1890 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1890

Mihai Eminescu

Scrisoarea V

 

Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea

Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea

De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii,

Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii...

Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vre o femeie,

Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee

Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi,

Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.

Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară,

Care ‘n tine se petrece ... Ia întreab-o bunăoară -

O să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode,

Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode ...

Când cochetă de-al tău umăr ţi se razimă copila,

Dac’ ai inimă şi minte, te gândeşte la Dalila.

 

E frumoasă, se ‘nţelege ... Ca copiii are haz,

Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz

Şi gropiţe face ‘n unghiul ucigaşei sale guri

Şi la degetele mânii şi la orice ‘ncheieturi.

Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci ‘mplinită,

Încât ai ce strânge ‘n braţe - numai bună de iubită.

Tot ce-ar zice, i se cade, tot ce face-i şade bine

Şi o prinde orice lucru, căci aşa se şi cuvine.

Dacă vorba-i e plăcută, şi tăcerea-i încă place;

Vorba zice: “fugi încolo”, râsul zice: “vino ‘ncoace!”

Îmblă parcă amintindu-şi vre un cântec, alintată,

Pare că i-ar fi tot lene şi s’ar cere sărutată.

Şi se ‘nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân’ la gură,

Dăruind c’o sărutare acea tainică căldură,

Ce n’o are decât numai sufletul unei femei...

Câtă fericire crezi tu c’ai găsi în braţul ei!

Te-ai însenina văzându-i rumenirea din obraji –

Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj -

Şi adânc privind în ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi

Cum vieaţa preţ să aibă şi cum moartea s’aibă preţ.

Şi, înveninat de-o dulce şi fermecătoare jale,

Ai vedea în ea crăiasa lumii gândurilor tale,

Aşa că, închipuindu-ţi lăcrămoasele ei gene,

Ti-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene,

Şi, în chaosul uitării, oricum orele alerge,

Ea, din ce în ce mai dragă, ţi-ar cădea pe zi ce merge.

 

Ce iluzii! Nu ‘nţelegi tu, din a ei căutătură,

Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,

Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos,

Şi că sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos?

În zadar boltita liră, ce din şapte coarde sună,

Tânguirea ta de moarte în cadenţele-i adună;

În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din poveşti,

Precum iarna se aşează flori de ghiaţă pe fereşti,

Când în inimă e vară... ; în zadar o rogi: “Consacră-mi

Creştetul cu-ale lui gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi!”

Ea nici poate să ‘nţeleagă, că nu tu o vrei... că ‘n tine

E un demon ce ‘nsetează după dulcile-i lumine,

C’acel demon plânge, râde, neputând s’auză plânsu-şi,

Că o vrea... spre-a se ‘nţelege însfârşit pe sine însuşi,

Că se sbate ca un sculptor fără braţe şi că geme

Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,

Pân’ a nu ajunge ‘n culmea dulcii muzice de sfere,

Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere.

Ea nu ştie c’acel demon vrea să aibă de model

Marmura-i cu ochii negri şi cu glas de porumbel

Şi că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară,

Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară

Virginile ce stătură sculptorilor de modele,

Când tăiau în marmor chipul unei zâne după ele.

 

S’ar pricepe pe el însuşi acel demon ... s’ar renaşte,

Mistuit de focul propriu, el atunci s’ar recunoaşte

Şi, pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu

El ar frânge ‘n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu;

Ar atrage ‘n visu-i mândru a izvoarelor murmururi,

Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-apururi,

Şi ‘n acel moment de taină, când s’ar crede că-i ferice,

Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice

Şi cu patimă adâncă ar privi-o s’o adore,

De la ochii ei cei tineri mântuirea s’o implore;

Ar voi în a lui braţe să o ţină ‘n veci de veci,

Desgheţând cu sărutarea-i raza ochilor ei reci.

Căci de piatră de-ar fi, încă s’a ‘ncălzi de-atât amor,

Când căzându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor,

Fericirea înnecându-l, el ar sta să ‘nnebunească

Ca ‘n furtuna lui de patimi şi mai mult să o iubească.

Stie oare ea că poate ca să-ţi dea o lume ‘ntreagă,

C’aruncându-se în valuri şi cercând să te ‘nţeleagă

Ar împlea-a ta adâncime cu luceferi luminoşi?

 

Cu zâmbiri de curtezană şi cu ochi bisericoşi,

S’ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt

De-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe pământ.

O femeie între flori zi-i şi o floare ‘ntre femei -

S’o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei

Ce-o ‘nconjoară, toţi zicând că o iubesc - cât de naivă -

Vei vedea că de odată ea devine pozitivă.

Tu cu inima şi mintea poate eşti un paravan

După care ea atrage vre un june curtezan,

Care intră ca actorii cu păsciorul mărunţel,

Lăsând val de mirodenii şi de vorbe după el,

O chioreşte cu lornionul, butonat cu o garofă,

Operă croitorească şi în spirit şi în stofă;

Poate că-i convin tuspatru craii cărţilor de joc

Şi ‘n cămara inimioarei i-aranjează la un loc ...

Şi când dama cochetează cu privirile-i galante,

Împărţind ale ei vorbe între-un crai bătrân şi-un fante,

Nu-i minune ca simţirea-i să se poată înşela,

Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala...

Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte,

Pe când craiul cel de pică de s’arată, pieptu-i creşte,

Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor

Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior,

Ş’acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos ...

 

A visa că adevărul sau alt lucru de prisos

E în stare ca să schimbe în natur’ un fir de păr,

Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.

 

Aşa dar, când plin de visuri, urmăreşti vre o femeie,

Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee

Şi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:

Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.

Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară,

Care ‘n tine se petrece ... Ia întreab-o bunăoară,

Ş’o să-ţi spue de panglice, de volane şi de mode,

Pe când inima ta bate ‘n ritmul sfânt al unei ode ...

Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila

De ai inimă şi minte-feri în lături, e Dalila!

 

(M. Eminescu, Scrisoarea V (1890), în M. Eminescu, Poezii. Proză literară, I, Ediţie de P. Creţia, Cartea Românească, Bucureşti, 1978, pp. 118-121)

 

 

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Condividi su Facebook Twitter LinkedIn
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2024 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina