1895 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1895

Mihail Dragomirescu

Critica “ştiinţifică” şi Eminescu

 

Tabelă analitică de materii

 

Introducere. Eminescu atacat şi de adversari şi de prieteni, cu scopuri streine de literatură. Nulitatea atacurilor adversarilor. Prudenţa şi abilitatea atacurilor prietenilor: Eminescu a avut defecte (spre exemplu pesimismul) şi a produs puţin, din pricina mediului “Junimii”, în care s-a dezvoltat. Probe în contra acestor aserţiuni: 1) Eminescu era pesimist înainte de a veni în atingere cu societatea “Junimea”; 2) “Junimea” n-a gustat tendinţele lui pesimiste; 3) “Junimea” l-a ajutat ori de cîte ori ajutorul nu izbea în sentimentele lui de independenţă morală; 4) Eminescu, faţă de alţi scriitori mai favorizaţi de soartă, n-a produs nici puţin, nici rău. Scopul studiului: studiul principiilor criticii “ştiinţifice” în virtutea cărora şi prietenii şi adversarii au falsificat personalitatea artistică a lui Eminescu.

 

I. Personalitatea artistică şi personalitatea omenească. Sainte-Beuve, susţinător al ideii că personalitatea omenească e partea esenţială, reală, adevărată din artist, pe cînd personalitatea artistică e partea accidentală, nesinceră, neadevărată: artiştii sînt actori. Falsitatea acestei păreri. Proba prealabilă: 1) Dintr-un artist, ceea ce se impune minţii generaţiilor viitoare sînt operele lui de artă; 2) Operele de artă izvorăsc din activitatea sufletească spontană, care reprezintă fondul individului, şi deci operele de artă cristalizează esenţa, adevărul din sufletul artistului; 3) Operele de artă reproduc percepţia sintetică completă a lucrurilor. Ea este actul mintal prin care întreagă starea sufletească a unui om este exclusiv absorbită de un obiect, în această stare între om şi între obiect nu există contradicţie; deci ea cristalizează sentimentul adevărat al omului faţă de acel obiect, iar operele de artă, care cristalizează numai astfel de stări sufleteşti, reprezintă prin urmare partea esenţială, adevărată din artist. Greşeala lui Sainte-Beuve şi a criticii “ştiinţifice”. Arta ne dă reprezentările sintetice eterne, precum ştiinţa ne dă legi analitice eterne ale existenţei.

 

II. Dacă nu e adevărat că personalitatea omenească e partea esenţială din om, nu poate fi adevărat că personalitatea artistică poate fi înţeleasă, prin personalitatea omenească. Două feluri de a explica operele de artă: 1) Explicarea ştiinţifică; 2) Explicarea artistică. Explicarea ştiinţifică luată de critica „ştiinţifică” în 3 accepţiuni; a) artistic-sintetică, b) prin derivaţie; c) prin cauzalitate. Deşi deosebite şi avînd metoade deosebite, critica „ştiinţifică” mai totdeauna le confundă. Planul nostru de cercetare.

 

III. Critica primei afirmări a criticii “ştiinţifice”: Studiul personalităţii omeneşti ne dă explicarea sintetică a operelor de artă. Criticii „ştiinţifici” sînt romancieri. Critică. 1) Înţelegerea sintetică se obţine numai prin sinteza creatoare artistică. Criticii „ştiinţifici” însă vor să ne-o dea prin analiza descriptivă istorică, ceea ce nu se poate; 2) Dacă ar vrea să ne-o dea prin sinteză creatoare artistică, criticele lor ar deveni opere de artă, şi deci ne-ar da intuiţii subiective, pe cînd ştiinţa e obiectivă. Exemple. Dilemă: Ori aceşti critici ne dau priceperea sintetică a operelor de artă, şi încetează de a fi oameni de ştiinţă, ori nu ne-o dau, şi nu înţeleg ştiinţa. Combatere deductivă. Criticii „ştiinţifici” români şi Eminescu din acest punct de vedere. Aron Densusianu, Dobrogeanu-Gherea, Grama şi d. Nicolae Petraşcu. Cîţi critici, atîţi Eminescu. Eminescu lui Densusianu, isteric, nebun; al lui Grama, machiavelic; al lui Dobrogeanu-Gherea, un om slab de voinţă; al lui Petraşcu, simpatic peste măsură. Motivele ce-au determinat aceste diferite concepţii. Retorismul criticii “ştiinţifice” şi deci lipsa ei de caracter ştiinţific sub această formă. Critica istorică literară: importantă din punct de vedere istoric-naţional şi din punct de vedere psihologic şi sociologic, fiindcă adună fapte şi nu se rătăceşte în explicaţii subiective, dar nu şi din punct de vedere estetic.

 

IV. Critica celei de-a doua afirmări: Personalitatea omenească ne dă explicarea prin derivare a personalităţii artistice. Explicare: Taine şi Shakespeare. Explicările cu privire la Eminescu: poetizarea naturii; poetizarea trecutului în Epigonii şi Satira III. Explicările cu privire la pesimism. Nu are a face cu împrejurările sociale. Pesimismul lui Eminescu are rădăcini în modul său original de a înţelege lucrurile. Cele trei grade de înţelegeri: 1) Cugetarea subordinată activităţii practice: Faust; 2) Cugetarea contrazicînd activitatea practică: Mefistofeles. Cauze ale dezechilibrului social. Echilibrul dintre cugetare şi activitate: Goethe... Eminescu în Epigonii n-a ajuns să priceapă echilibrul dintre cugetare şi activitate, condamnă cugetarea şi înalţă activitatea. Valoarea morală a Epigonilor. Pesimismul lui Eminescu nu provine nici din Schopenhauer. Deosebirea dintre unul şi altul. Valoarea amorului în Eminescu. Eminescu ar fi găsit elemente pentru pesimismul său oriunde ar fi trăit şi orice ar fi cetit. Pesimismul său este inerent calităţii sale de artist. Aceste calităţi dete direcţie personalităţii omeneşti: din personalitatea artistică derivă conservatismul, iubirea de trecut, ura în contra liberalilor. Dar nici personalitatea artistică nu poate servi de temei de explicare deductivă a personalităţii omeneşti. Probe: 1) Artiştii sînt individualităţi unice, calităţile lor sînt inefabile; 2) Artiştii sînt individuali şi în felul cum se comportă cu calităţile mediului; 3) Chiar de s-ar putea face deducţia, importanţa ei ar fi nulă din punct de vedere literar. Dilema: Ori se poate face explicarea deductivă a operelor, şi atunci trebuie să se ia de premisă înseşi operele (petiţia de principiu), ori nu, şi atunci nu se poate face ştiinţă.

 

V. Critica afirmării a treia a “crit[icii] ştiinţifice”: Personalitatea omenească poate explica în mod cauzal operele de artă. Operele de artă au cauze. Părerile lui Kant, Hegel, Schopenhauer. Poziţia noastră faţă de afirmarea crit[icii] “ştiinţifice”. Critica “ştiinţifică”, în propoziţia citată, înţelege prin personalitate omenească organizaţia ereditară şi impresiile împrejurărilor sociale şi naturale ce constituie viaţa de toate zilele. Combatere. Operele de artă nu sînt produse de orice particularitate a organizaţiei ereditare sau orice impresii aile mediului. Deosebirea dintre cauze pozitive şi negative. Care sînt cauzele pozitive ale sistemului esenţial ce constituie fondul unui artist? Nu există metode pentru a le specifica. Zădărnicia noii critici. O chestiune de rezolvat.

 

VI. Critica celei de-a patra afirmări a criticii “ştiinţifice”: Prin studiul personalităţii omeneşti ajungem la o mai bună pricepere artistică a operelor de artă. Este pretenţia metodei istorice. In ce constă înţelegerea artistică a unei opere. Cele două condiţii: a) Înţelegerea analitică a elementelor din operă; b) Impersonalizarea. Exemple: Lucrările premergătoare criticii “ştiinţifice” căutau să realizeze aceste două condiţii. Întunecarea ideii lui Herder: împrejurările în care s-au produs operele ar fi ajutînd nu numai înţelegerea artistică, ci şi pe cea ştiinţifică. Raportul invers dintre aceste două înţelegeri. Părerea lui Sainte-Beuve. Critica “ştiinţifică” întunecă înţelegerea artistică a operelor: 1) Prin studiul vieţii artiştilor; 2) Prin tendinţa ei de a critica operele din punctul de vedere al unui ideal. Rezultatul la care Densusianu şi Dobrogeanu-Gherea ajung aplicîndu-le asupra lui Eminescu. Luceafărul judecat cu idei ştiinţifice de Densusianu. Satira III judecată în acelaşi chip de Dobrogeanu-Gherea. Luceafărul întunecat de „struguri necopţi, stricaţi” ai lui Gherea. Satira III întunecată în acelaşi chip de Densusianu. Abilitatea prudentă a lui Gherea. Înger şi Demon după Densusianu şi Gherea. Micul Demon şi uriaşul Prometeu. Cum înţelege poezia Gherea. Dilema în contra Demonului. Explicarea fondului artistic adînc din Înger şi Demon. Concluzie. Artiştii sînt iubiţi în opera lor. Simpatia sau antipatia pentru calităţile lor omeneşti întunecă înţelegerea operelor lor artistice. Plîngerile artiştilor în viaţă. Adevărata critică vine după ce personalitatea omenească a artistului a fost uitată. Concluzia: critica “ştiinţifică” contestabilă din punct de vedere ştiinţific, e vrăjmaşa adevăratei arte şi adevăraţilor artişti.

 

(Mihail Dragomirescu, Critica “ştiinţifică” şi Eminescu, în Scrieri critice şi estetice, ed. Z. Ornea, Bucureşti, EPL, 1969, pp. 271-275)

 

 

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina