1881

Ion Creangă

Amintiri din copilărie

Dedicaţie d-şoarei L. M.

I

Stau cîteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe cînd începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleştii, din tîrg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra satului, Delenii şi Bejenii.

Ş-apoi Humuleştii, şi pe vremea aceea, nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătăiu, ci sat vechiu răzăşesc, întemeiet în toată puterea cuvîntului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mîndre, care ştiau a învîrti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascali şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.

Şi părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic şi cu bunătate mai era! Prin îndemnul său, ce mai de pomi s-au pus în ţinterim, care era îngrădit cu zaplaz de bîrne, streşinit cu şindilă, şi ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericei pentru şcoală; ş-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădiţa Vasile a Ilioaiei, dascalul bisericei, un holteiu zdravăn, frumos şi voinic, şi sfătuia pe oameni să-şi deie copiii la învăţătură. Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală, între care eram şi eu, un băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea.

Şi cea dintăi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popei, o zgîtie de copilă ageră la minte şi aşa de silitoare, de întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte, dar şi din nebunii. Însă părintele mai în toată ziua da pe la şcoală şi vedea ce se petrece... Şi ne pomenim întru una din zile că părintele vine la şcoală şi ne aduce un scaun nou şi lung, şi, după ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puţin pe gînduri, apoi a pus nume scaunului “Calul Balan” şi l-a lăsat în şcoală.

În altă zi ne trezim că iar vine părintele la şcoală, cu moş Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de şcoală nouă, un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos, şi părintele îi pune nume “Sfîntul Nicolai”, după cum este şi hramul bisericei din Humuleşti... Apoi pofteşte pe moş Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă aşa, din cînd în cînd, cîte unul, şi ceva mai grosuţ, dacă se poate... Bădiţa Vasile a zîmbit atunci, iară noi, şcolarii, am rămas cu ochii holbaţi unii la alţii. Şi a pus părintele pravilă şi a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieţii şi fetele, adică să asculte dascalul pe fiecare de tot ce-a învăţat peste săptămînă; şi cîte greşele va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greşală să-i ardă şcolarului cîte un sfînt-Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era sprinţară şi plină de incuri, a bufnit de rîs. Păcatul ei, sărmana!

- Ia poftim de încalecă pe Balan, jupîneasă! zise părintele, de tot posomorît, să facem pocinog sfîntului Nicolai cel din cuiu.

Şi cu toată stăruinţa lui Moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mîncat papara, şi pe urmă şedea cu mînile la ochi şi plîngea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dînsa. Noi, cînd am văzut asta, am rămas înlemniţi. Iar părintele, ba azi, ba mîne, aducînd pitaci şi colaci din biserică, a împărţit la fiecare, de ne-a îmblînzit, şi treaba mergea strună; băieţii schimbau tabla în toate zilele, şi sîmbăta procitanie.

Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, aşa, cîteodată; căci, din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov, ş-apoi, dă, Doamne, bine! în lipsa părintelui şi a dascălului întram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, cînd clămpăneam ceaslovul, cîte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor! Întru una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele şi, cînd le vede aşa sîngerate cum erau, îşi pune mînile în cap de necaz. şi cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Balan şi a ne mîngăia cu sfîntul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor, bondari, care din pricina noastră au pătimit.

Nu trece mult după asta, şi-ntr-o zi, prin luna lui maiu, aproape de Moşi, îndeamnă păcatul pe bădiţa Vasile tîntul, că mai bine nu i-oiu zice, să puie pe unul, Nic-a lui Costache, să mă procitească. Nică, băiet mai mare şi înaintat în învăţătură pănă la genunchiul broaştei, era sfădit cu mine din pricina Smărăndiţei popei, căreia, cu toată părerea mea de rău, i-am tras într-o zi o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muşte... şi Nică începe să mă asculte; şi mă ascultă el, şi mă ascultă, şi unde nu s-apucă de însemnat la greşele cu ghiotura pe o draniţă: una, două, trei, pănă la douăzeci şi nouă. “Măi!!! s-a trecut de şagă, zic eu, în gîndul meu; încă nu m-a gătit de ascultat, şi cîte au să mai fie!” Şi unde n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor şi a tremura de mînios... Ei, ei! acu-i acu. “Ce-i de făcut, măi Nică?” îmi zic eu în mine. Şi mă uitam pe furiş la uşa mîntuirii şi tot scăpăram din picioare, aşteptînd cu neastîmpăr să vie un lainic de şcolar de afară, căci era porunca să nu ieşim cîte doi deodată; şi-mi crăpa măseaua-n gură cînd vedeam că nu mai vine, să mă scutesc de călăria lui Balan şi de blagoslovenia lui Nicolai, făcătorul de vînătăi. Dar adevăratul sfînt Nicolai se vede că a ştiut de ştirea mea, că numai iaca ce întră afurisitul de băiet în şcoală. Atunci eu, cu voie, fără voie, plec spre uşă, ies răpede şi nu mă mai încurc prinprejurul şcoalei, ci o ieu la sănătoasa spre casă. Şi cînd mă uit înapoi, doi hojmalăi se şi luase după mine; şi unde nu încep a fugi de-mi scăpărau picioarele; şi trec pe lîngă casa noastră, şi nu întru acasă, ci cotigesc în stînga şi întru în ograda unui megieş al nostru, şi din ogradă în ocol, şi din ocol în grădina cu păpuşoi, care erau chiar atunci prăşiţi de-al doilea, şi băieţii după mine; şi, pănă să mă ajungă, eu, de frică, cine ştie cum, am izbutit de m-am îngropat în ţărnă, la rădăcina unui păpuşoiu. Şi Nic-a lui Costache, duşmanul meu, şi cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lîngă mine vorbind cu mare ciudă; şi se vede că i-a orbit Dumnezeu de nu m-au putut găbui. Şi de la o vreme, nemaiauzind nici o foşnitură de păpuşoi, nici o scurmătură de găină, am ţîşnit o dată cu ţărna-n cap, şi tiva la mama acasă, şi am început a-i spune, cu lacrimi, că nu mă mai duc la şcoală măcar să ştiu bine că m-or omorî!

A doua zi însă a venit părintele pe la noi, s-a înţeles cu tata, m-au luat ei cu binişorul şi m-au dus iar la şcoală. “Că, dă, e păcat să rămîi fără leac de învăţătură, zicea părintele; doar ai trecut de bucheludeazla şi bucheriţazdra: eşti acum la ceaslov, şi mîne-poimîne ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învăţăturilor, şi, mai ştii cum vine vremea? poate să te faci şi popă aici, la biserica Sfîntului Nicolai, că eu pentru voi mă strădănuiesc. Am o singură fată ş-oiu vedè eu pe cine mi-oiu alege de ginere.”

Hei, hei! cînd aud eu de popă şi de Smărăndiţa popei, las muştele în pace şi-mi ieu alte gînduri, alte măsuri; încep a mă da şi la scris, şi la făcut cădelniţa în biserică, şi la ţinut isonul, de parcă eram băiet. Şi părintele mă iè la dragoste, şi Smărăndiţa începe din cînd în cînd a mă fura cu ochiul, şi bădiţa Vasile mă pune să ascult pe alţii, şi altă făină se măcina acum la moară. Nic-a lui Costache, cel răguşit, balcîz şi răutăcios, nu mai avea stăpînire asupra mea.

 

(I. Creangă, Amintiri din copilărie, în Id., Poveşti, amintiri, povestiri, EPL, Bucureşti, 1964, pp. 193-197)

 

 

Mihai Eminescu

Scrisoarea I

 

Când cu gene ostenite sara suflu ‘n lumânare,

Doar ceasornicul urmează lung’ a timpului cărare,

Căci perdelele ‘ntr’o parte când le dai, şi în odaie

Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie ‘ntreagă scoate

De dureri, pe care însă le simţim ca ‘n vis pe toate.

 

Lună tu, stăpân’ a mării, pe a lumii boltă luneci

Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Şi câţi codri - ascund în umbră strălucire de izvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!

Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,

Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!

Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,

Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!

Vezi pe-un rege ce ‘mpânzeşte globu ‘n planuri pe un veac,

Când la ziua cea de mâne abia cuget’ un sărac ...

Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii

Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;

La acelaş şir de patimi deopotrivă fiind robi,

Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!

Unul caută ‘n oglindă de-şi buclează, al său păr,

Altul caută în lume şi în vreme adevăr,

De pe galbenele file el adună mii de coji,

A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;

Iară altu ‘mparte lumea de pe scândura tărăbii,

Socotind cât aur marea poartă ‘n negrele-i corăbii.

Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă ‘n coate,

Într’un calcul fără capăt tot socoate şi socoate

Şi de frig la piept şi ‘ncheie tremurând halatul vechi,

Îşi înfundă gâtu ‘n guler şi bumbacul în urechi;

Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,

Universul fără margini e în degetul lui mic,

Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă,

Noaptea - adânc’ a veciniciei el în şiruri o dezleagă;

Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr

Aşa el sprijină lumea şi vecia într’un număr.

 

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,

Într’o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,

La ‘nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Când nu s’ascundea nimica, deşi tot era ascuns ...

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N’a fost lume pricepută şi nici minte s’o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr’ o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochiu care s’o vază.

Umbra celor nefăcute nu ‘ncepuse-a se desface,

Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace! ...

Dar deodat’ un punct se mişcă ... cel întâi şi singur. Iată-l

Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...

Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpânul fără margini peste marginile lumii...

De-atunci negura eternă se desface în făşii,

De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...

De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute

Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute

Şi în roiuri luminoase izvorînd din infinit,

Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi

Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;

Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,

În acea nemărginire ne ‘nvârtim uitând cu totul

Cum că lumea asta ‘ntreagă e o clipă suspendată,

Că ‘ndărătu-i şi ‘nainte-i întuneric se arată.

Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,

Mii de fire viorie ce cu raza încetează,

Astfel, într’a veciniciei noapte pururea adâncă,

Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă ...

Cum s’o stinge, totul piere, ca o umbră ‘n întuneric,

Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric ...

 

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,

Ci ‘ntr’o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş

Cum se ‘nchide ca o rană printre nori întunecoşi,

Cum planeţii toţi înghiaţă şi s’asvârl rebeli în spaţ’

Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;

Iar catapeteasma lumii în adânc s’au înnegrit,

Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;

Timpul mort şi ‘ntinde trupul şi devine vecinicie,

Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,

Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,

Căci în sine împăcată reîncep’ eterna pace.

 

……………………………………………….

 

Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti

Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti,

De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,

Făr’a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi...

Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,

De asupra tuturora se ridică cine poate,

Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită

Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită -

Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc? ...

Ca şi vântu ‘n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...

Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?

Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa ‘ntreagă,

Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.

"De-oiu muri - îşi zice ‘n sine - al meu nume o să-l poarte

Secolii din gura ‘n gură şi l-or duce mai departe

De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri

Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"

O sărmane! ţii tu minte câte ‘n lume-ai auzit,

Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?

Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,

Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;

Şi când propria ta viaţă singur n’o ştii pe de rost,

O să-şi bată alţii capul s’o pătrunză cum a fost?

Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,

Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,

Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,

Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari

Şi te-o strânge ‘n două şiruri, aşezându-te la coadă,

În vr’o notă prizărită sub o pagină neroadă.

 

Poţi zidi o lume ‘ntreagă, poţi s’o sfarămi... ori ce-ai spune,

Peste toate o lopată de ţărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri

Ce-au cuprins tot universul, încap bine ‘n patru scânduri...

Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormântare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare …

Iar deasupra tuturora va vorbi vr’un mititel,

Nu slăvindu-te pe tine ... lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.

Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.

 

Neputând să te ajungă, crezi c’or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subţire

Care s’o ‘ncerca s’arate că n’ai fost vr’un lucru mare,

C’ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare

Că n’ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări

Şi le umflă orişicine în savante adunări

Când de tine se vorbeşte. S’a ‘nţeles de mai nainte

C’o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege ...

Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale

Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –

Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într’un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

 

…………………………………………………….

 

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,

Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!

Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;

Amorţită li-i durerea, le simţim ca ‘n vis pe toate,

Căci în propria-ne lume ea deschide poarta ‘ntrării

Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Şi câţi codri - ascund în umbră strălucire de izvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,

Şi pe toţi ce ‘n astă lume sunt supuşi puterii sorţii

Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

 

 

(M. Eminescu, Scrisoarea I, în M. Eminescu, Poezii. Proză literară, I, Ediţie de P. Creţia, Cartea Românească, Bucureşti, 1978, pp. 100-104)

 

 

Scrisoarea II

 

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?

De ce ritmul nu m’abate cu ispita-i de la trebi?

De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,

Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?

Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt,

Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,

Căci întreb, la ce-am începe să ‘ncercăm în luptă dreaptă

A turna în formă nouă limba veche şi ‘nţeleaptă?

Acea tainică simţire, care doarme ‘n a ta harfă

În cuplete de teatru s’o desfaci ca pe o marfă,

Când cu sete cauţi forma ce să poată să te ‘ncapă,

Să le scrii cum cere lumea, vr’o istorie pe apă? –

Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume

Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume,

Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară,

Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară,

Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. –

Dragul meu, cărarea asta s’a bătut de mai nainte;

Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,

Care ‘ncearcă prin poeme să devie cumularzi,

Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,

Sunt cântaţi în cafenele şi fac sgomot în saloane;

Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,

Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,

Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră

C’ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră.

 

De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?

Oare glorie să fie a vorbi într’un pustiu?

Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,

Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi

Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic

Ce-o beşică e de spumă, într’un secol de nimic.

 

Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ

Ce se ‘mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi.

Ce? să ‘ngâni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos

La cel cor ce ‘n operetă e condus de Menelaos?

Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală,

Unde ‘nveţi numai durere, înjosire şi spoială;

La aceste academii de ştiinţi a zânei Vineri

Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri,

Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,

Până când din şcoala toată o ruină a rămas.

 

Vai! tot mai gândeşti la anii, când visam în academii,

Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii,

Ale clipelor cadavre din volume stând s’adune

Şi ‘n a lucrurilor peteci căutând înţelepciune?

Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum

Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum;

Cu evlavie adâncă ne ‘nvârteau al minţii scripet,

Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet.

 

Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos,

Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos

Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne ‘nvaţă

Că epocele se ‘nşiră ca mărgelele pe aţă.

