1879 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1879

Ion Luca Caragiale

O noapte furtunoasă

 

ACTUL I

SCENA IV

IPlNGESCU, JUPÂN DUMITRACHE

JUPÂN DUMITRACHE (şezând pe scaun): Hei! ia să vedem acu ce mai zice politica. Citişi ceva?

IPINGESCU: Bravos ziar, domnule! Ăsta ştiu că combate bine.

JUPÂN DUMITRACHE: Apoi nu-i zice lui degeaba Vocea patriotului naţionale!... Ia citeşte.

IPINGESCU (citeşte greoi şi fără interpunctaţie): “Bucureşti 15/27 Răpciune1. – Amicul şi colaboratorele nostru R. Vent...., un june scriitor democrat, a cărui asinuitate o cunoaşte de mult publicul cititor, ne trimite următoarea prefaţiune a unui nou op al său. I dăm astăzi locul de onoare, recomandând cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. Republica şi Reacţiunea sau Venitorele şi Trecutul. – Prefaţiune. – «Democraţiunea romană, sau mai bine zis ţinta Democraţiunii romane este de a persuada pe cetăţeni, că nimeni nu trebuie a mânca2 de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta Costituţiune»...”

JUPÂN DUMITRACHE (mulţumit): Ei, bravos! Aici a adus-o bine.

IPINGESCU (căutând şirul unde a rămas): “...A mânca... sfânta Costituţiune...”

JUPÂN DUMITRACHE (cam nedomirit): Adică, cum s-o mănânce?

IPINGESCU: Stai să vezi... că spune el... “Sfânta Costituţiune, şi mai ales cei din masa poporuului...”

JUPÂN DUMITRACHE (nedomirit): E scris adânc.

IPINGESCU: Ba nu-i adânc deloc. Nu pricepi? Vezi cum vine vorba lui: să nu mai mânănce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor; adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpân.

JUPÂN DUMITRACHE (lămurit): Ei! aşa mai vii de-acasă. Bravos! Zi-i nainte.

IPINGESCU: Stai să vezi: acum vine un ce şi mai tare.

JUPÂN DUMITRACHE: Ei?

IPINGESCU (urmând citirea): ...“A mânca poporul mai ales, este o greşală neiertată, ba putem zice chiar o crimă...”

JUPÂN DUMITRACHE (cu deplină aprobare): ştii că şi aici loveşte bine! Da! cine mănâncă poporul să meargă la cremenal!

IPINGESCU (bătând cu mâna-n gazetă): Apoi de ce scrie el, sireacul!

JUPÂN DUMITRACHE: Dă-i nainte, că-mi place.

IPINGESCU: “...Ba putem zice chiar o crimă. (Schimbând tonul şi mai grav.) Nu! Orice s-ar zice şi orice s-ar face, cu toate zbieretele reacţiunii, ce se zvârcoleşte sub dispreţul strivitor al opiniunii publice; cu toate urletele acelora ce cu neruşinare se intitulează sistematici opozanţi...”

JUPÂN DUMITRACHE (care la fiece accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap in semn de aprobare, îl intrerupe cu entuziasm): Hahahaha! i-a-nfundat!

IPINGESCU (urmând cu tărie): “...Nu! în van! noi am spus-o şi o mai spunem: situaţiunea Romaniei nu se va putea chiarifica; ceva mai mult, nu vom putea intra pe calea veritabilelui progres, până ce nu vom avea un sufragiu universale...” (Amândoi rămân foarte incurcaţi.)

JUPÂN DUMITRACHE: Adicătele, cum vine vorba asta?

IPINGESCU (după adâncă reflecţie): A! înţeleg! bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea poporului suveran... ştii: masă... sufragiu3...

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! acu înţeleg eu unde bate vorba lui! Ei! bravos! bine vorbeşte...

IPINGESCU: Ăsta combate, domnule, nu ţi-am spus eu!

JUPÂN DUMITRACHE: Apoi, nu-i zice lui degeaba Vocea Patriotului Naţionale!

