi de ciori printre crăcile copacilor. În orice alt loc al Bărăganului, vânătorul nu află alt adăpost, spre a îmbuca sau a dormi ziua, decât umbra căruţei sale. Dar ce vesele sunt acele întruniri de una sau două ore, în care toţi îşi povestesc câte izbânzi au făcut sau mai ales erau să facă, cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc şi cum în sfârşit, s-a făcut nevăzută în zboru-i prelungit.

După repaos, colinda prin pustii reîncepe cu aceeaşi plăcere. Vânătorul, împrospătat prin somnul, prin mâncarea şi prin glumele de la conac, se aprinde din nou de ispita norocului; el, cu ochii caută vânatul, cu gândul zboară poate către alte doruri; dar simţirile-i sunt în veci deştepte; inima-i vegheată este mereu în mişcare şi urâtul fuge, fuge departe, dincolo de nestatornica zare a nemărginitei câmpii.

Când soarele se pleacă spre apus, când murgul serei începe a se destinde treptat preste pustii, farmecul tainic al singurătăţii creşte şi mai mult în sutletul călătorului. Un susur noptatic se înalţă de pre faţa pâmăntului; din adierea vântului prin ierburi, din ţârâitul greierilor, din mii de sunete uşoare şi nedesluşite se naşte ca o slabă suspinare ieşită din sânul obosit al naturei. Atunci, prin nălţimile văzduhului, zboară cântând ale lor doine, lungi şire de cocori, brâne şerpuinde de acele păsări călătoare în care divinul Dante a întrevăzut graţioasa imagine a stolului de suflete duioase, de unde se desprinde, spre a-şi deplânge răstriştea, gingaşa lui Francesca.

E come i gru van cantando lor lai,

Facendo in aer di sè lunga riga;

Così vid’io venir traendo guai,

Ombre portate dalla detta briga.

[Şi precum cocorii merg cântând ale lor doine,

Făcând prin aer din sine lungi şire,

Aşa văzui viind, trăgând vaiete,

Umbre purtate de pomenita suflare.]

(Dante, Divina Comedie, Inferno, Canto V)

 

Dar câte una-una căruţele sosesc la târla sau la stâna unde vânătorii au să petreacă noaptea; un bordei acoperit cu paie ‑ trestia şi şovarul sunt scumpe în Bărăgan ‑ câteva saiele şi olumuri pentru vite, o ceată de dulăi ţepeni lătrând cu învierşunare şi în toată împrejmuirea un miros greu de oaie, de ceapă si de rachiu, iată adăpostul şi streaja ce le poate oferi baciul de la Rădana sau cel de la Renciu. Din acestea câtă vânătorii să-şi întocmească culcuş şi cină, dacă cumva n-au avut grijă a-şi aduce aşternut şi merinde în căruţe. Pe când însă, pe sub sure şi pe la vatra bordeiului, ospăţul şi paturile se gătesc, după cum pe fiecare-l taie capul, limbile se dezmorţesc şi prin glume, prin râsuri cu hohote, ele rescumpără lungile ore de tăcere ale zilei.

Spune tu ce vei voi despre superioritatea vânătoarii cu prepelicarul şi despre plăcerile inteligente şi alese ce resimte omul în unică societate a unui câne dresat după regulele artei; cât despre mine, eu rămâi tot bine încredinţat că cele mai dulci mulţumiri ale vânătoarii sunt acelea în care trupul nu se află osândit la pedeapsa jidovului rătăcitor, şi apoi încă acele care izbucnesc cu veselie printre nişte buni tovăraşi, întruniţi la un loc după o zi petrecută în emoţiuni izolate.

Dar chiar şi în căruţă, vânatul oboseşte.

Şi după o cină scurtă şi somnul a sosit.

[n. a. Eliad zice în Zburătorul său: “Dar câmpul şi argeaua săteanul oboseşte. / Şi dup-o cină şi somnul a sosit]

 

Vânători şi căruţaşi, mârţoage şi dulăi, culcaţi toţi la pământ, dorm acum duşi, la târlă!... “Singure, stelele nopţei se uită de pe cer la dânşii; ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, ţiuind, scârţâind, fluierând, şuierând şi toate acele mii de glasuri se-nalţă cu răsunet potolit în tăria nopţii, se limpezesc în aerul ei răcoros şi leagănă în somnie auzul lor aromit. Când însă vreunul se deşteaptă şi clipeşte ochii, câmpia i se înfăţişează luminată de scânteile strălucitoare, de o vâlvoare roşatică, provenită din pârjol, şi un stol întunecos de păsări se strecoară prin noapte”...

Mă opresc, căci mi se pare că, fără ştirea lui Dumnezeu şi a cititorilor, am început să traduc descrierea stepei malorosiene, una din paginele cele mai minunate din minunatul romanţ istoric Taras Bulba de N. Gogol, scriitor rus, carele, de nu mă-nşel, a scris, ca mai întâi pe ruseşte, comedia Revizorul general. Aş transcrie aci cu plăcere toată acea încântătoare descripţiune; ca şi Gogol, într-o pornire de drăgăstos necaz, aş sfârşi şi eu zicând “Dracul să vă ia, câmpiilor, că mult sunteţi frumoase!” [n.a. Черть вась вазми, стєпи, какь бы хороши!... Romanţul Taras Bulba este o admirabilă descriere a vieţii cazacilor zaporojeni, cari au jucat un aşa mare rol în istoria ţărilor române sub domniile strălucite a lui Matei Basarab în Ţara Românească şi a lui Vasile Lupu în Moldova.] Dar atunci ce s-ar mai alege din descrierea Bărăganului, pe care m-am încercat a o face eu româneşte?

Las dar pe Gogol într-ale sale, că mi-e teamă să nu mă prea dea de ruşine...

Dar ce făcui, vai de mine! Am uitat cu totul că este acum admis în radicalele principii de suprem şi absolut patriotism român că, de vreme ce muscalii trebuiesc în genere priviţi ca inimici şi răuvoitori ai naţionalităţii noastre, să ne dispensăm cu totul de a numi, ba chiar să ne şi impunem datoria de a desfigura pe autorii lor, de câte ori binevoim a-i traduce, a-i imita sau a-i localiza. Prin aceasta chiar le facem prea multă onoare!

 

Vous leur fîtes, Seigneur,

En les croquant, beaucoup d’honneur!

[n. a. La Fontaine, Les animaux malades de la peste: “Păpându-i, le-ai făcut, stăpâne, multă onoare!”

 

 

(Al. Odobescu, Pseudo-kinegetikòs, în Id., Scrieri alese, Editie îngrijită şi note de C. Popescu, prefaţă de M. Anghelescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, pp. 129-137)

 

 

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina