1878

Nicolae Bălcescu

Românii supt Mihai Voevod Viteazul

 

Introducere

 

I

 

Sînt 18 secoli şi jumătate de cînd Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgînă ce reprezenta principiul dinafară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principiul subiectiv, dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu, şi pe identitatea între esenţa naturei spirituale a omului şi esenţa naturei divine, el descoperi fiecărui individ legea libertăţii, a demnităţii, a moralităţii şi a perfectibilităţii absolute.

După ce, în Evanghelie, Mîntuitorul ne arată legea morală, absolută, nemărginită, legea dreptăţii, şi aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresivă, supuind natura, sila, lumea dinafară supt preponderenţa absolută a minţii şi a cugetării, prin sîngele său vărsat, prin moartea sa, el ne arată legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirei şi a frăţiei, chipul cu care ne putem mîntui, putem învinge răul şi a împlini menirea morală a omenirei, adecă mai întîi prin cuvînt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-ne individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului.

Legea evanghelică, descoperind spiritului cauza absolută, proclamînd menirea omenirei şi a lumei, împinse mintea omenească la demonstrarea şi realizarea ei. De atunci ştiinţa nouă, întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observaţie, esperiinţă, calcul, au continuat zdrobirea lumei vechi, revoluţionarea sau perfecţionarea religiei, moralei, politicei, societăţii întregi, nimicind orice domnie individuală, supuind acţia omenească legei absolute şi universale a libertăţii şi a ştiinţei, căutînd realizarea în omenire a dreptăţii şi a frăţiei, aceste două temelii a ordinei absolute, perfecte, a ordinei divine. De atunci omenirea a intrat în calea care o duce gradat către perfecţia sa, către absolut, către nemărginit, către D[umne]zeu. Care oare va fi rezultatul final al acestii căi? Această mişcare de perfecţie va avea oare un termen? Răul peri-va în tot din lume? Omenirea va agiunge vr-odată a-şi identifica în tot esenţa sa cu esenţa divină? Acesta mintea omenească nu-1 poate încă pătrunde. Aceea ce ştim este că, din transformaţii în transformaţii, omenirea merge într-un progres continuu, a cărui mişcare e cu atît mai repede cu cît mai mult înaintează, că fiecare pas a vieţii omenirei este un pas în această cale care o apropie de D[umne]zeu; că fiecare pas al ei este un triumf al binelui asupra răului.

Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformaţie continuă, mişcare progresivă a omenirei, această dezvoltare a sintimentului şi a minţii omeneşti, supt toate formele dinlăuntru şi din afară, în timp şi în spaţiu.

Supt ochiul providenţii şi după legile şi către ţinta hotărîtă de dînsa mai înainte, omenirea înaintează în evoluţiile sale istorice.

Prin împărţirea funcţiilor, naţiile în omenire, ca şi indi[vi]durile în soţietate, produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea.

Orice naţie dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire, adecă a concurge, după natura şi geniul său propriu, la triumful ştiinţei asupra naturei, la perfecţionarea înţelegerii şi a sentimentului omenesc potrivit legei divine şi eterne care guvernează ursitele omenirei şi ale lumei.

Dar pentru că este o providenţă care păstrează ordinea creaţiei şi care dirigează faptele omului, prin aceea nu urmează că omul este un instrument orb al fatalităţii, prin aceea nu se stinge libera lui voinţă. D[umne]zeu n-a înzestrat pe om numai cu minte spre a deosibi binele din rău, arătîndu-i şi legile prin care să poată povăţui în calea binelui şi învinge răul, dar încă el l-a înzestrat cu voinţă, lăsîndu-1 liber în alegerea sa. Vai, dar, de acea naţie care calcă voia lui D[umne]zeu, care preferă răul la bine! D[umne]zeu o părăseşte; viaţa ei se stinge în viaţa omenirei şi ea espiază printr-un lung martir călcarea legei lui D[umne]zeu. Acest timp de espiaţie (ispăşanie), ce o naţie sau chiar omenirea întreagă sufere supt legile lui D[umne]zeu şi ale gîndirei, se pare adesea un repaos, o stare, în calea progresului, un pas înapoi, o oscilaţie istorică, dar mai adesea suferinţa este un bold mai mult către perfecţionare şi din excesul răului iese binele.

“Marşul general al omenirei, zice învăţatul istoric Cantu, în căile ce providenţa pregăteşte, aduce acele minunate reînnoiri ce se fac pe pămînt şi scot binele din rău. Dar D[umne]zeu este răbdător, căci este etern, în vreme ce omul, care simte traiul său scurt, ar dori ca tot lucru să se îndeplinească în acest moment iute, în care el vine ca să sufere, să espieze, să se amelioreze şi să moară. Aşa, astronomul ar dori ca cursul Uranului să se pripească, ca asfel fenomenele sale reproducîndu-se, să confirmeze adevărul calcurilor sale. Ignorantul numai crede că o cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. Viaţa adevărată se întemeiază în lucrare lui D[umne]zeu asupra zidirilor sale şi a omenirei colective asupra fiecărui om în parte, în unirea materiei cu spiritul, al lui eu cu lumea dinafară, pentru aceea Pascal zicea că ‘toate părţile lumei sînt lănţuite într-asfel de chip că este peste putinţă d-a cunoaşte una fără celelalte şi fără totul’. Mintea, înălţîndu-se prin umilinţă, ştie observa cu confiinţă şi respect cărările divine; ea poate mult, căci cunoaşte cît poate, şi în loc d-a-şi risipi puterile împotriva unor stăvili nebiruite, ea le concentrează în drepte hotare şi asfel se fac ajutătorul providenţii”.

 

II

 

Dacă fiecare naţie are o misie evanghelică a împlini pe pămînt, să cercetăm şi să întrebăm şi pe această naţie română, atît doritoare astăzi de viaţă, ce a făcut? Ce lupte a purtat pentru realizarea legii lui D[umne]zeu, atît în sînul său, cît şi în omenire? Istoria, lumea are drept a-i cere această seamă: căci nu trebue a uita că, cu toată sfiinţenia dreptului său, astăzi nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe carta lumei, sau să-şi reclameze acest loc şi libertatea sa în numele suvenirelor istorice; ca dreptul său să ajungă a fi respectat şi recunoscut de celelalte naţii, trebue încă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus şi poate aduce lumei, trebue să arate formula înţelegătoare şi soţială ce ea reprezentează în marea carte a înţelegerii şi a istoriei omenirei.

Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestii naţii române şi să vedem ce a făcut în aceste 18 secoli de cînd se află statornicită în pămîntul său. Această ochire ne va da înţelegerea revoluţiilor ei viitoare.

 

III

 

Adusă de marele Traian în Dacia după nimicirea locuitorilor ei, favorizată de împăraţii următori, de care atîrna d-a dreptul această ţară, colonia romană, în vreme de 160 ani, ajunse într-o stare foarte înfloritoare şi una din cele mai frumoase provinţe ale întinsei împărăţii romane. Mai mult de 70 cetăţi, împreunate cu drumuri minunate aşternute cu piatră, basilicele, templurile, amfiteatrele, băile, apeductele, ale că[ror] ruine încă se găsesc, ne-o dovedesc îndestul. Dar alături cu această mare civilizaţie materială, două rele mari care mistuia împărăţia şi care îi pregăti căderea: robia şi proprietatea cea mare trebuiră a produce şi în noua colonie relele lor, înghiţind cu încetul proprietăţile mici, ce fiecare colon dobîndise la început, şi substituind robii la oamenii liberi.

Os[te]nită de atîtea rele ce o rodea întinsa, împărăţia romană trebui să cază. Unitatea falsă la care ea supuse prin silă lumea trebui să se sfarme ca să dea loc la organizarea progresivă a unei unităţi mai adevărate, produsă prin armonia naţionalităţilor libere. D[umne]zeu atunci, ca să schimbe faţa lumei vechi şi s-o întinerească, împinse potoape de naţii barbare asupră-i.

 

(Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai Voevod Viteazul, în Id., Opere, III, volum îngrijit de D. Poenaru, EARSR, Bucureşti, 1986, pp. 11-13)