IPINGESCU: “...Până ce nu vom avea un sufragiu universale. Am zis şi subsemnez! R. Vent.... studinte în drept şi publicist. ” (Când încă nu sfârşeşte bine Ipingescu de citit, se aude afară, în stradă, la dreapta, ceartă mare.)

UN GLAS DE BĂRBAT (de afară): Lasă, cocoană! Poate că să mor şi să nu ţi-o fac!

GLASUL ZIŢII (de afară): Mitocane! pastramagiule! la poliţiune! (amândouă glasurile vorbesc deodată.) Nene Dumitrache! (Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu rămân uimiţi.)

JUPÂN DUMITRACHE (ascultând): Săi, nene Nae!

IPINGESCU: Urgent! (Strânge repede gazeta şi scoate fluierul de la cheotoarea mondirului. Amândoi ies fuga prin fund, Ipingescu şuierând signalul de alarmă.)

1 Luna septembrie în calendarul popular.

2 A manca, franţusism de la manquer, a lipsi.

3 Confuzie între sufràgiu (vot) şi sufragiu (servitor).

 

(I. L. Caragiale, O noapte furtunoasă, în Id., Opere, 1, Teatru, Ediţie coordonată, cronologia vieţii şi operei, note şi cronologia receptării critice de D. C. Mihăilescu, Minerva, Bucureşti, 2000, pp. 12-14]

 

 

Bogdan Petriceicu Hasdeu

Ochire asupra cărţilor poporane

 

§ 1. Renumitul Gorres, spirit fantastic, dar profund, a fost cel întîi, dacă nu ne înşelăm, cărui i se datoreşte, de pe la începutul secolului nostru, împărţirea litearaturei poporane în două mari ramure: literatura poporană nescrisă şi literatura poporană scrisă, dînd totodată acestei din urmă epitetul de cărţi poporane.

Vederile lui Gorres despre corelaţiunea ambelor ramure, silindu-se cu orice preţ a le da o origine comună, pe cînd în realitate ele curg ca două rîuleţe ce se împreunează sosind din direcţiuni opuse, sînt neşte vederi strîmte şi-n parte false; dar punctul de plecare era just şi fecund, mai ales atunci cînd aproape nimeni în lumea cea cultă nu înţelegea încă importanţa literaturii poporane în genere, căci pedantismul şi bontonismul, fiecare în felul său, batjocoreau deopotrivă tot ce ieşea din popor şi tot ce plăcea poporului.

A despreţui spiritul plebei, “Pobelwitz”, fiindcă nu face cum facem noi şi ceea ce facem noi înşine, ‑ zicea cu durere şi indignaţiune Gorres ‑ este ca şi cînd ne-am supăra pe vermele de mătasă, pentru că ne dă numai mătasă, iar nu ne ţese neşte galoane gata sau nu ne coase neşte haine de purpură!

Cartea lui Gorres, pe lîngă o introducere şi un lung epilog, cuprinde analiza bine scrisă a 48 cărţi poporane germane. Se începe prin Albertus Magnus despre puterea ierburilor, a petrelor scumpe şi a altor minunate leacuri; se încheie prin faimosul apocrif despre copilăria lui Crist, răspîndit în evul mediu în toată Europa occidentală sub titlul de Liber de infantia Salvatoris; între aceste două extremităţi, una cuasimedicală şi cealaltă cuasiteologică, figurează tot felul de cărţi poporane în proză şi-n versuri, legende, romanţuri, biografie, prorociri, visuri, călătorie etc.

[...]

§ 4. Scriind cele de mai sus, noi n-am avut cît de puţin intenţiunea de a da o bibliografie a cărţilor poporane din Occidinte, ci am voit numai a constata însemnătatea pe care a început şi va fi silită din ce în ce mai mult a le recunoaşte ştiinţa modernă în totalitatea lor, fie unele din ele cît de insipide din punctul de vedere al claselor celor culte ale societăţii, precum sînt, de exemplu, visurile, vrăjile sau minunile “marelui Albert”.

Unele categorii speciale ale cărţilor poporane, mai ales cea religioasă şi cea romantică, au atras mai de demult asupră-le, într-un mod izolat, atenţiunea învăţaţilor, ca şi cînd ele ar fi de o natură mai înaltă decît celelalte. Ne ajunge a cita numeroasele colecţiuni de aşa-numite apocrifuri biblice, începînd de la Făbricius pînă la Tischendorf, pe cari nu o dată vom avea a le consulta în cursul studiului de faţă. Şi mai vestită este opera englezului Dunlop despre cărţile poporane cele romantice, apărută aproape în acelaşi timp cu scrierea lui Gorres.

Nu mai menţionăm neşte lucrări tot monografice, precum sînt cele de Benfey, Kohler, Wesseloffsky, d’Ancona şi alţii, împrăştiate mai ales în diferite publicaţiuni periodice.

Dar ce este o carte poporană şi ce fel de loc ocupă ea în literatura poporană în genere?

§ 5. Literatura poporană cea nescrisă, cîntece, basme etc., se poate scrie, şi totuşi, fie chiar tipărită, ea nu încetează de a fi nescrisă, căci se naşte şi trăieşte într-un mod nescris. Scrisul o copiază; dar copia nu este originalul cel viu, original ce continuă a se mişca şi a se schimba după ce i s-a scos portretul, încît ajunge cu timpul, în bine sau în rău, a nu mai semăna unul cu altul. Dacă reproducţiunea cea scrisă izbuteşte a se răspîndi în popor, numai atunci, sub forma-i cea petrificată, ea devine literatură poporană scrisă sau, mai precis, carte poporană.

Literatura poporană cea scrisă, chiar cînd o învaţă cineva pe dinafară, nu încetează totuşi de a fi scrisă, căci se naşte şi trăieşte într-un mod scris. Ea este o statuă, uneori plină de plasticitate, de expresiune, de colorit, dar fără mişcarea cea reală a vieţei. Trecînd în graiul cel viu, dacă ea reuşeşte a prinde rădăcină în popor, începînd a creşte ca ceva nou şi adesea perzînd orice urmă exterioară a fiinţei sale de mai-nainte, atunci devine literatură poporană nescrisă.

Ambele categorii se pot contopi; însă originile lor, cea scrisă şi cea nescrisă, sînt diverse.

§ 6. Literatura poporană cea nescrisă este opera unui întreg popor, sau chiar a unei ginţi întregi, a umanităţii. Acela care a compus pentru prima oară o doină, doina nu este a lui, căci ea a zburat slobodă în aer, lipsită de vreun semn individual, şi din aer, nepironită prin nemic, a prins-o în zbor un altul, apoi un al doilea, un al treilea şi aşa mai încolo, în aceeaşi ţară sau pînă la marginile pămîntului, fiecare adăugind sau suprimînd cîte ceva, fără a da seamă nimănui de ceea ce face, devreme ce lucrul nu este al nimănui. Lipsa-i de orice fixitate este atît de pronunţată, încît se întîmplă adesea că acelaşi individ spune altfel bucata cea poporană de cîte ori o repetă, ca acea cîntăreată italiană, care schimba mereu cuvintele cîntecului, zicînd cu naivitate că aşa-i convine: “così mi viene”.

Literatura poporană cea scrisă, fie cît de anonimă, este o operă individuală. Din însuşi momentul naşterii sale, ea se fixează prin scrisoare. Odată încuibată în popor, ea va fi citită de mii de gure, dar numai citită, poate încă abia silabisită, fără a se modifica, fără a cîştiga sau a perde, fără a primi la tot pasul cîte o nuanţă nouă, pozitivă sau negativă, de la fiecare dintre cei ce o propagă, cel puţin în aceeaşi ţară din aceeaşi epocă.

Colectivă prin origine, nestatornică în traiul său, aceasta este literatura poporană cea nescrisă; individuală prin naştere, fixă în fond şi-n formă într-un moment dat, aceasta este cartea poporană.

Dar pentru ca ambele să fie poporane: una ‑ fiică de sînge, cealaltă ‑ fiică de suflet a poporului; pentru ca ambele să se poată substitui una alteia, să se poată metamorfoza una într-alta, astfel că uneori este anevoie a trage între ele o linie de demarcaţiune; trebui ca ambele deopotrivă să oglindească poporul, ambele să fie popor el însuşi, căci poporul în realitate iubeşte numai pe sine-şi. Niciodată o carte nu va deveni poporană, dacă ea nu vorbeşte în graiul cel necioplit al poporului; dacă nu răsfrînge credinţele poporului, speranţele lui, slăbiciunile lui; dacă ştie ceva mai mult decît ştie poporul în patriarcala lui neştiinţă.

§ 7. Literatura poporană cea scrisă, ca şi cea nescrisă, călătoresc din limbă în limbă; dar ele nicăiri nu se traduc, ci se transformă.

Orice popor posedă o formă proprie a sa, primind ca al său numai ceea ce corespunde acelei forme specifice, care se modifică şi ea din epocă în epocă, provocînd atunci modificări corelative în tot ce este poporan.

Literatura poporană cea nescrisă sufere astfel o triplă rotaţiune: 1. prin trecere din gură în gură; 2. prin trecere din ţară în ţară; 3. prin trecere din epocă în epocă. Ultimele două din aceste rotaţiuni îi sînt comune cu cartea cea poporană. Şi ea se transformă de asemenea, cînd se împrumută dintr-o altă limbă, multe lucruri adăugîndu-se, unele suprimîndu-se, o seamă prefăcîndu-se, pînă ce planta cea exotică capătă un aer indigen. Şi ea, pe de altă parte, se adaptează din timp în timp la vederile momentului, prin copişti ‑ dacă circulă în manuscript, prin editori ‑ dacă este tipărită.

De aici rezultă mulţimea varianturilor ale oricării cărţi adevărat poporane: varianturi externe şi varianturi interne, deşi mai puţine, negreşit, decît nenumăratele varianturi ale literaturei poporane celei nescrise, cari se datoresc mai cu deosebire trecerii din gură în gură.

§ 8. Literatura poporană cea nescrisă se naşte într-un mod spontaneu. Ea este efectul impresiunii, niciodată a premeditaţiunii. Un sentiment involuntar ‑ şi iată o doină; o întîmplare, o catastroafă ‑ şi iată o baladă; un fenomen, o credinţă, un joc de cuvinte ‑ şi iată o legendă, un basm; o păţeală ‑ şi iată un proverb; o asociaţiune de idei, o analogie neaşteptată ‑ şi iată o ghicitoare.

Cartea poporană, din contra, nu este şi nu poate fi spontanee. Ea presupune totdauna o intenţiune, o tendinţă, o ţintă precisă din partea autorului. Scriitorul vrea ca alţii să petreacă, să rîză, să crează, să înveţe, să imite sau să se ferească. El vrea. În cazul cel mai bun, tot încă este ceva silit.

In literatura poporană cea nescrisă predomneşte elementul liric; în cartea poporană ‑ elementul didactic. Dintr-o parte, inspiraţiune; de cealaltă, aspiraţiune.

Generalmente, cartea poporană nici nu afectează măcar de a fi tot una cu literatura poporană cea nescrisă. Ea pretinde a da poporului nu ceea ce el are deja, ci ceea ce-i lipseşte, dar care să-i convină, să-i placă, să-i fie pe înţeles. Pînă la un punct, ea se crede a fi superioară operei proprii a poporului. Ea are aerul de a se pogorî pînă la popor.

§ 9. O trăsură comună importantă între ambele ramure ale literaturei poporane este anonimitatea lor. O carte poporană cu numele autorului e ceva excepţional; şi chiar cînd se întîmplă aceasta, în cele mai multe cazuri numele este fictiv. Adesea un personagiu real ca “marele Albert” de exemplu, ca papa Leone III, ca împăratul Eracliu, ca Laensberg, ca Nostradamus, ca apostolul cutare sau cutare, ca însuşi Mîntuitorul, devine un nume tipic, cărui i se atribuie sute de apocrifuri disparate.

Din anonimitate, fie pentru literatura poporană cea nescrisă, fie pentru cărţile poporane, decurge o consecinţă foarte caracteristică.

Producţiunile poporane nescrise, zburînd fără control din gură în gură, se întîlnesc, se-ncrucişează, se confundă. Dacă două sau mai multe bucăţi separate sînt omogene sau analoage, dacă ele prezintă unele puncturi de contact, dacă una ar putea să figureze ca început sau continuaţiune ori epizod la o altă, uneori chiar prin antiteză, ele se combină împreună, formînd o singură bucată.

Cîte cîntece nu s-a-u combinat astfel prin fragmente poetice mai vechi! Cîte basmuri, deosebite prin sorginţi, nu s-au cusut cu dibăcie în cîte un singur basm! Pînă şi proverbele şi ghicitorile, mai apărate de remaniare prin laconismul lor, sînt expuse la o asemenea “atracţiune moleculară”.

Aceeaşi lucrare produce anonimitatea asupra cărţilor poporane. Şi ele se amalgamează. Fiecare copist sau nou editor are dreptul şi resimte chiar un fel de ispită de a amesteca două sau mai multe cărţi poporane într-una singură, dacă crede că va deştepta prin aceasta mai mult interes în cititorii săi, sau că-şi va ajunge mai bine la scop.

In cartea poporană, ca şi-n literatura poporană cea nescrisă, este foarte anevoie, uneori aproape peste putinţă, a distinge printr-o analiză minuţioasă diversele părţi constitutive ale unui atare conglomerat.

Dificultatea este şi mai mare, cînd se întîmplă ‑ un caz destul de obicinuit ‑ amestecul aşa-zicînd hibrid între ambele ramure ale literaturei poporane, fiecare amestecată deja mai denainte în propriul său cerc. Bucata poporană nescrisă mixtă A s-a combinat din bucăţi poporane separate k, l, m; cartea poporană mixtă B s-a combinat în acelaşi mod din cărţi poporane distinse r, s, t. A şi B fiind egalmente impersonale, adecă aparţinînd tuturora deopotrivă, fără a fi a nimănui în parte, se combină la rîndul lor într-un al treile corp de două ori mixt: A(k+l + m)+ B(r + s + t).

E o adevărată tortură pentru un critic!

 

(B.P. Hasdeu, Studii de folclor, ediţie îngrijită de N. Bot, prefaţă de O. Bîrlea, Dacia, Cluj, 1979, pp. 64-73)

 

 

C(ostantin) A(lexandru) Rosetti

Scrisoare către Regele Umberto1

 

februarie 1879

Sire2

[...] In timp ce lungi veacuri Italia a suferit, România a suferit.

Şi una şi alta au avut să lupte contra numeroaselor invasiuni.

Toate cetele barbare care au năvălit ca grămezi ciclopeene asupra Italiei nu se ciocniră oare mai întîi în Valea Dunărei de jos cu puternica colonie romană?

Fură numeroase legiunile pe care le oprirăm în cale. Da eram unul contra a şase, unul contra a o sută şi furăm nevoiţi în cele din urmă să ne dăm în lături spre a lăsa să treacă valurile năvălitoare.

A! dacă s-ar fi întărit antegarda pusă la gurile marelui fluviu, Imperiul roman ar exista încă! Sic voluerunt fata!3

Latini de la Dunăre, latini din patria-mamă, am îndurat toate nenorocirile.

Am fost reduşi în fragmente şi părticele de provincie. Siliţi să ne plecăm, nu furăm niciodată învinşi. Şi lumea fu uimită cînd îi arătarăm că nici o putere omenească n-a putut să distrugă colonia lui Traian.

Cei mai mari scriitori şi historici actuali, printre care Michelet, Quinet, Henri Martin, Correnti, Vegezzi Ruscalla, au dovedit ‑ ceea ce pentru toţi a părut o minune ‑ că cetăţeanul român de la Dunăre este încă azi identic în toate cu legionarul roman din anul 101.

Românii au trimis o deputaţiune la Napoleon I, al cărui fiu fusese decorat cu titlu de rege al Romei, spre a-i cere protecţiunea sa. Nu obţinurăm nimic.

Se vorbi chiar de Tilsit d-a se anexa imperiilor vecine Principatele române, rămase autonome pînă atunci.

Dar nici unul dintre noi n-a pierdut încrederea în acea antegarda a Romei care se află pe malurile Dunărei. “Nu pere românul!”

Acesta este crezul poporului nostru.

În 1821, cînd fu o mişcare în mai multe puncte ale Europei, românii luară armele spre a redobîndi independinţa desăvîrşită şi unitatea naţională. Ei nu izbutiră nici de astă dată, cum nu izbutiră în alte rînduri.

În 1848 românii ridicară din nou stindardele naţionalităţilor şi al marilor principiuri moderne şi nu pierdură cauza lor decît cînd acelaşi stindard fu învins în Franţa, la Roma şi la Veneţia.

Esilaţii români lucrară de la 1848 pînă după 1857 împreună cu marii patrioţi italieni, printre care voi cita m.-v. numai pe Manin şi Cavour.

Din nenorocire, camerile din Bucureşti şi din Iaşi şi domnul ales atunci4 nu înţeleseră... şi nu ştiură să săvîrşească ceea ce ne înţelesesem cu Napoleon III şi cu Cavour, adică să trecem Carpaţii cu o sută de mii de soldaţi români, unde trebuia să găsim încă atîţia din Transilvania, Banat şi Bucovina, în care timp Franţa trebuia să treacă Alpii.

Românii făcură o mare greşeală neîndeplinind acest legămînt, o greşeală care ne pricinui mari nenorociri.

Dar m.-v. ştie că popoarele nu înţeleg decît cu mare anevoinţă ideile abstracte.

Domnitorul meu de atunci nu era de talia regilor pe care casa Savoia îi a dat Italiei; şi nouă ne era oprit din toate punctele de vedere să divulgăm pactul încheiat cu Napoleon III şi cu Victor Emanuel prin intermedierea lui Cavour.

În fine, după numeroase lupte, am isbutit ‑ nedîndu-ne în lături înaintea nici unui sacrificiu ‑ în 1877 şi 1878 să ne apropiem de idealul nostru, să arătăm că şi cu arma în mînă, astăzi încă, sîntem demnii descendenţi ai cuceritorilor lumii. [...]

Congresul s-a întrunit şi nici o voce nu s-a ridicat în favoarea noastră!

S-a cerut la congres suprimarea art. 7 din Constituţiunea noastră, care oprea pe cei necreştini să devie cetăţeni români.

Această prohibiţiune nu se stabilise la noi pentru un motiv religios.

În veacul de mijloc chiar, toleranţa cea mai mare a domnit în România. [...]

Înscrisesem acel articol în Constituţiunea noastră pentru că credeam, poate fără drept, că aceasta ne va ajuta să oprim emigrarea, care devenea din ce în ce mai mare, a evreilor polonezi.

În fine, dispoziţiunea Tratatului de la Berlin care ţinteşte un punct din statutul nostru a fost adoptată ca un principiu şi românii au primit-o şi ei ca un principiu.

Corpurile noastre legislative au votat o dată că primesc tratatul.

Au votat pentru a doua oară în unanimitate că primesc, în principiu, să şteargă articolul 7 din Constituţiune.

De curînd, comisiunile celor două camere au prezentat raportul prin care cer, tot cu unanimitate, să se şteargă articoIul, şi chiar în această săptamînă se va proceda la prima votare a legei.

Rusia, Austria şi chiar Turcia au acreditat la Bucureşti trimişii extraordinari şi miniştri plenipotenţiari.

Italia a trimis scrisorile de acreditare, dar printr-o telegramă a suspendat întrebuinţarea lor.

Românii s-au simţit foarte loviţi, au suferit şi suferă încă de această lovire care le-a venit din Roma.

Sire, inima voastră de italian, simţimintele voastre de rege şi de fiu al lui Victor Emanuel înţeleg durerea a celor zece milioane de latini.

După 18 veacuri de încercări groasnice, România liberă devine independentă prin sacrificiul sîngelui său, însărcinează pentru prima oară pe un trimis al ei, pe preşedintele Camerei Deputaţilor5, să meargă să salute pe regele Patriei-mame şi să-i spuie:

“Imperator, ecce colonia tua! Jam libera; este hodie quod semper fuit!... Accipe eam sicut Romae filiam”!6 Şi ce răspund miniştrii m.-v.?

“Roma liberă te va recunoaşte cînd toate celelalte puteri te vor fi recunoscut”.

Domnul preşedinte al Consiliului ne-a arătat şi ne arată cea mai frăţească şi sinceră simpatie.

Dar de ce oare trebuie ca el să se puie în partea celor trei puteri care nu ne-au recunoscut, în loc de a se pune în partea celor trei care ne-au recunoscut?

Şi aceşti din urmă nu se trag din sîngele nostru, n-au fost totdeauna amici pentru noi!

Desigur că aceasta este o politică dreaptă, înţeleaptă, naţională!

Dar eu, ţăran de la Dunăre, neputînd să mă ridic la o asemenea înălţime spre a înţelege acea politică, nu am alt de făcut decît să mă înclin înaintea m.-v. şi a m.-sale reginei şi să plec imediat cu inima zdrobită de durere că numai acest fapt, neizbîndă, ar spune romanilor de la Dunăre, cari m-au trimis pe lîngă cel care domneşte asupra glorioasei cetăţi a lumei:

“Roma ne respinge”.

Sînt cu cel mai profund respect, sire, al maiestăţii-voastre prea supus şi devotat servitor,

 

C. A. Rosetti

 

Reproducere după volumul “Amintiri istorice. Scrieri adunate şi anotate de Vintilă C.A.Rosetti şi programele liberale de la 1848 pînă astăzi”, Bucureşti, 1889, p. 66-77.

 

1 Nota lui Vintilă C.A.Rosetti: “C.A.Rosetti, într-o scrisoare către regele Umberto al Italiei, îi amintea (acestuia) trecutul nostru, luptele ce îndurarăm şi cum la începutul domniei lui Cuza se înţelesese cu Napoleon şi cu Victor Emanuel pentru ca România să ia parte la resbelul contra Austriei pentru care li se va reda Transilvania. Îndată ce oştirile noastre ar fi trecut în Austria, Napoleon III trebuia să intre în Italia şi în înţelegere cu Victor Emanuel să treacă în Austria. Se ştie că domnul Cuza şi camerile noastre n-au voit să înţeleagă pe Rosetti, care nu putea să le divulge înţelegerea noastră cu Franţa şi Italia şi, astfel, am pierdut ocazia d-a redobîndi provinciile române de sub dominaţa Austro-Ungariei.

2 În această scrisoare, dincolo de formulele de politeţe şi unele exagerări, răzbate mîhnirea şi chiar indignarea lui Rosetti faţă de poziţia acelor puteri europene care se amestecau în treburile interne ale României la scurt timp după ce prin lupta eroică a poporului ne cîştigaserăm independenţa (R.P.).

3 Aşa a vrut soarta (R.P.)

4 Alex.I.Cuza (R.P.).

5 C.A.Rosetti (R.P.).

6 Împărate, iată colonia ta! E liberă, şi astăzi este ceea ce a fost totdeauna! Primeşte-o ca pe fiica Romei (V.C.A.R.).

 

(C.A. Rosetti, Gânditorul. Omul, studiu antologic, note şi ed. R. Pantazi, Bucureşti, Ed. Politică, 1969, pp. 310-314)

 

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina