1890
Mihai Eminescu
Scrisoarea V
Biblia ne
povesteşte de Samson, cum că muierea
Când dormea,
tăindu-i părul, i-a luat toată puterea
De l-au prins apoi
duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii,
Ca dovadă de ce
suflet stă în piepţii unei rochii...
Tinere, ce plin de
visuri urmăreşti vre o femeie,
Pe când luna,
scut de aur, străluceşte prin alee
Şi
pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că
doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeţi
de feeria unui mândru vis de vară,
Care ‘n tine se petrece ... Ia întreab-o
bunăoară -
O să-ţi
spuie de panglice, de volane şi de mode,
Pe când inima
ta bate ritmul sfânt al unei ode ...
Când
cochetă de-al tău umăr ţi se razimă copila,
Dac’ ai
inimă şi minte, te gândeşte
E frumoasă, se
‘nţelege ... Ca copiii are haz,
Şi când
râde face încă şi gropiţe în obraz
Şi gropiţe
face ‘n unghiul ucigaşei sale guri
Şi la degetele
mânii şi la orice ‘ncheieturi.
Nu e mică, nu e
mare, nu-i subţire, ci ‘mplinită,
Încât ai
ce strânge ‘n braţe - numai bună de iubită.
Tot ce-ar zice, i se
cade, tot ce face-i şade bine
Şi o prinde
orice lucru, căci aşa se şi cuvine.
Dacă vorba-i e
plăcută, şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice:
“fugi încolo”, râsul zice: “vino
‘ncoace!”
Îmblă
parcă amintindu-şi vre un cântec, alintată,
Pare că i-ar fi
tot lene şi s’ar cere sărutată.
Şi se
‘nalţă din călcâie să-ţi ajungă
pân’ la gură,
Dăruind
c’o sărutare acea tainică căldură,
Ce n’o are
decât numai sufletul unei femei...
Câtă
fericire crezi tu c’ai găsi în braţul ei!
Te-ai însenina
văzându-i rumenirea din obraji –
Ea cu toane, o
crăiasă, iar tu tânăr ca un paj -
Şi adânc
privind în ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi
Cum vieaţa
preţ să aibă şi cum moartea s’aibă preţ.
Şi,
înveninat de-o dulce şi fermecătoare jale,
Ai vedea în ea
crăiasa lumii gândurilor tale,
Aşa că,
închipuindu-ţi lăcrămoasele ei gene,
Ti-ar părea mai
mândră decât Venus Anadyomene,
Şi, în
chaosul uitării, oricum orele alerge,
Ea, din ce în
ce mai dragă, ţi-ar cădea pe zi ce merge.
Ce iluzii! Nu
‘nţelegi tu, din a ei căutătură,
Că deprindere,
grimasă este zâmbetul pe gură,
Că
întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos,
Şi că
sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos?
În zadar
boltita liră, ce din şapte coarde sună,
Tânguirea ta de
moarte în cadenţele-i adună;
În zadar
în ochi avea-vei umbre mândre din poveşti,
Precum iarna se
aşează flori de ghiaţă pe fereşti,
Când în
inimă e vară... ; în zadar o rogi: “Consacră-mi
Creştetul cu-ale
lui gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi!”
Ea nici poate să
‘nţeleagă, că nu tu
o vrei... că ‘n tine
E un demon ce
‘nsetează după dulcile-i lumine,
C’acel demon
plânge, râde, neputând s’auză
plânsu-şi,
Că o vrea...
spre-a se ‘nţelege însfârşit pe sine
însuşi,
Că se sbate ca
un sculptor fără braţe şi că geme
Ca un maistru
ce-asurzeşte în momentele supreme,
Pân’ a nu
ajunge ‘n culmea dulcii muzice de sfere,
Ce-o aude cum se
naşte din rotire şi cădere.
Ea nu ştie
c’acel demon vrea să aibă de model
Marmura-i cu ochii
negri şi cu glas de porumbel
Şi că nu-i
cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară,
Precum în
vechimea sfântă se junghiau odinioară
Virginile ce
stătură sculptorilor de modele,
Când tăiau
în marmor chipul unei zâne după ele.
S’ar pricepe pe
el însuşi acel demon ... s’ar renaşte,
Mistuit de focul
propriu, el atunci s’ar recunoaşte
Şi, pătruns
de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu
El ar frânge
‘n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu;
Ar atrage ‘n
visu-i mândru a izvoarelor murmururi,
Umbra umedă din
codri, stelele ce ard de-apururi,
Şi ‘n acel
moment de taină, când s’ar crede că-i ferice,
Poate-ar învia
în ochiu-i ochiul lumii cei antice
Şi cu
patimă adâncă ar privi-o s’o adore,
De la ochii ei cei
tineri mântuirea s’o implore;
Ar voi în a lui
braţe să o ţină ‘n veci de veci,
Desgheţând
cu sărutarea-i raza ochilor ei reci.
Căci de
piatră de-ar fi, încă s’a ‘ncălzi
de-atât amor,
Când
căzându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor,
Fericirea
înnecându-l, el ar sta să ‘nnebunească
Ca ‘n furtuna
lui de patimi şi mai mult să o iubească.
Stie oare ea că
poate ca să-ţi dea o lume ‘ntreagă,
C’aruncându-se
în valuri şi cercând să te ‘nţeleagă
Ar împlea-a ta
adâncime cu luceferi luminoşi?
Cu zâmbiri de
curtezană şi cu ochi bisericoşi,
S’ar preface
că pricepe. Măgulite toate sunt
De-a fi umbra
frumuseţii cei eterne pe pământ.
O femeie între
flori zi-i şi o floare ‘ntre femei -
S’o să-i
placă. Dar o pune să aleagă între trei
Ce-o
‘nconjoară, toţi zicând că o iubesc - cât de
naivă -
Vei vedea că de
odată ea devine pozitivă.
Tu cu inima şi
mintea poate eşti un paravan
După care ea
atrage vre un june curtezan,
Care intră ca
actorii cu păsciorul mărunţel,
Lăsând val
de mirodenii şi de vorbe după el,
O chioreşte cu
lornionul, butonat cu o garofă,
Operă
croitorească şi în spirit şi în stofă;
Poate că-i
convin tuspatru craii cărţilor de joc
Şi ‘n
cămara inimioarei i-aranjează la un loc ...
Şi când
dama cochetează cu privirile-i galante,
Împărţind
ale ei vorbe între-un crai bătrân şi-un fante,
Nu-i minune ca
simţirea-i să se poată înşela,
Să confunde-un
crai de pică cu un crai de mahala...
Căci cu dorul
tău demonic va vorbi călugăreşte,
Pe când craiul
cel de pică de s’arată, pieptu-i creşte,
Ochiul
îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor
Şi deodată
e vioaie, stă picior peste picior,
Ş’acel sec
în judecata-i e cu duh şi e frumos ...
A visa că
adevărul sau alt lucru de prisos
E în stare ca
să schimbe în natur’ un fir de păr,
Este piedica
eternă ce-o punem la adevăr.
Aşa dar,
când plin de visuri, urmăreşti vre o femeie,
Pe când luna,
scut de aur, străluceşte prin alee
Şi
pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:
Nu uita că
doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeţi
de feeria unui mândru vis de vară,
Care ‘n tine se petrece ... Ia întreab-o
bunăoară,
Ş’o
să-ţi spue de panglice, de volane şi de mode,
Pe când inima
ta bate ‘n ritmul sfânt al unei ode ...
Când vezi
piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila
De ai inimă
şi minte-feri în lături, e Dalila!
(M. Eminescu, Scrisoarea
V (1890), în M. Eminescu, Poezii. Proză literară, I,
Ediţie de P. Creţia, Cartea Românească, Bucureşti,
1978, pp. 118-121)