1885
Mihai Eminescu
Sara pe deal
Sara pe deal buciumul
sună cu jale,
Turmele-l urc, stele
le scapără-n cale,
Apele plîng,
clar izvorînd în fintîne;
Sub un salcîm,
dragă, m-aştepţi tu pe mine.
Luna pe cer
trece-aşa sfîntă şi clară,
Ochii tăi mari
caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe
bolta senină,
Pieptul de dor,
fruntea de gînduri ţi-e plină.
Nourii curg, raze-a
lor şiruri despică,
Streşine vechi
casele-n lună ridică,
Scîrţîie-n
vînt cumpăna de la fîntînă,
Valea-i în fum,
fluiere murmură-n stînă
Şi osteniţi
oameni cu coasa-n spinare
Vin de la cîmp;
toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi
împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n
iubire ca para.
Ah! în
curînd satul în vale-amuţeşte;
Ah! în
curînd pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lîngă
salcîm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi
spune-ţi-voi cît îmi eşti dragă.
Ne-om răzima
capetele-unul de altul
Şi
surîzînd vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcîm.
‑ Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da
viaţa lui toată?
(M. Eminescu, Sara
pe deal, în M. Eminescu, Poezii. Proză literară, I,
Ediţie de P. Creţia, Cartea Românească, Bucureşti,
1978, pp. 168-169)