1902
I(on)
A(lexandru) Bassarabescu
Cît
ţine liturghia
Răcoare
ca într-o chilie; şi nici o muscă; abia una mai
înnegreşte într-un punct olanul văruit al sobei.
Afară stă să plouă; s-a întunecat; toate în
casă tac de frica furtunii.
Ce
de lucruri pe scrin! Un neseser cu oglinda spartă; parcă l-a
furat somnul lîngă perniţa cu nisip ce-i stă de straje,
albăstruie, ieşită la soare, cu mătasea
destrămată, plină de ace, gata să muşte. La rînd,
un fier de frizat, un pieptene mare de os îngălbenit;
lîngă el, un mototol de păr castaniu, strîns,
înnodat; apoi un borcan cu alifie vînătă, pe
jumătate plin, păstrează pe buze urme de degete. Fel de fel de
lucruşoare: un şoricel de piatră fără bot; un
maimuţoi de janilie fără un picior; două baletiste
învechite, cu braţele rupte; o bucăţică din Universul,
o cutie cu pudră şi mai multe cărţi de cîntece.
Peste tot praf şi sămînţă de cînepă. De
sus, din colivie, sticletele plouă mereu la coji.
Masa
din mijloc e învelită cu o faţă lucrată în
ochiuri pline de trandafiri portocalii. Mari mai sînt şi
umflaţi: cît gogoşile; d-abia şi-a făcut locşor,
la mijloc, lampa, pe tăviţa ei lucrată tot în trandafiri
de lînă, înghesuiţi cum numai ei ştiu pe o
roată de carton. Ce lampă frumoasă trebuie să fi fost ea
odată; numai Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru i-au făcut-o; căci
două mutări prăpădesc mai rău ca focul; piciorul de
porţelan şi-a pierdut şi florile albe şi cîteva
ţăndări; toată fala o ţine globul, văzut din
partea nespartă; şi sus, prins de coşul sticlei, acul de cap
încovoiat în formă de M, apărător economic şi
sigur împotriva iuţelei flăcării. Alte lucruri, pe
masă, nu mai sînt: n-ar putea să şează; le-ar
răsturna trandafirii; unii păstrează încă urmele
cafelelor vărsate. Doar albumul se odihneşte pe lîna lui moale;
geme de poze şi de vechime, căci ies făşii de hîrtie
rupte din carnea lui, iar încheietoarea de tinichea şi-a pierdut
toată puterea: stă tolănită într-o parte,
fără curaj, fără nădejde să mai ajungă
vreodată la cuişorul scoarţei de sus.
E
şi o etajeră în fund, neagră, fără lustru. Ai
putea să numeri de cîte ori a fost vopsită în casă.
Pe ea, praf, cărţi vechi de dat, trei muşte moarte, o cutie de
sardele plină cu arşice şi o păpuşică bolnavă,
cu ochii scoşi, cu părul smuls, zăcînd la
pămînt în rochie de mireasă.
Pe
pat a şezut cineva de curînd, cineva care e învăţat
să stea numai în locul acela, căci acolo desenurile
turceşti ale macatului s-au ros mai mult, s-au albit, parcă au fost
şterse cu guma. Şi locul e mai înfundat. La marginea acestei
gropi, o carte: Zodiacul, care ghiceşte trecutul, prezentul şi
viitorul; e deschis la întrebarea: “Persoana la care mă
gîndesc ce face oare?”
Dasupra
patului, un covoraş. Ce bine îi stă sub albul tavanului! Are
însă figuri ciudate: păsări necunoscute şi fructe
nezărite în vreo grădină pe lume; mere albastre şi
lebede cu cioc de papagal, ţesute toate în lînă şi
numai în lînă. Ce nu e de lînă aici?
Pînă şi căţelul care doarme lîngă un
corset vechi, în fundul patului: părul lui pletos, alb, murdar, e
tot de lînă... nespălată.
Norul
s-a spart. A fost numai o spaimă. Lumina tresare şi
înviorează pereţii. Soarele cade pe un tablou litografiat,
vechi, cu rama pătată, cu hîrtia prelinsă de şiroaie
gălbui: nişte hahami chinuiesc o fată întinsă pe
masă, luîndu-i sîngele: Crima de
Scrin,
masă, etajeră, pat, sticlete, căţel şi atîtea
şi atîtea într-un loc aşa de mic! Cele două scaune
de paie d-abia mai încap. Cojile de cînepă, azvîrlite
din colivie, ajung în toate colţurile.
Piuitul
păsărelei parcă ar vrea să povestească ceva din
Paradis; dar de pe fereastră, o ceaşcă de cafea cu lapte, pe
care scrie Noroc, nespălată, cu linguriţa
înăuntru, cu buza plesnită, prea aruncă o
căutătură de dezgust la toate. Lîngă ea, toarce
pisica: toarce şi aşteaptă; se uită cînd la sticlete,
cînd la ceaşca linsă pînă în fund. Apoi
lipeşte urechea de geam, îşi întinde gîtul,
îl întoarce, îl suceşte, face ochii mici; vrea să
vadă cît mai departe în lungul drumului. Degeaba: nici un
semn, nici un pic din verdele rochiei, nici un pai din spicele de la
pălărie.
Se
linge pe buze, îşi plimbă cenuşiul cozii peste
linguriţă, se sperie de zăngănit; se linişteşte
şi oftează adînc, parc-ar zice:
“Bre,
că tîrziu mai iese azi de la biserică! Bate 12, şi mi-e o
foame, domnule!...”
(I.A.
Bassarabescu, Cît ţine liturghia, în Id., Scrieri
alese, ed. îngrijită şi prefaţă de T.
Vârgolici, EPL, Bucureşti, 1966, pp. 139-141)
Alexandru Davila
Vlaicu-vodă
Precuvîntare (la ediţia a
V-a)
O producţie a
închipuirii omeneşti nu trebuie zisă definitivă, cît
mai e în viaţă autorul ei. Deci, nici acest al cincilea avatar
al lui Vlaicu nu trebuie considerat ca fiind cel de pe urmă. După
numeroase îndreptări şi prescurtări, acesta este
însă, pînă una alta, textul pe care aş dori
să-l întrebuinţeze teatrele cari ar juca această
piesă.
Experienţa mea
de douăzeci şi şapte de ani mi-a dovedit că un spectacol nu
trebuie, în zilele noastre, să depăşească vreo trei
ore, cu antracte cu tot. Consecvent acestei păreri, am prescurtat piesa
mea într-astfel încît să nu ocupe scena mai mult de vreo
trei ore. Nu m-atins de caracterele personagiilor ci numai de tiradele lor.
îndreptările au avut de ţintă unele versuri şi
tranziţii. Nu am suprimat, îndeosebi, nici un cuvînt vechi
pentru că aceste cuvinte sunt, cred eu, la locul lor. Limba folosită
de mine este aceea a poporului românesc, nu există în
„Vlaicu vodă” cuvinte sau locaţii cari să nu fie
întrebuinţate în vreun colţişor al României
Mari.
Aprilie 1929
Personagiile
Vlaicu vodă, domnul
ţării.
Rumîn Gru, credinciosul
său.
Mircea Basarab, nepotul domnului.
Costea Muşat
Banul Miked
Spătarul
Dragomir
Groza Moldoveanul
Prea cuviosul Nicodim
Pala Italianul
Baronul Kaliany
Vlad Dobceanul
Manea
Aldea Algiu
Romîn Herescu
Murgu
Baldovin
Pîrcălabul
curţii
Solul sîrbesc
Moş Neagu
Un căuşel
Întîiul
boier
Al doilea boier
Al treilea boier
Întîiul
moşnean
Al doilea
moşnean
Un boier
bătrîn
Clara doamna, mama vitregă a
lui vodă şi mama bună a domniţei Anca.
Domniţa Anca, fiica doamnei Clara,
şi soră, despre tată, cu vodă.
Sanda
Un copil de casă
Boieri - ostaşi - moşneni
etc.
Acţiunea se
petrece pe la 1370,
ACTUL
ÎNTÎI
Teatrul
reprezintă o poiană muntoasă şi sălbatică de unde
se vede valea Argeşului. La mijloc, spre fund, tulpina scorburoasă a
unui vechi stejar trăsnit. La dreapta o stîncă mare,
concavă. Buşteni, buturugi etc. E o seară luminoasă. Lumina
lunii bate în mijlocul poienii.
SCENA I
PALA, MOŞ NEAGU
(Scena rămîne
cîtva goală; apoi apare, din stînga, moş Neagu
cătînd cu luare aminte. El face semn în culisă de se arată
şi Pala. Ei înaintează în scenă şi se
asigură că sunt singuri.)
MOŞ NEAGU:
Am ajuns, jupîne Pala.
PALA:
Drace! locu-i fioros.
Ca de vrăji.
MOŞ NEAGU:
Sau vrajbe. Iată şi stejarul
scorburos.
PALA:
De minune.
MOŞ NEAGU:
Dar, jupîne, ierte-mi-se o-ntrebare:
Ce pîndeşti aci?
PALA:
Habar n-am.
MOŞ NEAGU:
Ba nu, zău?
PALA:
He! mi se pare
Că te joci de-a
hămişliul [N.aut.:
hămişliu însemnează şiret]!
MOŞ NEAGU:
Hămişliu, eu? N-am nici
gînd.
Ce să aflu de la tine ce nu
ştiu de mult?
PALA:
De cînd?
MOŞ NEAGU:
De cînd casc la curte ochii.
Decît să mă rîzi, mai bine
Te-ai încrede şi m-ai
crede.
PALA:
Ce să cred?
MOŞ NEAGU:
Ce se cuvine,
Vino... ia priveşte-n vale,
despre tîrg.
PALA:
Ei? ce e?
MOŞ NEAGU:
Vezi
Două umbre, aşa
strînse una de-alta, de să crezi
C-ar fi numai una?
PALA:
Şi-apoi?
MOŞ NEAGU:
Dar sunt două: e domniţa
Anca şi cu Mircea domnul.
PALA:
Ce spui?
MOŞ NEAGU:
Amîndoi din viţa
Basarabilor.
PALA:
Prea bine. Dar ce cată?
MOŞ NEAGU:
Se iubesc.
PALA:
Ce? Nepotul cu mătuşa?
MOŞ NEAGU:
Ce e drept că se-nrudesc.
PALA:
Şi apoi?
MOŞ NEAGU:
Păi... ei sunt ţinta.
PALA:
Care ţintă?
MOŞ NEAGU:
Vezi, jupîne,
Că ei vin încoa, chiar unde
stai la pîndă?
PALA:
(pricepînd)
Mă rumîne,
Or eşti hămişliu ca
vulpea, sau grozav eşti de nătîng!
He! ce-i pasă doamnei Clara
că doi bieţi copii se strîng.
Noaptea-n braţe!
MOŞ NEAGU:
(după
gîndire)
Oh! atuncea, ştiu pe cine...
PALA:
Zău? Pe cine?
MOŞ NEAGU:
(îngrijorat)
Pe boieri...
PALA:
(nepăsător)
O fi.
MOŞ NEAGU:
Stăpîne, oh! atunci amar de
tine!
Pentru dînşii eşti
vrăjmaşul, veneticul, un latin;
Că, deşi de mult în
tară, ai rămas ce eşti: străin.
Eşti străin, jupîne
Pala. Mii de patimi asmuţite
Stau la pîndă,
te-nconjoară; şi boierii au cuţite
Ce ucid. deşi sub haină tu
porţi zale de oţel,
- Za subţire de Milano,
împletită măruntei. -
Pază bună-n aşa vremuri
pentru omul doamnei Clara,
Care,-n ciuda Ohridimei,
catolicizează ţara.
PALA:
Moşule, tu ţii cu
dînşii!
MOŞ NEAGU:
Eu! Că doară nu-s
romîn!
Sunt maghiar, ca Clara doamna.
Şi-apoi, tu-mi eşti bun stăpîn.
Dar îţi zic: fă
ochii-n patru; de boieri,să-ţi fie teamă:
E-n primejdie iscoada cînd e
taina mai de seamă.
Am aflat şi eu destule despre cei
ce-aştepţi aci.
PALA:
Ce?
MOŞ NEAGU:
He! multe! Tu eşti mîndru
că te vei învrednici
Să spui, mîine, Clarei doamnii
ce-au. făcut aci boierii;
Mîndră e şi Clara
doamna, azi - cînd frînele puterii
Par pe mîini a-i fi lăsate
de nevrednicul voivod -;
Mîndră şi
papistăşimea că se-nfige prin norod;
Şi e mîndru Kaliany -
ce-şi închipuie, nerodul,
Că el toate le-nstrunează,
sfatul, doamna si voivodul -.
Toţi îs mîndri,
toţi îs falnici. Vodă singur e smerit.
Dar smerenia-î e umbră, ce
de pizmă 1-a ferit.
El mereu în ea se-afundă
şi, cucernic, pururi tace;
Dar din umbră şi tăcere
vodă face şi desface,
Îi ajunge - ca să
ţină toate-n mîna sa de fier -
Să-1 priceapă Rumîn
Grue - Grue, ce nu-i nici boier -
Ce cutreieră domnia şi,
pe-ascuns, orînduieşte
Ce, pe-ascuns, gîndeşte
vodă, şi, pe-ascuns, îi porunceşte,
Şi, de-s frîne şi
zăbale între voi, voi toţi, şi el,
I-a lui frîna; iar a
voastră, doar zăbaua de oţel. -
Astfel se rostesc bătrînii
din adîncul cugetării:
Insă voi nu le daţi
seamă şi tociţi răbdarea ţării
Şi-a lui vodă.
PALA:
Taci, moşnege.
Vlad, cucernicul voivod,
Este domn
fără domnie şi voivod fără norod.
N-are oaste, n-are
curte, abia streji - o mîngîiere
Ca să-şi
dea măcar cu gîndul c-are-o umbră de putere.
Despărţit,
prin Clara doamna, de nebunii ce 1-au pus
Să se lupte cu
crăimea şi biserica de-apus,
Şi, deşi cu
vitejie cucerise Făgăraşul,
Şi, deşi
arsese Alba, drept răsplată că vrăjmaşul
Îi prinsese
robi suroră şi cumnat, pe Straşimir,
Totuşi, de
cînd oropsit e vel-spătarul Dragomir -
Vlaicu, ca-ntr-un
vis, pierdut-a judecata lui săracă;
Şi, de-i domn, e
că se-ndură doamna, buna lui dădacă.
El nu e nimic. Iar
Grue - crede-mă, că bine ştiu -
Îl
jăleşte ca pe-o babă văduvă de timpuriu;
Şi, de
umblă prin domnie, asta numai ca să-i spună
De-i belşug sau
sărăcie, or de-i vremea rea sau bună.
(Al. Davila, Vlaicu-Vodă,
ed. D.D. Panaitescu, Bucureşti, ESPLA, 1955, pp. 31-42)
Gala Galaction
Moara lui
Călifar
În preajma unei
păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se
privea, de cînd se ţinea minte în bătrînii satului
din cealaltă margine a pădurii, şi Călifar era „moş
Călifar“ din vremi uitate. Moşnegii din Alăuteşti
îşi aminteau de înfăţişarea-i sură, de
ochii lui ce iscodeau tăios din stuful sprîncenilor şi de moara
lui cu straşina de-un stînjen. Flăcăii, ce îndrăzniseră
să înfrunte pînă în celălalt capăt
pădurea grămădită între Alăuteşti şi
moară, văzuseră cu ochii flăcăilor de acum optzeci de
ani. Dincolo de moară începea Căpriştea: un
pămînt pietros, scorburos şi plin de mărăcini,
în care numai Necuratul trăgea brazdă cu coarnele.
În
Alăuteşti, în nopţile de vreme rea, torcătoarele
spuneau, înviind focul, că moş Călifar îşi
vînduse sufletul Satanei pentru nu ştiu cîte veacuri şi
viaţă; că Ucigă-l-Crucea întinsese în iazul
morii, sufletelor creştineşti, un laţ vrăjit; şi
că morarul procopsea, cu bogăţiile cu care Diavolul ispiti pe
Domnul Hristos, pe oricine le poftea şi venea ca să le ceară.
Dar laţul diavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce
rîvnise procopseala necurată, că acesta îşi
sărea din minţi. Bunătăţile cu care îl
hărăzea Vicleanul erau atît de multe, şi bucuria cu care
îl gîdila era aşa de ascuţită, că nenorocitul
îndrăzneţ, perpelindu-se ca un cîine încăierat
de viespi şi rîzînd smintit în fericirea lui
drăcească, venea de-a rostogolul către iaz şi oticnea
în el. ‑ Iazul şi moara lui Călifar erau o născocire
a Întunericului. Acest iaz, în care moara se privea de veacuri, nu
era un iaz ca orişicare, pentru că pe faţa lui nu se izvodea,
niciodată, nici o undă. De-a pururi, faţa lui sta linsă,
limpede, îngheţată, ca un stei de sare străvezie,
într-un ram de trestii şi de sălcii. Zăgazul, ce se înălţa în
coasta morii, era ‑ spuneau creştinii înfioraţi ‑
întărit pe dedesubt cu oasele acelora pe care îi
ispitiseră comorile Satanei şi veniseră
(Gala Galaction, Moara lui
Călifar, în Id.,
Opere alese, II, Nuvele
şi povestiri, ESPLA, Bucureşti, 1958, pp. 31-32)
Alexandru Macedonski
Noaptea de decemvrie
Pustie şi
albă e camera moartă...
Şi focul sub
vatră se stinge scrumit...
Poetul, alături,
trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie
în ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare
e-aproape un mit...
Şi nici o
schinteie în ochiu-adormit.
Pustie şi
albă e-ntinsa câmpie...
Sub viscolu-albastru
ea geme cumplit...
Sălbatică
fiară, răstriştea-1 sfăşie,
Şi luna-l
priveşte cu ochi oţelit...
E-n negura
nopţii un alb monolit...
Şi luna-l
priveşte cu ochi oţelit.
Nămeţii de
umbră în juru-i s-adună...
Făptura de
humă de mult a pierit,
Dar fruntea, tot
mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie
în noapte-a murit...
Făptura de
humă de mult a pierit.
E moartă odaia,
şi mort e poetul...
În zare, lupi
groaznici s-aud, răguşit,
Cum latră, cum
urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de
vânt năbuşit...
Iar
crivăţul ţipă... – dar el, ce-a greşit?
Un haos, urgia se
face cu-ncetul.
Urgia e mare
şi-n gându-i ş-afară,
Şi luna e rece
în el, şi pe.cer...
Şi bezna
lungeşte o straşnică ghiară,
Şi lumile umbrei
chiar fruntea i-o cer...
Şi luna e rece
în el, şi pe cer.
Dar scrumul sub
vatră, deodată, clipeşte...
Pe ziduri,
aleargă albastre năluci...
O flacără
vie pe coş izbucneşte,
Se urcă,
palpită, trosneşte, vorbeşte...
“Arhanghel de
aur, cu tine ce-aduci?”
Şi flacăra
spune: “Aduc inspirarea...
Ascultă, şi
cântă, şi tânăr refii...
În
slava-nvierei îneacă oftarea...
A avut şi
puteric emir, voi să fii.”
Şi flacăra
spune: “Aduc inspirarea”
Şi-n alba odaie
aleargă vibrarea.
Răstriştea
zăpezei de-afară dispare...
Deasupră-i e
aur, şi aur e-n zare,
Şi iată-l
emirul oraşului rar...
Palatele sale sunt
albe fantasme,
S-ascund printre
frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul
pârâului clar.
Bagdadul! Bagdadul!
Şi el e emirul...
Prin aer, petale de
roze plutesc...
Mătasea-nflorită
mărită cu firul
Nuanţe, ce-n
umbră, încet, veştejesc...
Havuzele
cântă... – voci limpezi şoptesc...
Bagdadul! Bagdadul!
Şi el e emirul.
Şi el e emirul,
şi are-n tezaur,
Movile înalte
de-argint şi de aur,
Şi jaruri de
pietre cu flacări de sori;
Hangiare-n tot locul,
oţeluri cumplite –
În grajduri,
cai repezi cu foc în copite,
Şi ochi
împrejuru-i ‑ ori spuză, ori flori.
Bagdadul! cer galben
şi roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise,
şi rai de grădini,
Argint de izvoare,
şi zare-aurită
Bagdadul, poiana de
roze şi crini –
Djamii –
minarete – şi cer ce palpită.
Şi el e emirul,
şi toate le are...
E tânăr, e
farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte
furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu
gândul mereu,
Şi-n faţa
dorinţei - ce este – dispare
Iar el e emirul,
şi toate le are.
Spre Meka-l
răpeşte credinţa - voinţa,
Cetatea
preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere
simţirea, îi cere fiinţa,
Îi vrea
frumuseţea - tot sufletu-i vrea –
Din tălpi
până-n creştet li cere fiinţa.
Dar Meka e-n zarea de
flacări ‑ departe ‑
De ea o pustie
imensă-l desparte;
Şi prada pustiei
câţi oameni nu cad?
Pustia e-o mare
aprinsă de soare,
Nici cântec de
paseri. nici pomi, nici izvoare ‑
Şi dulce e
viaţa în rozul Bagdad.
Şi dulce e
viaţa în săli de-alabastru,
Sub bolţi
lucitoare de-argint şi de-azur,
În vie
lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de
silfi împrejur,
În ochi cu
lumina din lotusu-albastru.
Dar iată şi
ziua când robii şi-armează.... –
Cămile
găteşte, şi negri-armăsari,
Convoiul
se-nşiră ‑ în zori schinteiază,
Porneşte cu
zgomot, ‑ mulţimea-l urmează,
Spre porţi
năpustită cu miei şi cu mari.
Şi el ce e-n
frunte pe-o albi cămilă,
Iar viu de
lumină sub roşu-oranisc,
S-opreşte, o clipă,
pe verdele pisc,
Privindu-şi
oraşul în roza idilă...
S-opreşte, o
clipă, pe verdele pisc...
Din ochiul său
mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub
dealuri, al soarelui disc
În gloria-i
de-aur încet se ridică...
Şi lacrima,
clară, luceşte, şi pică...
Din apa
fântânei pe care o ştie
În urmă,
mai cere, odată, să bea...
Curmalii-o-nfaşoară
c-o umbră-albăstrie...
Aceeaşi e apa
spre care venea
Copil, sa-şi
alinte blondeţea în ea –
Şi-ntreagă,
fântâna, e tot cum o ştie.
E tot cum o
ştie, - dar, searbăd la faţă,
Sub magica-i
umbră, un om se răsfaţă...
Mai slut e ca iadul,
zdrenţos, şi pocit,
Hoit jalnic de bube,
- de drum prăfuit,
Viclean la privire,
şi searbăd la faţă.
De nume-l
întreabă emirul, deodată,
Ş-acesta-i
răspunde eli vocea ciudată:
‑
‑
‑
Şi pleacă
drumeţul pe-un drum ce coteşte...
Pocit, şchiop
şi searbăd, abia se târăşte...
Şi
drumu-ocoleşte mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă
sub pomi şerpuieşte,
O
tânără umbră de soare-l fereşte,
Auzu-i se umple de-un
vesel tumult,
Şi
drumu-ocoleşte mai mult - tot mai mult.
Iar el, el emirul,
de-asemenea pleacă
Pustia
l-aşteaptă în largu-i s-o treacă...
Prin prafu-i
se-nşiră cămile şi cai,
Se mistuie-n soare
Bagdadul, şi piere,
Mai şters
decât rozul de flori efemere,
Mai stîns
decât visul pierdutului rai.
În largu-i,
pustia, să treacă-l aşteaptă...
Şi el
naintează şi calea e dreaptă
E dreaptă
– tot dreaptă – dar zilele curg,
Şi foc e
în aer, în zori, şi-n amurg –
Şi el
naintează, dar zilele curg.
Nici urmă de
ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Şi el
naintează sub flacări de soare...
În ochi o
nălucă de sânge – în gât
Un chin
fără margini de sete-arzătoare...
Nesip, şi
deasupra, cer roşu – ş-atât
Şi toţi
naintează sub flacări de soare.
Şi tot
fără margini pustia se-ntinde,
Şi tot nu
s-arată oraşul preasfânt
Nimic n-o
sfârşeşte în zori când s-aprinde,
Şi
n-o-nviorează suflare de vânt
Luceşte,
,vibrează, şi-ntruna se-ntinde.
Abia, ici şi
colo, găsesc, câteodată,
Verdeaţa de
oază cu dor aşteptată:..
Săgeată
aleargă cal alb şi cal murg,
Cămilele-aleargă
săgeată şi ele,
La cântecul
apei se fac uşurele...
Izvor sau
citernă în clipă le scurg
Dar chinul
reîncepe, şi zilele curg.
Şi tot nu
s-arată năluca sublimă...
Şi apa, in
foale, descreşte mereu...
Când calul,
când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face
din greu, şi mai greu...
Cu trei şi cu
patru, mor toţi plini de zile,
Dragi tineri, cai
ageri, şi mândre cămile.
Şi tot nu
s-arată cetatea de vise...
Merindele, zilnic,
în trăişti se sfârşesc...
Prădalnice
zboruri de paseri sosesc...
S-aruncă pe
leşuri eu ciocuri deschise,
Cămile, cai,
oameni, cad, pier, se răresc...
Doar negrele paseri
mereu se-nmulţesc
Şi tot nu
s-arată cetatea din vise.
Cetatea din vise
departe e încă,
Şi vine şi
ziua cumplită când el,
Rămas din
toţi singur, sub cer de oţel,
Pe minte
îşi simte o noapte adâncă...
Când setea,
când foamea, – grozave la fel,
Pe piept, ori pe
pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n
flacări, sub cerul de-oţel.
Pierduţi sunt
toţi robii, cu cai, cu cămile...
Sub aeru-n
flacări, zac roşii movile...
Nainte –
în laturi – napoi – peste tot,
Oribil palpită
aceeaşi coloare...
E-aprins chiar
pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se
uită zadarnic, cât pot
Tot roşu de
sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n
flacări al lungilor zile.
Şi foamea se
face mai mare – mai mare,
Şi, zilnic, tot
cerul s-aprinde mai tare...
Bat tâmplele...
ochii sunt demoni cumpliţi...
Cutremur e setea,
ş-a foamei simţire
E şarpe,
ducându-şi a ei zvârcolire
În
pântec, în sânge, în nervii-ndârjiţi...
Bat tâmplele...
– ochii sunt demoni cumpliţi.
Abia mai
păşeşte cămila ce-l poartă...
Speranţa, chiar
dânsa, e-n sufletu-i moartă...
Dar iată...
– părere să fie, sau, ea?...
În zarea de
flacări, în zarea de sânge,
Luceşte...
– Emirul, puterea şi-o strânge...
Chiar porţile
albe le poate vedea...
E Meka! E Meka!
Ş-aleargă spre ea.
Spre albele ziduri,
aleargă – aleargă,
Şi albele
ziduri, lucesc – strălucesc, ‑
Dar Meka începe
şi dânsa să meargă
Cu pasuri ce-n fundul
de zări o răpesc,
Şi albele
ziduri, lucesc, – strălucesc!
Ca gândul
aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur
din visu-i ceresc…
Cămila,
cât poate, grăbeşte să-l ducă…
Dar visu-i, nu este
un vis omenesc ‑
Şi poamele
de-aur lucesc – strălucesc –
Iar alba cetate
rămâne nălucă.
Rămâne
nălucă, dar tot o zăreşte
Cu porţi de
topaze, cu turnuri de-argint,
Şi tot
către ele s-ajungă zoreşte,
Cu toate că
ştie prea bine că-l mint
Şi porţi de
topaze, şi turnuri de-argint.
Rămâne
nălucă în zarea pustiei
Regina
trufaşă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka -
tot visul ţintit,
Şi vede pe-o
iasmă că-i trece sub poartă...
Pe când
şovăieşte cămila ce-l poartă…
Şi-n Meka
străbate drumeţul pocit,
Plecat şchiop
şi searbăd pe drumul cotit –
Pe când
şovăieşte cămila ce-l poartă...
Şi moare emirul
sub jarul pustiei ‑
Şi focu-n odaie
se stinge şi el,
Iar lupii tot
urlă pe-ntinsul câmpiei,
Şi frigul se
face un brici de oţel...
Dar luna cea rece,
ş-acea duşmănie
De lupi care
urlă, – ş-acea sărăcie
Ce-alunecă
zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din
calea cea dreaptă,
Ş-acea izolare,
ş-acea dezolare,
Sunt Meka
cerească, sunt Meka cea mare…
Murit-a emirul sub
jarul pustiei.
(Al. Macedonski, Noapte de decemvrie,
în Poezia simbolistă românească. Antologie, introducere,
dosare critice, comentarii, note şi bibliografie de R. Zafiu, Humanitas,
Bucureşti, 1996, pp. 104-110)
Ştefan
Petică
Când vioarele
tăcură
I
Vioarele
tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge
răzleţită pe strunele-nvechite
Şi-n noaptea
solitară, o, cântul ce se curmă,
Pe visurile stinse
din suflete-ostenite.
Arcuşurile albe
în noaptea solitară
Stătură:
triste paseri cu aripele-ntinse
Păreau
c-aşteaptă semne şi strunele vibrară.
Ah, strunele ce
tremur de viaţă le cuprinse!
Şi degetele
fine, în umbră, sclipitoare,
Păreau ca
nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur
în seri de evocare
A imnurilor triste
din templele uitate.
Murise
însă cântul de veche voluptate,
Şi triste
şi stinghere vioarele părură,
În
noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate
de-a viselor tortură.
(Ştefan
Petică, Când vioarele tăcură, în Poezia
simbolistă românească. Antologie, introducere, dosare
critice, comentarii, note şi bibliografie de R. Zafiu, Humanitas,
Bucureşti, 1996, p. 189)
Theodor
Şerbănescu
În capelă
De
arbori seculari umbrită, pe coasta muntelui cea frîntă,
Ca
o gîndire blîndă-n suflet, se-nalţă blînd
capela sfîntă.
Cu uşile deschise-n lături, ca braţe
ce te cheamă-n ele,
Cu
lumînările aprinse, ce par în umbra boltei stele; ‑
Ea
stă-necată în tăcere, în pace şi-n
singurătate...
La
pragu-i se opresc desigur a lumii patimi vinovate.
Aice,
are drept să intre acel ce plînge sau iubeşte:
Durerea
vecinie îngenunche p-acela care pătimeşte,
La
poalele Dumnezeirii, ce pare a-1 fi dat uitării...
Aice,
îngerul iubirii, ce stă la uşile intrării,
P-acei ce se iubesc de mînă îi ia şi la altar
îi duce
Să-i
binecuvinteze-acel ce iubit-a ş-a murit pe cruce.
Aici, pe căi şerpuitoare,
ne-aduse rătăcind iubirea.
Intrarăm.
Nimeni înăuntru. Ce
singură-i Dumnezeirea
În
templele ce i se-nalţă ca şi în lumea ce-a creat!...
Intrînd,
o clipă ne privirăm, şi
lung şi cald ne-am sărutat.
Ş-a
noastră lungă sărutare fu calda noastră rugăciune:
Cea mai pioasă înălţată la cer
din buze
de tăciune.
Sînt ani d-atunce şi a noastră iubire tînără e încă,
Săpîndu-ne în inimi brazdă tot mai adîncă... mai
adîncă.
În lunga noastră
suferinţă ne este mare fericirea;
Ca s-o măsor eu nu am alta decît...
decît însăşi iubirea,
În
care cred să mor odată ca credinciosu-ntr-a lui lege:
Decît viaţa fără tine, cu tine moartea aşi alege.
(Theodor
Şerbănescu, În capelă, în Poeţi de pe vremea lui
Eminescu, ed. Eugen Lungu, Literatura artistică, Chişinău, 1990,
p. 122)