Atunci lumea ‘n căpăţână se ‘nvârtea ca o morişcă

De simţeam, ca Galilei, că comedia se mişcă. –

 

Ameţiţi de limbe moarte, de planeţi, de colbul şcolii,

Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii

Şi privind păinjenişul din tavan, de pe pilaştri,

Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri

Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă

Către vre-o trandafirie şi sălbatecă Clotildă.

Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic

Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.

Scârţîirea de condeie dădea farmec astei linişti,

Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei irişti ,

Capul greu cădea pe bancă, păreau toate ‘n infinit;

Când suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit.

 

Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă,

Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă.

Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este

Cea ce poate să convie unei inime oneste;

Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,

Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul.

 

Şi de-aceea de-azi ‘nainte poţi să nu mă mai întrebi

De ce ritmul nu m’abate cu ispită de la trebi,

De ce dorm îngrămădite între galbenele file,

Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile...

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva

Oamenii din ziua de-astăzi să mă ‘nceap’a lăuda.

Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,

Laudele lor desigur m’ar mâhni peste măsură.

 

 

(M. Eminescu, Scrisoarea II, în M. Eminescu, Poezii. Proză literară, I, Ediţie de P. Creţia, Cartea Românească, Bucureşti, 1978, pp. 104-106)

 

 

Scrisoarea III

 

Un Sultan dintre aceia ce domnesc peste vr’o limbă,

Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş’o schimbă,

La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;

Dară ochiu ‘nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.

Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară

Şi s’apropie de dânsul preschimbată în fecioară.

Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;

Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;

Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,

Apele ‘ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,

Pulbere de diamante cade fină ca o bură,

Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură

Şi prin mândra fermecare sun’ o muzică de şoapte,

Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte ...

Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,

Parul ei cel negru ‘n valuri de mătasă se desprinde:

-"Las’ să leg a mea viaţă de a ta ... În braţu-mi vino,

Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o ...

Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele

Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele".

 

Şi cum o privea Sultanul, ea se ‘ntunecă ... dispare;

Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,

Care creşte într’o clipă ca în veacuri, mereu creşte,

Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;

Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde

Şi sub dânsul universul într’o umbră se întinde;

Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,

Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;

Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –

Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.

Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri

Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,

Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,

Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,

Toate se întind nainte-i ... ca pe-un uriaş covor,

Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -

Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac

În întinsă ‘mpărăţie sub o umbră de copac.

 

Vulturii porniţi la ceruri, pân’ la ramuri nu ajung;

Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung

Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,

Strigăte de-Allah! Allah! se aud pe sus prin nori,

Sgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,

Urlete de bătălie s’alungau după olaltă,

Însă frunzele - ascuţite se îndoaie după vânt

Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

 

Se cutremură sultanul ... se deşteaptă ... şi pe cer

Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.

Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;

După gratii de fereastră o copilă el zări

Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;

E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.

Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,

Că pe-o clipă se ‘nălţase chiar în rai la Mohamet,

Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,

Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se ‘nfiripează şi se ‘ntinde vultureşte,

An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,

Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,

Neam cu neam urmându-i sborul şi sultan după sultan.

Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid ...

Pân’ în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid ...

 

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă

Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;

Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii

Vin de ‘ntunecă pământul la Rovine în câmpii;

Răspândindu-se în roiuri întind corturile mari...

Numa ‘n zarea depărtată sună codrul de stejari.

 

Iată vine-un sol de pace c’o năframă ‘n vârf de băţ.

Baiazid privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:

- "Ce vrei tu?"

- "Noi? Bună pace! Şi de n’o fi cu bănat,

Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat".

 

La un semn deschisă-i calea şi s’apropie de cort

Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.

- "Tu eşti Mircea?"

- "Da ‘mpărate!"

- "Am venit să mi te ‘nchini,

De nu, schimb a ta coroană într’o ramură de spini".

"-Orice gând ai, Împărate , şi oricum vei fi sosit,

Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!

Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;

Dar acu vei vrea cu oaste şi războiu ca să ne cerţi,

Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,

Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei-tale ...

De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,

Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.

 

- "Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot

Ca întreg Aliotmanul să se ‘mpiedece de-un ciot?

O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s’au pus!

Toată floarea cea vestită a întregului Apus,

Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s’adună

Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.

S’a ‘mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,

Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,

Fulgerele adunat-au contra fulgerului care

În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.

N’au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,

Şi apusul îşi împinse toate neamurile ‘ncoace;

Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri

Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;

Zguduind din pace - adâncă ale lumii începuturi,

Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,

Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,

Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii! ...

La Nicopole văzut-ai câte tabere s’au strâns

Ca să stee înainte-mi ca şi zidul neînvins.

Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,

Cu o ură ne ‘mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,

Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,

Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs ...

Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c’un toiag?

Şi, purtat de biruinţă, să mă ‘mpiedec de-un moşneag?"

- "De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti,

Nu e om de rând, el este Domnul ţării-Româneşti.

Eu nu ţi-aş dori vr’odată să ajungi să ne cunoşti,

Nici ca Dunărea să ‘nece spumegând a tale oşti.

După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,

Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;

Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vr’un pod,

De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;

Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă,

Au venit şi ‘n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -

Şi nu voiu ca să mă laud, nici că voiu să te ‘nspăimânt,

Cum veniră, se făcură toţi o apă ş’un pământ.

Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai val-vârtej

Oştile leite ‘n zale de ‘mpăraţi şi de viteji?

Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s’a pus ?...

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?

Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,

A credinţii biruinţă căta orice cavaler.

Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...

Şi de-aceea tot ce mişcă ‘n ţara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,

Duşmănit vei fi de toate, făr’a prinde chiar de veste;

N’avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid

Care nu se ‘nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid!"

 

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai sbucium!

Codrul clocoti de sgomot şi de arme şi de bucium,

Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,

Mii de coifuri lucitoare ies din umbra ‘ntunecoasă;

Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn

Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn,

Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,

Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,

Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,

Orizonu ‘ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,

Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie ...

Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.

În zadar striga ‘mpăratul ca şi leul în turbare,

Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;

În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,

Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,

Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;

Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,

În genunchi cădeau pedestrii, colo caii se răstoarnă,

Când săgeţile în valuri care şuieră, se toarnă,

Şi lovind în faţă ‘n spate, ca şi crivăţul şi gerul,

Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul ...

Mircea însuşi mână ‘n luptă vijelia ‘ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,

Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;

Risipite se ‘mprăştie a duşmanilor şiraguri,

Şi, gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri,

Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Acea grindin’ oţelită înspre Dunăre o mână,

Iar în urma lor se ‘ntinde falnic armia română.

 

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,

Voind creştetele ‘nalte ale ţării să ‘ncunune

Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit

Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,

Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una

Şi din neguri, dintre codri, tremurând s’arată luna:

Doamna mărilor ş’a nopţii varsă linişte şi somn.

Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn,

Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,

S’o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:

 

“De din vale de Rovine

Grăim, Doamnă, cătră Tine,

Nu din gură, ci din carte,

Că ne eşti aşa departe.

Te-am ruga, mări, ruga

Să-mi trimiţi prin cineva

Ce-i mai mândru ‘n valea Ta:

Codrul cu poenele

Ochii cu sprâncenele;

Că şi eu trimite-voi

Ce-i mai mândru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile,

Codrul şi cu ramurile,

Coiful nalt cu penele,

Ochii cu sprâncenele.

Şi să ştii că-s sănătos,

Că, mulţămind lui Cristos,

Te sărut, Doamnă, frumos”.

 

.............................................................................

 

De-aşa vremi se ‘nvredniciră cronicarii şi rapsozii;

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii ...

În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;

Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut

Poţi să ‘ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?

Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!

O eroi! care ‘n trecutul de măriri vă adumbriseţi,

Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,

Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,

Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.

Rămâneţi în umbra sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,

Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,

Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră

De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.

 

Au prezentul nu ni-i mare? N’o să-mi dea ce o să cer?

N’o să aflu între-ai noştri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem, lângă capiştea spoielii?

Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii?

N’avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi

În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,

Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute nu vorbeşte liberalul,

De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?

Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele.

Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea ‘mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,

Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,

La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;

Toţi pe buze - având virtute, iar în ei monedă calpă,

Quintesenţă de mizerii de la creştet până ‘n talpă.

Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,

Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască ...

Dintr’aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,

Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri

Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri ...

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire

Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta ‘nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung’ a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce ‘n ţările vecine e smintit şi stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

 

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

Şi această ciumă ‘n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n’au să iee în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău ... ţară!

 

La Paris, în lupanare de cinisme şi de lene,

Cu femeile-i pierdute şi ‘n orgiile-i obscene,

Acolo v’aţi pus averea, tinereţele la stos ...

Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

 

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,

Cu monoclu ‘n ochiu, drept armă beţişor de promenadă,

Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,

Drept ştiinţ’ având în minte vre un vals de Bal-Mabil,

Iar în schimb cu-averea toată vr’un papuc de curtezană ...

O, te-admir, progenitură de origine romană!

 

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic - rece ,

Vă miraţi, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

Prea v’aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v’aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s’arate-odată ce sunteţi - Nişte mişei !

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

 

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă ‘n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v’ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Tepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

 

(M. Eminescu, Scrisoarea III, în M. Eminescu, Poezii. Proză literară, I, Ediţie de P. Creţia, Cartea Românească, Bucureşti, 1978, pp. 107-114)

 

 

Scrisoarea IV

 

Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,

Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;

Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi,

Dând atâta întunerec rotitorului talaz.

Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa

Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma.

Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte,

Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte,

Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară,

Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.

 

Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii,

Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei,

Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie

Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie.

Papura se mişcă ‘n freamăt de al undelor cutrier,

Iar în iarba înflorită, somnoros suspin’ un grier...

E atâta vară ‘n aer, e atât de dulce zvonul...

 

Singur numai cavalerul suspinând privea balconul

Ce ‘ncărcat era de frunze, de îi spânzur prin ostreţe,

Roze roşie de Siras şi liane ‘n fel de feţe.

Respirarea cea de ape îl îmbată, ca şi sara;

Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara:

 

“O, arată-mi-te iară ‘n haină lungă de mătasă,

Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,

Te-aş privi o viaţă ‘ntreagă în cununa ta de raze,

Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează.

Vino! Joacă-te cu mine ... cu norocul meu ... mi-aruncă

De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă,

Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă ...

Ah! E-atât de albă noaptea, parc’ar fi căzut zăpadă.

Ori în umbra parfumată a buduarului să vin,

Să mă ‘mbete acel miros de la pânzele de în ;

Cupido, un paj şăgalnic, va ascunde cu-a lui mână,

Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpână!”

 

Şi uscat foşni mătasa pe podele, între glastre,

Între rozele de Siras şi lianele albastre;

Dintre flori copila râde şi se ‘nclină peste gratii -

Ca un chip uşor de înger e-arătarea adoratei -

Din balcon i-aruncă-o roză şi cu mânile la gură,

Pare că îl dojeneşte când şopteşte cu căldură;

Apoi iar dispare ‘n luntru ... auzi pasuri ce coboară ...

Şi ieşind pe uşă iute, ei s’au prins de subsuoară.

Braţ de braţ păşesc alături ... le stă bine la olaltă,

Ea frumoasă şi el tânăr, el înalt şi ea înaltă.

Iar din umbra de la maluri se desface-acum la larg

Luntrea cu-ale ei vintrele spânzurate de catarg

Şi încet înaintează în lovire de lopeţi,

Legănând atâta farmec şi atâtea frumuseţi...

 

Luna... luna iese ‘ntreagă, se înalţ’ aşa bălaie

Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie,

Ce pe-o repede ‘nmiire de mici unde o aşterne

Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;

Şi cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte,

Cu-atât valurile apei, cu-atât ţărmul parcă creşte.

Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape

Dimpreună cu al lunei disc, stăpânitor de ape.

Iară tei cu umbra lată şi cu flori până ‘n pământ

Înspre apa ‘ntunecată lin se scutură de vânt;

Peste capul blond al fetei sboară florile ş’o plouă ...

Ea se prinde de grumazu-i cu mânuţele-amândouă

Şi pe spate-şi lasă capul: „Mă uimeşti dacă nu mântui ...

Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!

Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,

Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă.

Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri,

De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;

Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i,

Cu-a lui umed’ adâncime toată mintea mea o mistui...

Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi,

Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n’o să mă mai saturi,

Aş orbi privind într’înşii... O, ascultă numa ‘ncoace,

Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!

Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre

Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre

Şi luceferii ce tremur aşa reci prin negre cetini,

Tot pământul, lacul, cerul... toate, toate ni-s prietini...

Ai putea să lepezi cârma şi lopeţile să lepezi,

După propria lor voie să, ne ducă unde repezi,

Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte,

Pretutindeni fericire... de-i viaţă, de e moarte”.

 

................................................

Fantazie, fantazie, când suntem numai noi singuri,

Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri!

Unde ai văzut vrodată aste ţări necunoscute?

Când se petrecur’ aceste? La o mie patru sute?

Azi n’ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi,

Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s’o desmierzi,

După gât să-i aşezi braţul, gură ‘n gură, piept la piept,

S’o întrebi numai cu ochii: Mă iubeşti tu? Spune drept!

 

Aşi! abia ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă,

E-un congres de rubedenii, vre un unchiu, vre o mătuşă...

Iute capul într’o parte şi te uiţi în jos smerit...

Oare nu-i în lumea asta vr’un ungher pentru iubit?

Şi ca mumii egiptene stau cu toţii ‘n scaun ţepeni,

Tu cu mânile ‘ncleştate, mai cu degetele depeni,

Mai suceşti vre o ţigară, numeri fire de musteţi

Şi ‘n probleme culinare te încerci a fi isteţ.

 

Sunt sătul de-aşa viaţă ... nu sorbind a ei pahară,

Dar mizeria aceasta, proza asta e amară.

Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van

Ce le-abate şi la pasări de vreo două ori pe an?

Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră - el trăieşte,

El cu gura voastră râde, el se ‘ncântă, el şopteşte,

Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg,

Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.

Nu simţiţi c’amorul vostru e-un amor străin? Nebuni!

Nu simţiţi că ‘n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?

Nu vedeţi c’acea iubire serv’ o cauză din natură?

Că e leagăn unor vieţe ce seminţe sunt de ură?

Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns,

Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s’a stâns?

O teatru de păpuşe ... svon de vorbe omeneşti,

Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti

Fără ca să le priceapă ... După ele un actor

Stă de vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori

Ce-a spus veacuri dup’olaltă, ce va spune veacuri încă,

Pân’ ce soarele s’o stinge în genunea cea adâncă.

Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii,

Tu cu lumea ta de gânduri după ea să, te aţii?

Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse,

Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse

Şi s’o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,

Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară?

S’auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii,

Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?

Când încheie cu-o privire amoroasele ‘nţelegeri,

Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri?

Pătimaş şi îndărătnic s’o iubeşti ca un copil

Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april?

Încleştând a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi?

De la creştet la picioare s’o admiri şi s’o desmierzi

Ca pe-o marmură de Paros sau o pânză de Corregio,

Când ea-i rece şi cochetă? Eşti ridicul, înţelege-o ...

Da... visam odinioară pe acea ce m’ar iubi,

Când aş sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi,

Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti c’o înţeleg ...

Din sărmana noastră vieaţa, am dura roman întreg ...

N’o mai caut... Ce să caut? E acelaşi cântec vechi,

Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi;

Dar organele-s sfărmate şi ‘n strigări iregulare

Vechiul cântec mai străbate, cum în nopţi izvorul sare.

P’ici, pe colo mai străbate, câte-o rază mai curată

Dintr’un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată.

Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună,

Se împing tumultuoase şi sălbatece pe strună,

Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,

Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit...

Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?

Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!

 

(M. Eminescu, Scrisoarea IV, în M. Eminescu, Poezii. Proză literară, I, Ediţie de P. Creţia, Cartea Românească, Bucureşti, 1978, pp. 114-118)

 

 

Bogdan Petriceicu Hasdeu

Principie de linguistică ca introducerea la “Istoria limbei române”

 

Denn so wundervoll ist der Sprache die Individualisierung innerhalb der allgemeinen Uebereinstimmung, dass man eben so richtig sagen kann, dass das ganze Menschengeschlecht nur eine Sprache, als dass jeder Mensch eine besondere besitz. Unter den durch nähere Analogien verbundenen Sprachähnlichkeiten aber zeichnet sich vor allen die aus Stammverwandtschaft der Nationen entstehende aus…*

W. v. Humboldt

 

Prefaţă

 

În cestiuni de o natură socială, soluţiunea atinge totdeauna pînă la un punct deprinderile noastre, interesele, amorul propriu sau vanitatea, dorinţele şi tendinţele, fel de fel de coarde individuale sau colective, cari zbîrnîie mai lesne prin emoţiune decit prin raţiune. De aci dificultatea nu numai de a constata adevărul, dar mai mult încă de a face pe ceilalţi să-1 înţeleagă şi să-1 primească.

Nemic mai social ca limba, nodul cel mai puternic, dacă nu chiar temelia societăţii. Nemic mai expus, prin urmare, la pericolul unor aprecieri emoţionale în loc de cele raţionale. Limba unui popor se confundă şi se identifică cu naţionalitatea lui, cu memoria părinţilor, cu leagănul, cu mama, de unde ea se si numeşte “limbă maternă”, expresiune sublimă, necunoscută anticităţii, născută in Italia din veacul de mijloc şi pe care de la gintea latină au împrumutat-o apoi germanii¹. Zicînd aceasta, iată că eu însumi, ca român, simţesc o caldă emoţiune. A o birui pe deplin, a o supune raţiunii celei reci. fără a scoate măcar un suspin de protestare, e anevoie. Momentul cel mai priincios pentru constatarea, înţelegerea şi primirea adevărului este acela cînd o cestiune socială a fost deja exagerată în două direcţiuni opuse: căci numai atunci emoţiunea, izbită prin antiteză, se sperie de extreme, se opreşte cu nedomerire, recheamă ea însăşi ajutorul raţiunii.

Un asemenea moment a sosit pentru graiul român.

 

* * *

 

Nu e aci vorba de limba literară, şi cu atit mai puţin de limba ştiinţifică în specie.

Naţiunea română a făcut într-un scurt interval neşte paşi atît de mari şi atît de iuţi pe calea progresului general, încit, cercul său de cugetare lărgindu-se peste măsură, literatura la noi şi mai ales ştiinţa se văd silite vrînd-nevrînd a căuta din afară un arsenal de expresiuni pe cari nu le află de loc sau nu le găsesc după plac în graiul poporului. Acel arsenal ni-1 procură latina şi limbile romanice, de cari ne leagă gintea, curentul de aspiraţiuni, însăşi proveninţa culturei noastre actuale.

Această procedură de a forma o limbă literară comună tuturor românilor o indicase cel întii, pe la finea secolului trecut, bănăţeanul Paul lorgovici, a cărui carte, pe o scară modestă, este pentru noi. cu tot dreptul, ceva ca a lui Dante “De vulgari eloquio”, pentru limba literară a Italiei². Heliade n-a făcut în Muntenia decît a aplica şi a propaga ideele lui Iorgovici. Tot aşa Asachi in Moldova.

Orice s-ar face, orice s-ar zice, literatura română, mai cu seamă cea ştiinţifică, şi-a croit deja o limbă, pe care o înavuţeşte şi o va înavuţi mereu, nu cu elemente slavice, maghiare, turce etc., ci numai cu elemente latine. Dacă latinitatea nutreşte într-un mod aproape exclusiv limba literară engleză, deşi germanică în fond, apoi cu cît mai vîrtos ea nu poate a nu fi unica sorginte firească pentru limba literară română.

Nu aceasta însă, repetăm încă o dată, ne preocupă in cazul de faţă; nu literatura şi nu actualitatea sau viitorul, ci numai graiul poporan în dezvoltarea lui istorică, în înlănţuirea cea nemeşteşugită a fenomenelor ce-l caracteriza de la naştere şi pînă astăzi, în toate cîte constituie individualitatea lui bine definită în sînul familiei linguistice neolatine şi-n concertul limbilor în genere.

 

* * *

 

Primele încercări asupra graiului poporan al românilor, conduse într-un mod ceva mai sistematic, se datoresc unei pleiade de ardeleni: Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, a cărora mărime trebui măsurată nu prin ceea ce ei au făcut, ci prin ceea ce voiau să facă: a deştepta naţionalitatea română, a o deştepta cu orice preţ. “Sînteţi fii ai Romei!”, au strigat ei; şi românul, zguduit din somn, s-a pus pe gînduri.

În acest chip s-a plăsmuit la noi şi a crescut treptat pînă la un non plus altra o direcţiune unilaterală în sensul latin. Toate elementele limbei române sînt latine şi numai latine. Se ştie că Lexiconul Budan de la 1825, a cărui partea etimologică este opera lui Petru Maior, trage pe turcul alai din latinul aula, pe slavicul becisnic din latinul imbecillis. pe albanezul brad din latinul abies, brânza din prandium, bardă din dolabra, ceas din caedo etc.

Această scoală a produs doi bărbaţi de-naintea cărora cată să se-nchine toţi românii: Cipar şi Laurian. Cipar a supus cel întîi unui studiu critic vechile texturi române. Laurian, pe de altă parte, a presimţit, înainte de somităţi occidentale, două dintre pîrghiele cele fundamentale ale linguisticei contimpurane: ne-ntrerupta continuitate dilectală şi reconstrucţiunea prototipurilor. Cînd el zice că dialectul sard uneşte Italia cu Spania, dialectul piemontez pe Italia cu Francia, iar dialectul sicilian pe Italia cu România; cînd el reconstruieşte apoi pentru “Tatăl nostru” românesc de astăzi trei tipuri succesive anterioare, cari îl leagă cu “Pater noster” latin, procedura poate fi necorectă, dar ideea ‑ dezvoltată mai tîrziu, de Schleicher, de Schuchardt, de Ascoli ‑ e roditoare şi adevărat ştiinţifică³.

Şi totuşi această scoală, pe care o justificau împregiurările naşterii sale şi latinitatea cea reală a limbei române, trebuia să cază prin exces.

 

* * *

 

Cealaltă direcţiune unilaterală, într-un sens exagerat antilatin sau chiar latinofob, o reprezintă mai cu seamă Cihac în tomul II din “Dictionnaire d’etymologie daco-romane”, căci în tomul I el se ţinea cam incolor. Cihac a lucrat vreo zece ani, răsfoind tot felul de vocabulare, pentru ca să ne dea la urma urmelor un volum de peste 800 de pagine, în care să tinză a dovedi că:

1° Limba română cuprinde în sine de două ori mai multe cuvinte slavice decît latine, cari sint deopotrivă la număr cu cele turce.

2° Elementul latin e atît de proaspăt la noi, încît în Evul mediu, pe cînd românii făcuseră cunoştinţă cu slavii: ..on est tenté de croire que l’élément latin n'était pas encore entré de ce temps-là dans la chair et le sang de la nation"⁴.

3° Afară de elemente slavice, turce, neogrece, maghiare şi prea puţine albaneze, adecă cinci categorie peste tot, ba chiar numai patru, fiindcă, după Cihac: “l’albanais ne nous a donné directement qu’un très petit nombre de vocables, et même ces mots ne sont pas d'origine albanaise”⁵, nu există în graiul român absolutamente nici un alt ingredient străin.

4° Elementele slavice, cari constituie jumătatea limbei române după Cihac, au început a se introduce la noi anume de atunci cînd: “Ies Roumains ont ete christianisés par les Slovènes”⁶, prin urmare cel mult în secolul IX.

5° Nu se află nici o vorbă, dar nici una, pe care slavii şi ceilalţi vecini s-o fi luat de la români, ci pe toate le-au primit numai românii de la vecini şi mai ales de la slavi, cărora noi le datorim pînă şi pe Traian!⁷

Din toate acestea rezultă, fără ca Cihac să ne-o spună într-un mod expres, cum că de la Trăian pînă la Ciril şi Metodiu românii nu vorbeau aproape nici o limbă, fiind un popor mut, căci latina “n’était pas encore entré dans la chair et le sang de la nation”, turcii şi ungurii nu se arătaseră încă, iar slavii nu se apucară a ne creştina.

De aci mai rezultă încă, şi Cihac ne-o spune el însuşi cu o fragedă candoare, cum că vorbele române cele eminamente creştine ca: biserică = lat. basilica, botez = lat. baptizo, duminica ₌ lat. dominica, păresimi = lat. quadragesima, cruce = lat. crux etc. nu ne-au venit de la romani, ci: “sont venus, sans aucun doute, d’une source gréco-latine du Moyen-Âge”⁸.

Lui Cihac, ce e drept, îi scapă într-un loc de a zice că: “elementul latin formează, fără îndoială, substanţa limbei române”⁹, şi pe “substanţa” el chiar o subliniază; dar ce fel de substanţă poate fi aceea, care în curs de opt secoli, de la colonizarea romană a Daciei pînă la apostolatul slavilor, “nu intrase în carnea şi-n sîngele naţiunii”!

După Cihac, afară de sfera curat lexică, elementul slavic “preponderează”, la români în sufixuri în nomenclatura locală, în terminologia botanică, în “forma interioară a limbei”; mai adăogîndu-se că poezia noastră poporană e slavică de sus pînă jos: “par le langage, le sujet, la forme”¹⁰.

Cu alte cuvinte, dacă teoria lui Cihac poate fi înţeleasă într-un fel şi dacă o înţelege măcar el însuşi, apoi numai doară în acel sens că limba română este un dialect neoslavic.

 

* * *

 

Ca metodă, Cihac este inferior Lexiconului Budan de la 1825. Petru Maior are grijă, cel puţin, de a arăta, chiar în capul operei sale, diferitele tranziţiuni fonetice, prin cari poate sau trebui să treacă un cuvînt latin pentru a intra in limba română. Bună sau rea, totuşi este o metodă. Cihac e mai puţin scrupulos. El nu indică nicăiri vreun criteriu după care se conduce. Pentru dînsul, fără ca să mai vorbim de bietele vocale, toate consoanele pot trece în toate consoanele, toate consoanele pot dispare dintr-o vorbă, toate consoanele se pot introduce într-o vorbă: pipa poate să derive din lulea şi lulea din ciubuc, ajunge numai identitatea sau analogia sensului.

[…]

Să ne mai miram oare că pînă şi Solomon este pentru Cihac un cuvint slavic? Vorba, românească solomonie “sorcellerie, sortilège, magie”, adecă ceea ce în Occidinte se numea “claviculae Salomonis”, „la clavicule de Salomon, titre d’un livre de magie attribue faussement a Salomon”¹¹, Cihac nu se sfieşte a trage din slavicul шалєнъ». “îndrăcit”, pe care-1 înrudeşte apoi cu maghiarul csal “înşelăciune” (II, 384).

Ca onestitate ştiinţifică, reputaţiunea lui Petru Maior e mai pe sus de orice mustrare. Niciodată el n-a născocit un cuvînt, o formă, o semnificaţiune, după cum îi venea mai bine la socoteală. Cu o adîncă părere de rău, nu putem zice tot aşa despre Cihac. El nu numai dă ca poporane neşte vorbe pe cari nu le va înţelege un singur român şi cari n-au figurat chiar în biurocraţie sau în cler decît numai doară în scurtele intervaluri ale ocupaţiunilor ruseşti, fără a rămine în limbă, bunăoară hodul delei (II, 139) = rus. ход дєла, dar încă inventează ad-hoc cuvinte slavice.

Astfel, într-un exemplu de mai sus, pentru a lega mai strins sub raportul fonetic pe românul solomonie cu slavicul шалєнъ, Cihac ne zice că poloneşte szalamanic, szlomic însemnează “tourner la tête à quelqu’un, éblouir etc.”, iar szalamanie “éblouissement, séduction, duperie“. Căutaţi aceste cuvinte în Linde, unicul dicţionar polon complet, mai voluminos decît cel francez al lui Littré. În deşert! Ele nu se găsesc acolo. Cihac le-a inventat.

E foarte caracteristic că un susţinător atît de îndrăzneţ al slavismului limbei române nu este în stare el însuşi de a citi un text în vreunul măcar din dialectele slavice. Numai astfel se explică pentru ce dicţionarele slavice cele mari, adevărat serioase, întemeiate pe citaţiuni textuale, precum este cel polon al lui Linde, cel bohem al lui Jungmann, cel paleoserbic al lui Danicic, acela al Academiei din Petersburg etc., i-au rămas cu totul necunoscute...

Nu numai ca metodă şi ca onestitate ştiinţifică, dar şi ca principiu, exageraţiunea latinomană a lui Petru Maior este mai legitimă decît exageraţiunea slavomană a lui Cihac.

Petru Maior, exagerînd latinitatea graiului român, exagerează un adevăr, la care ştiinţa tot va trebui să revină, după ce-şi va da mai întîi osteneala de a înlătura trăsurele cele încărcate. Cihac, din contra, exagerînd slavismul românilor, ba încă sub toate puncturile de vedere, exagerează o exageraţiune, care ia neşte proporţiuni gigantice pentru a deveni o curată fantomă¹².

Ambele exageraţiuni însă provoacă deopotrivă necesitatea de a se supune graiul român unui nou studiu, ale cărui rezultate pot fi înţelese şi primite de astă dată in toată obiectivitatea lor, dezbrăcată de orice senzaţionalism, deoarece lumea s-a săturat deja de prea-prea dintr-o parte şi foarte-foarte din cealaltă.

Aceasta este ţinta operei de faţă.

 

* * *

 

Limba română oferă linguistului un cîmp de cercetare pe atît de nou, pe cît şi de important.

Nou, căci pînă acum ea a fost studiată din cînd în cînd într-un mod monografic, dar nu s-a scris încă nemic solid asupra totalităţii sale.

Important, căci ea singură reprezintă ramura orientală a familiei romanice, avînd astfel în cumpănă aceeaşi greutate pe care o are ramura occidentală întreagă, adecă dialectele italiene, spaniole, portugeze, provenţale, retoromane şi franceze luate la un loc.

Tocmai de aceea insă, prin noutate şi prin importanţă, studiul limbei române cere a fortiori:

1° Deplina cunoaştere şi aplicarea riguroasă a principielor generale ale linguisticei;

2° Adunarea şi aprofundarea în specie, după putinţă, a tuturor monumentelor literare şi a tuturor dialectelor române.

De aci împărţirea operei de faţă în două secţiuni.

O ştiinţă în progres, ca şi un individ care mereu se îmbogăţeşte, are trebuinţă din cînd în cînd de un bun inventar al averii sale pentru ca să ştie tot ce posedă, tot ce a cîştigat, tot ce a pierdut, tot ce-i prisoseşte şi tot ce-i mai lipseşte încă.

În ultimii zece ani, începînd de la “Cursul” lui Ascoli¹³, linguistica a fost brăzdată în atîtea direcţiuni diverse şi semănată cu atitea nouă idei, datorite mai cu seamă generaţiunii celei tinere, ca Johannes Schmidt, Ludwig, Sayce, Leskien, Breal, Brugmann, Caix, Gustav Meyer etc., între cari să nu uităm pe d-na Carolina Michaelis, încît inventarele din trecut nu se mai potrivesc cu avutul de astăzi, iar avutul de astăzi îmbrăţişează nu numai roadele cele culese, dar mai mult încă pe acelea ce răsar pentru ziua de mîni si se pot deja privi mai de-nainte ca dobindite.

Intr-un cuvint, linguistica actuală e mai departe de linguistica lui Schleicher decum era linguistica lui Schleicher de linguistica lui Bopp.

Un inventar al acestei nouă faze a ştiinţei îl încercăm noi în prima parte a operei de faţă sub titlul special de “Principie de linguistica”.

 

* * *

 

 “Istoria limbei române”, obiectul părţii a doua, este o consecinţă şi tinde a fi o sinteză a numeroaselor texturi publicate în Cuvente den bătîini, alaturîndu-se cu toate tipăriturile noastre cele vechi, mai ales din secolul XVI, precum şi cu mai multe manuscripte inedite de aceeaşi epocă, dintre cari ne mărginim a menţiona aci preţiosul Evangeliar de la 1574 din British Museum şi nu mai puţin preţiosul codice in posesiunea profesorului Sbiera de la Cernăuţi....

 

20 decembre l880

Bucureşti

 

*“Individualizarea pe fondul concordanţelor generale este atît de admirabilă, încît se poate afirma mai curînd că întreaga omenire vorbeşte aceeaşi limbă, decît că fiecare om are o limbă a sa. Dintre similitudinile lingvistice bazate pe analogii mai intime se evidenţiază, în special, cea decurgînd din înrudirea genealogică a naţiunilor”

¹ Cfr. Steinthal, Von der Liebe zur Muttersprache, în Gesammelte kleine Schriften, Berlin, 1880, p. 100: “Auch sind nicht die Deutschen die Schopfer des Wortes M utt er s p r ache, sondern die Italiener”.

² Iorgovici, Observaţii de limba rumâneascâ, Buda, 1799, p. 77-9.

³ Laurian, Tentamen criticum, Viennae, 1840, p. LVII-LVIII.

⁴ Cihac, Dict., II, p. IX-X.

⁵ Ibidem, p. XIII.

⁶ Ibidem, p. IX.

⁷ Ibidem, p. 423. Cfr. Cuvenle den bătrlni, t. 2, p. 303-6.

⁸ Cihac, Dict., II, p. XIII.

⁹ Ibidem, p. VIII.

¹⁰ Ibidem, p. IX.

¹¹ Littré, Dict., I, p. 640. - Cfr. Nisard, Histoire des livres populaires, Paris, 1854, t.1, p. 173: “Josephe [5] rapporte (Antiq., VIII, eh. II) que Salomon se servait de la connaissance qu’il avait des choses naturelles pour composer divers remèdes, entre lesquels il y en avait même, dil-il, d'assez puissants pour chasser les démons. Sur ce fondement, des imposteurs ont publié, sous le nom de ce roi, plusieurs ouvrages de secrets de médecine, de magie et d' enchantements ...” - Cfr. Collinde Plancy, Dictionnaire infernal, Paris, 1836, p. 592-4, verbo Salomon.

¹² Cfr. mai jos, p. 96-100.

¹³ Ascoli, Corsi di glottologia, Torino, 1870.

 

(B.P. Hasdeu, Istoria limbei române, partea I, Principie de linguistică, în Id., Cuvente den bătrâni, III, ediţie îngrijită şi note de G. Mihăilă, EDP, Bucureşti, 1984, pp. 8-13)

 

 

Sofia Nădejde

Ce voim

 

Viaţa e luptă fără odihnă. Unde arunci ochii: învingători şi învinşi! Această luptă o găsim nu numai între toate vietăţile, dar chiar între oameni şi între societăţile omeneşti, fie ele turme de sălbatici, fie triburi barbare ori naţiuni civilizate.

Cînd zicem luptă, înţelegem nu numai războaiele, dar şi cea pe tărîmul economic, industrial, politic, intelectual şi ştiinţific. Această luptă a făcut şi face pe unii biruitori, pe alţii învinşi.

În acest război fără preget, orice descoperire nouă în agonisirea hranei cu muncă mai puţină, orice armă mai iscusită aducea învingerea şi ridicarea pe o treaptă mai de sus: de la triburi sălbatice, la oarde barbare, de la acestea la popoare civilizate. Astăzi lupta se petrece între civilizaţi, care caută să cucerească omenirea rămasă în urmă şi să împartă domnia pămîntului.

În această urcare de la starea de sălbăticie pînă la civilizaţie, omenirea a întrebuinţat muşchii, pentru a înfrînge împotrivirile de tot soiul, dar şi, din ce în ce mai mult, creierii, adică puterea de cugetare şi voinţă. Biruinţa a fost a acelor cari au ştiut, pe lîngă puterea muşchilor, să întrebuinţeze iscusinţa minţei, cunoscînd tot mai bine natura şi făcînd să lucreze pentru scopurile urmărite puterea apelor, a vînturilor, a electricităţei etc.

Să ne uităm la cunoştinţele şi instrumentele unui australian sălbatic, cari sînt cam aceleaşi ca ale strămoşilor noştri necivilizaţi, şi cu drept vom rămînea uimiţi de munca încordată ce a trebuit să facă omenirea spre a ajunge unde e azi.

Un lucru care trebuie să ne dea de gîndit e că, deşi au pornit din aceeaşi stare de sălbăticie, nu toate popoarele au înaintat deopotrivă, ci multe au rămas pe treapta cea mai de jos, ori barbare, şi numai cîteva au ajuns la civilizaţie. Dar şi pe acestea nu le aflăm la aceeaşi treaptă de cultură. Aşa a fost cu popoarele vechimei - babilonieni, egipteni, greci, romani - aşa e cu popoarele de azi, între cari englezii sînt înainte-mergătorii rasei albe. Acolo s-au pus problemele mari şi s-a ajuns la forme sociale nouă. De la Anglia a luat exemplu Franţa, Germania, şi acum în urmă Japonia a dovedit că rasa galbenă se poate folosi de civilizaţia albă. Sub înrîurirea culturei din Statele Unite chiar negrii liberaţi năzuiesc a întemeia civilizaţia între cei din Africa.

După această ochire asupra lumei întregi, să aruncăm o privire şi asupra noastră.

Noi, românii, am avut nenorocirea a fi veacuri întregi copleşiţi de năvăliri barbare, apoi am stat într-o stare din care popoarele apusene ieşiseră de mult. Abia de-o jumătate de veac, mulţumită muncei şi patriotismului cîtorva generaţii, am reuşit a avea o ţară neatîrnată, căutînd să întemeiem civilizaţie europeană. Dar starea umilirei de veacuri a lăsat urme şi apucături anevoie de învins, şi, la fiecare pas, simţim că trebuie muncă multă şi zilnică, pentru ca, pe lîngă forma civilizaţiei, să avem şi fondul, adică felul de a cugeta, de a simţi şi de a munci al popoarelor înainte mergătoare, bineînţeles păstrînd toate însuşirile bune cu care neamul nostru e înzestrat. Dovada acestor nevoi o avem şi în faptul că pretutindene, în societatea românească, s-a început asemenea lucrare, atît la sate, cît şi la oraşe. Dar în mişcarea de renaştere naţională, pe terenul cultural şi economic, nu se putea ca femeile să nu ia parte; avem “Societatea femeilor române”, societatea “Furnica”, “Leagănul”, “Munca”, “Obolul” etc. Faţă cu probleme atît de însemnate, de la reuşita căror atîrnă prosperitatea noastră naţională, am crezut că se impune scoaterea unei reviste în care să arătăm toate încercările făcute de femei pentru ridicarea şi îndrumarea muncei femeieşti; revistă în care să cercetăm nevoile, lipsurile şi îmbunătăţirile ce se pot aduce vieţei femeii în cadrul social de azi. Folosindu-ne de experienţele din alte ţări, vom lua ce-i prielnic, îndepărtînd tot ce-i de prisos sau vătămător.

Munca fiind baza societăţilor şi a familiei, ne vom interesa, în special, de munca femeii în societate şi în familie. Aci vom găsi material bogat de studiat şi chestii de îndrumat pe o cale mai bună, probleme cari vor cere dezlegare, primejdii cari vor cere măsuri grabnice.

Tot aci va trebui să ne dăm seama de munca femeii pe terenul artei poporului. Toate naţiile civilizate îşi întoarnă privirile spre această artă, spre a scoate din ea izvoare şi motive pentru arta naţională.

Vom avea punct de program a încuraja şi da la iveală toate manifestările artistice ale femeilor române.

Revista noastră nu va fi lipsită de articole de popularizare a ştiinţei, a higienei, pedagogiei. Credem aceasta cu atît mai mult cu cît avem destule femei deplin stăpîne pe aceste materii.

Vom cerceta condiţia femeii în cazul de azi şi vom dovedi ce şi cît trebuie schimbat.

În Revista noastră ne vom ocupa de chestia celibatului, atît de gravă din punct de vedere social, economic şi moral. Vom fi nepărtinitori, arătînd întrucît e de vină femeia, întrucît bărbatul. Revista va crede o datorie sfîntă a se ocupa de educaţia femeii, ca mamă, ca soţie şi româncă, de aceea studiul gospodăriei, al economiei şi al educaţiei sufletului ne va fi unul din punctele programului.

Credem că avem dreptul şi datoria a da întindere cît de mare activităţei noastre, ca patriote şi mume; căci tot ce strică naţiei şi celor ce ne sînt scumpi ne strică şi nouă. Iată de ce vom lupta împotriva alcoolismului, a corupţiei, a jocului de cărţi, a luxului nepotrivit cu mijloacele şi a necinstei, tristă rămăşiţă a unor vremi de robie. Ne mai rămîne să spunem că, dornice de propăşirea morală şi materială a naţiei, ne adresăm tuturor femeilor culte şi le rugăm să ne dea sprijinul prin cercetările ce pot face în jurul lor, în cercul lor de activitate; ca doctorese sau profesoare, maestre etc., sau studiind în autori străini, spre a ne lumina asupra ceea ce s-a făcut aiurea.

După cum noi nădăjduim să fim de folos altora, cari se ocupă cu cercetări în privinţa nevoilor ţărei, tot astfel aşteptăm ca şi lucrările lor să ne fie şi nouă folositoare; deoarece ţinta e aceeaşi: ridicarea poporului român la cît se poate mai înalt grad de cultură, de organizare a muncei şi de propăşire economică şi morală.

Îndemnul nostru e iubirea de neam şi ţară şi, oricît de slabă şi de mică ar fi munca noastră, nimeni, socot, nu va afla cu cale să o ia în nume de rău. Cu toţii năzuim spre acelaşi ideal măreţ, ferice de cei ce pot lucra mai mult pentru el! Obolul nostru, fie cît de mic, îl aducem cu suflet curat patriei, şi nimeni n-are dreptul să-1 dispreţuiască. Simplul soldat, ca şi generalul genial mai mult decît o viaţă nu pot da pe altarul naţiei.

Încă o vorbă: ţinta noastră e s-aducem, pe cît se poate, armonie şi înţelegere acolo unde a domnit, pînă acum, neînţelegere şi eternă luptă.

Sofia Nădejde

 

(S. Nedejde, Ce voim, în Presa literară românească, articole-program de ziare şi reviste (1789-1948), II, ediţie, note, bibliografie şi indici de I. Hangiu, cu o introducere de D. Micu, EPL, Bucureşti, 1968, pp. 103-106)