1898 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1898

Duiliu Zamfirescu

Viaţa la ţară

 

Cap. I

 

Cum ridici priporul Ciulniţei, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleţ, case bătrîneşti şi sănătoase, cum nu se mai întîlnesc astăzi pe la moşiile boiereşti. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur pînă cine ştie unde, la dreapta, spre valea Ialomiţei, la stînga, pe desişul pădurii de Aramă, iar în faţă pe cotiturile uliţelor strîmbe ale satului.

Toată curtea boierească trăieşte liniştită şi bogată, cu cîrduri întregi de gîşte, de curci şi de claponi; cu bibilici ţiuitoare; cu căruţe dejugate; cu argaţii ce umblă a treabă de colo pînă colo - şi seara, cînd vine cireada de la cîmp, cumpăna puţului, scîrţîind neunsă între furci, ţine isonul berzelor de pe coşare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ţi iau auzul. Fără a fi risipă şi zarvă, curtea boierească pare populată şi bogată.

Într-o zi de vară, pe ia vremea odihnei, conu Dinu fu sculat din somn de sunetul clopotelor unor poştalioni ce intrau în curte cu strigăte şi saltanat. Atît el cît şi nevastă-sa Sofiţa săriră din paturile lor de cit, si se uitară pe fereastră.

- Iii!... e greu de noi! Tănase Scatiu cu mai-că-sa!... exclamă boier Dinu.

‑ Da' nu-i mai zice aşa, omule, că te-a auzi a fată... Ia-ţi mai bine surtucul şi ieşi-le înainte.

Coana Sofiţa trecu repede în odaia de alături să se mai diretice la cap, iar boier Dinu îşi trase în fugă cizmele (strîngînd din ochi şi blestemînd), îşi luă haina în spinare şi ieşi să-şi întîmpine musafirii.

‑ Salutare, nene Dinule, zise noul venit, scuturînd pe bătrîn de mînă. Iacătă, am venit cu mama.

‑ Sărut mîna, coană Prohiro; bre, anul ăsta fac grîu mult, zise Murgulet, sărutîndu-i mîna cam din fugă.

‑ Sărut ochii, mamă; da' ce se potriveşte, eşti fodul coane Dinule! Uite, zău, maică, zise ea lui fiu-său, parcă văd pe căminarul Tasache Murgu; uite, leit-poleit curn e conu Dinu: nalt, uscăţiv la chip, aşa smead ca dumnealui şi fodul... Lasă, zău, coane Dinule, că sunteţi fodui... Auzi, de atîţia mari de ani vecini cu moşiile şi să nu loveşti dumneata o dată pe la mine!...

‑ Uite, zău, coană Prohiro, ai dreptate; da' nu ştiu cum s-a făcut...

Vorbind astfel, bătrîna îngălbenea, începea să înghită în sec, se foia fără rost, pînă ce căzu pe o bancă din cerdac.

‑ Aoleo, coane Dinule, zise ea repede, făcîndu-şi vînt cu mîna, îmi vine rău...

‑ Puţin coneac, strigă fiu-său, ori apă de Vals, repede să ne dea ceva...

Murguleţ se repezi fuga la cămară şi se întoarse numaidecît cu o sticlă de coniac, pe care o vărsă mai toată în capul coanei Profire, pe cînd fiu-său o muncea pe la tîmple să-şi vie în fire.

În vremea asta se arătă şi Sofiţa Murgulet.

Ea dete pe bărbaţi la o parte, săruta mîna bătrînei, o mai strînse de un deget, o mai meremetisi, ce-i făcu, că îşi veni baba în simţiri.

‑ Doamne, coană Profiriţo, cum stai dumneata afară, soro!... Ia să intrăm înăuntru, că pe năbuşala asta te bolnăveşti din senin, zău.

Şi, ţinînd pe babă de subsuori, trecură într-o odaie răcoroasă, mare, în care bătrîna păru a se înzdrăveni ca prin farmec.

Sofia Murguleţ se îngrijea de babă cu un interes nespus. O puse să-şi istorisească patima de la descălicătoare, îi dete cafea cu lămîie, pică oţet pe un cărbune sub nasul ei — iar pe de altă parte porunci să aducă tînărului dulceaţă, cafea, tutun, cu tot dichisul cuvenit.

‑ Ia spune-ne, coană Profirito, cum îţi vine?...

Aci, începu bătrîna o lungă şiretenie de vorbă:

‑ Uite, maică, îmi vine aşa un nixis pe la stomah, şi parcă numa ia aşa mă zgîlţîie de chiept, şi să te ţii numa goană la cap, şi apoi parcă-mi bate două zbanţuri în tîmple, de mă prăpădesc, maică!...

‑ Şi nu iai nimic dumneata pentru asta?

‑ Da' cîte n-am făcut! N-a cheltuit ghetu băiat o grămadă de bani!... Ba palianuri, ba consulturi, ba doftoru Draci, ba acu cică să iau apă de Vacs...

‑ De Vals, mamă, o îndreptă fiu-său.

Pe cînd ei vorbeau astfel, uşa se deschise de la un iatac din fund, şi de sub perdelele albe de ţară se ivi un chip rotund de fată, care, dînd de obrazurile nouă ale musafirilor, se făcu stacojiu.

‑ Mămucă dragă... avu ea aerul de a începe.

Dar, în mijlocul odăii, se opri în loc, făcu o plecăciune după toate regulile ceremonialului de la pension, şi dete năvală să iasă pe cealaltă uşe. Coana Sofiţa o opri.

‑ Tinco! Da' nu saluţi lumea? Unde te duci? Fata se opri din nou, nehotărîtă. Obrazul mame-si luase expresia obişnuită de nemulţumire şi descurajare, cînd i se întîmpla cîteodată să se supere, iar conu Dinu se ruşinase cu desăvîrşire de stîngăcia ei.

‑ Sărută mîna coanei Profiriţe, zise mamă-sa.

Un moment, cît mai trecu pînă să se hotărască fata, coana Profira îşi înfipse privirile în ochii ei, cu toată răutatea lor bătrînească. Fata auzise vorbindu-se în casă de neamul îmbogăţit al Scatieştilor ca de nişte mojici renumiţi, ieşiţi dintr-un vechi vătaf al tatălui lui conu Dinu Murguleţ, şi a-i vedea în casa lor i se părea o adevărată enormitate. Dar, în cele din urmă se duse să sărute mîna coanei Profire. Bătrîna o sărută pe obraz, uitîndu-se la ea lung şi scuturîndu-şi valurile de carne de pe trup, de pofta rîsului.

‑ Ptiu, să nu fie de deochi! că frumoasă mai eşti!

Fata se duse după aceea la fiul bătrînei şi-i întinse mîna cu aceeaşi reverenţă; el îi răspunse tare şi sigur de sine:

‑ Salut!

Apoi fericită că-şi isprăvise complimentele, se retrase în dosul scaunului lui tată-său, şi, după un minut, o şterse.

Coana Profira începu iarăşi a rîde:

‑ Cresc, bată-le norocul, ca din apă... Acuma numai bărbat îi lipseşte...

Conu Dinu Murguleţ îşi ciugulea unghiile de la o mînă, neîndrăznind să privească în faţa bătrînei. În fond îl supăra vorba coanei Profire, fiindcă înţelegea unde vrea s-o aducă. Dar nevastă-sa, cu sensul practic al femeilor, da din cap cu înţelesuri.

‑ Răul e, zise ea, că nu facem grîu destul.

‑ Ia lasă, coană Sofiţo, răspunse bătrîna, conu Dinu să trăiască! De atîţia mari de ani, de cînd are moşia de la Eforie pe nimic, bez moşia dumisale părintească, mărita pînă acum şapte fete.

Pe conu Dinu nimic nu-1 supăra mai rău decît să-i fi zis că are moşia de la Eforie pe nimic, îşi muşcă din unghii mai adînc si tăcu.

‑ Aşa e, îngînă coana Sofiţa, dar avem greutăţi: fata la pension, nepotu-meu în străinătate...

‑ Aracan de mine, maică, da tot învaţă? Ce-a mai ieşit şi moda asta cu învăţătura pînă la adînci bătrîneţe!... Uite, eu, pe Tănase al meu 1-am pus la treabă de mic copil, şi, slavă lui Dumnezeu, băiatul a ieşit bun, treaba treabă, plimbarea plimbare. Acu să-i găsesc o nevastă cumsecade şi m-am liniştit. Anu ăsta trebuie să-1 însor, că mi-e c-oi închide ochii fără s-apuc să-mi văd nepoţii... Ce zici, coane Dinule?...

Conu Dinu dete din cap, parcă ar fi zis că aşa e, dar că asta nu-i treaba lui.

După ce-şi isprăviră cafeaua, Tănase Scatiu scoase o pană de gîscă din buzunar, mătură o enormă ţigaretă de chihlimbar cu care fuma, puse pana murdară pe farfuriuţă, iar ţigareta în toc, şi se sculară să plece.

Coana Profira dori să vază pe Tinca la plecare, dar fata nu se găsi nicăierea. Cam înfiptă, bătrîna sărută pe conu Dinu pe frunte, zicîndu-i:

‑ Aşa sunt fetele, marfă scumpă. Ce zici vecine, ne-ncuscrim?

‑ Drum bun, coana Profiro. Ia să ridice coşul de la trăsură. Vătaşe Taftă, pune mîna să nu se dea vizitiul jos.

În sfîrşit plecară. În urma lor, coana Sofiţa umbla domol în jurul lui bărbatu-său, şi, cu sfioasă supunere, căuta să-i ghicească gîndurile. Dînsul îşi răsuci o ţigară, fără a zice nimic, şi intră s-o aprindă. Fumul din salon îl luă de cap.

‑ Ah! Zi, te rog, să deschidă geamurile.

Nevastă-sa stete un moment la îndoială.

‑ Au să intre toate muştele, omule.

Murguleţ se îndreptă spre masă să găsească chibriturile, şi dete cu ochii de pana de gîscă lăsată de tînărul Scatiu.

‑ Deschideţi uşile, să iasă mirosul de mitocani! Ia poftim de vezi, zise el, făcînd explozie, cu braţele încrucişate înaintea penei, cine-mi cere fata. Eu să-mi dau fata la asemenea mojici?... doar dacă mi-o lua Dumnezeu minţile! Bă-dă-rani!

Coana Sofiţa încerca să fie serioasă, deşi îi venea să moară de rîs. Bărbatu-său se întoarse din nou către dînsa.

‑ Am moşie de la Eforie pe nimica, ha? De ce nu pofteşte fiu-său să mă urce la mezat, să-1 învăţ eu  minte!

‑ Nu, zise nevastă-sa, .zîmbind, fiindcă speră să-i dăm fata.

‑ Să-mi dau eu fata unui asemenea mojic!... Ţi-am spus: dacă mi-o lua Dumnezeu minţile, poate.

Apoi urmă a face paşi mari prin casă şi a trage adînc din ţigară, ca şi cum maximul aceste de fum ar fi putut reduce firea sa la un minimum de supărare. Coana Sofiţa trecu pe nesimţite într-o odaie vecină, lăsîndu-1 să-şi potolească singur furia.

Conu Dinu, rămas singur, prinse a înnoda firul vremilor de azi cu lungul şir al celor trecute, şi a se întreba, cu disperarea oamenilor bătrîni, cum era cu putinţă ca nepotul vătafului Scatiu (pe care vătaf îl văzuse el însuşi în spinarea unui ţigan şi bătut de un alt ţigan cu opritorile de la cai, după porunca lui tată-său, căminarul), să ajungă a cere mîna fetei lui? Şi imaginile trecute îi reveneau în minte, slăbite, cu cîte o răsăritură de observaţie copilărească cum le făcuse: bunăoară că pe atunci ploua mai des şi mai la vreme. Şezu jos şi fuma mai departe din ţigara stinsă, sărind cu mintea la nepotu-său Damian, care nu mai venea din străinătate, la soru-sa Diamandula, mama lui Damian, care trăia numai prin puterea imaginei fiului său, la una şi la alta, pînă ce un pisic, care se strecurase sub scaun, îi atrase luarea aminte prin îndemînarea cu care se juca cu pana ţigaretei lui Tănasc Scatiu.

 

(D. Zamfirescu, Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu, ed. G.C. Nicolescu, ESPLA, Bucureşti, 1956, pp. 31-37)

 

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina