1901

Vasile Alexandrescu-Urechia

Ioan Bogdan Movilă şi Veneţiana

 

O broşură italiană tipărită la Padova în 1880 de Leon Wollemberg, cu titlul: Nozze Mendl-Basevi, aduce ‑ cine ar putea crede? ‑ şapte documente cari se referă la un episod din viaţa unui domn al Moldovei, foarte puţin cunoscut, şi care episod, prin înlănţuirea evenimentelor, alcătuieşte un adevărat roman.

O să cerc să aduc o prescurtare din acest roman.

 

*

Ne spun cronicele noastre cum vestita doamnă a lui Irimia Movilă, cu ajutorul ginerilor ei poloni, izbutise un moment să alunge, după războiul de la Tătărani, din tronul Moldovei, pe Ştefan Tomşa-vodă, şi intrase triumfătoare la Iaşi, împreună cu minorul său fiu, Ioan Bogdan-vodă. Ştefan-vodă se retrase în Ţara Muntenească, la Radu-vodă, şi de aci răzbeau oamenii lui pînă la Bîrlad şi pînă la Vaslui, respinşi însă de leşii din oastea doamnei Elisabeta, văduva lui Irimia-vodă. Aceasta luase reşedinţă în Iaşi, cu fiul său Bogdan, însă Divanurile toate erau prin Nistor Ureche vornicul”.

Aproape un an ţinu această domnie, pînă ce Poarta trămise pe Skinder-paşa de Silistra în contra doamnei Elisabeta Movilă, hotărînd izgonirea ei şi dînd tronul Moldovei lui Radu-vodă, feciorul lui Mihnea-vodă.

Skinder-paşa bate oastea polonă a doamnei Elisabeta la Dracşani, în jud. Hîrlău. Am publicat în 1887 o inscripţie păstrată la monăstirea Suceviţa din Bucovina, aceea cu care Tudoraşcu Urechiă, nepotul lui Nestor Urechiă, a depus la zisa monăstire o tristă suvenire de la nenorocita doamnă Elisabeta.

Ce era acea suvenire? Doamna şi fiul ei Bogdan căzură în război pe mînile lui Skinder-paşa. Inscripţiunea amintită spune, ca şi cronica lui Miron Costin, că “Doamna la mare ocară a ajuns, de care singură a mărturisit către boieri; trecînd cu rădvanul, văzînd pe boieri şi lăcrimînd a zis: «Boieri cinstiţi, m-a ruşinat păgînul!» Şi atunci, tunzîndu-şi cosiţele sale şi plîngînd cu jale amară, a rugat pe un nepot al lui Nistor Ureche, anume Tudoraşcu... care sta cu alţi boieri: «Să binevoieşti a duce acest păr la monăstirea noastră Suceviţa, că nu m-am învrednicit a fi cu răposatul la un loc, şi după moarte măcar acest păr să fie de pomenire».”

Cronicile noastre spun apoi că pe doamna a trămis-o Skinder-paşa la împărăţie “şi a căzut după un agă turc pînă la moartea ei”. Iar despre fiul ei Bogdan, Miron Costin adaogă că „s-a turcit şi că ajunse la împărăţie de era capegi-paşa”.

 

(Vasile Alexandrescu-Urechia, Ioan Bogdan Movilă şi Veneţiana, în Scrieri literare ed. Al. George, Minerva, Bucureşti, 1976, pp. 91-92)

 

 

Alexandru Vlahuţă

Pe Dunăre. De la Orşova la Sulina. Porţile de fier

 

Soarele scăpată spre asfinţit. Crestele munţilor par aprinse încet, se desfac şi s-aştern pe văi perdele de umbră.

Înaintea noastră, pe luciul plumburiu al apei, se iveşte-n curmeziş mai întîi o dungă, o coamă gălbuie şi creaţă. Ne apropiem de pragul gherdapurilor¹. Dunărea începe să vîjîie mînioasă, - e un zbucium ş-un clocot de valuri dintr-un mal în altul. Peste-adîncimi se fac ochiuri mari, cari rotesc în loc Ici apa se scufundă, bolborosind, ca suptă de gura unei vîltori, colo se umflă, se burduşeşte şi urlă făcînd clăbuci, bătîndu-se de stînci cari nu se văd.

Vaporul merge mai încet, mai cu pază. Patru oameni stau la roata de la cîrmă; amîndoi comandanţii sînt pe punte, în picioare, cu ochii aţintiţi înainte: trecem printre gherdapuri. Dunărea mugeşte mai tare Cu ochii închişi, te-ai crede într-un codru pe-o vijelie cumplită. Din fundul ei se-ntind, pe sub valuri, nenumărate braţe de piatră, gata s-apuce vasul şi să-l farme-n bucăţi la cea mai mică nebăgare de seamă. Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpaţii. Peste pumnii lor încleştaţi, Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică-n cale. Şi în vălmăşagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare stîncă pare că se mişcă. Deodată apa lunecă de pe zăgazul colţuros şi se întinde ca o pînză. Lupta, năpraznica luptă dintre cei doi uriaşi, cari de aci încolo au a purta străjile României, s-a încheiat. Munţii, învinşi, se dau la o parte. Zarea se deschide. Din stînga, de sub curmătura unui deal. vine rîul Bahna să întîmpine, să salute sosirea marelui fluviu la pragul ţării, cu al cărei pămînt şi destin se leagă pentru totdeauna Din ce depărtări scoboară şi cît a luptat Dunărea ca să străbată-ncoace! A trebuit să spintece munţii, să-şi sape albia în piatră de-a curmezişul Carpaţilor. A bătut, şi “Porţile de Fier” s-au deschis în faţa puterii eterne a valurilor ei.

Acum vuietul conteneşte - biruitoare, apa s-aşază între maluri, potolită, netedă ca o oglindă. Carpaţii îşi împing spre miazănoapte înălţimile învălite în codru. Cîteva stînci curioase îşi mai ridică, din desişul verde, capetele pleşuve, ca şi cum ar vrea să mai privească o dată la potopul acesta călător, căruia nimic nu i-a putut sta împotrivă.

 

1 Gherdap — loc stîncos şi strîmt, întîlnit de cursul unei ape între doi munţi.

 

(Al. Vlahuţă, România pitorească, în Id., Versuri şi proză, Eminescu,Bucureşti, 1986, pp. 380-381)