1902 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1902

I(on) A(lexandru) Bassarabescu

Cît ţine liturghia

 

Răcoare ca într-o chilie; şi nici o muscă; abia una mai înnegreşte într-un punct olanul văruit al sobei. Afară stă să plouă; s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii.

Ce de lucruri pe scrin! Un neseser cu oglinda spartă; parcă l-a furat somnul lîngă perniţa cu nisip ce-i stă de straje, albăstruie, ieşită la soare, cu mătasea destrămată, plină de ace, gata să muşte. La rînd, un fier de frizat, un pieptene mare de os îngălbenit; lîngă el, un mototol de păr castaniu, strîns, înnodat; apoi un borcan cu alifie vînătă, pe jumătate plin, păstrează pe buze urme de degete. Fel de fel de lucruşoare: un şoricel de piatră fără bot; un maimuţoi de janilie fără un picior; două baletiste învechite, cu braţele rupte; o bucăţică din Universul, o cutie cu pudră şi mai multe cărţi de cîntece. Peste tot praf şi sămînţă de cînepă. De sus, din colivie, sticletele plouă mereu la coji.

Masa din mijloc e învelită cu o faţă lucrată în ochiuri pline de trandafiri portocalii. Mari mai sînt şi umflaţi: cît gogoşile; d-abia şi-a făcut locşor, la mijloc, lampa, pe tăviţa ei lucrată tot în trandafiri de lînă, înghesuiţi cum numai ei ştiu pe o roată de carton. Ce lampă frumoasă trebuie să fi fost ea odată; numai Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru i-au făcut-o; căci două mutări prăpădesc mai rău ca focul; piciorul de porţelan şi-a pierdut şi florile albe şi cîteva ţăndări; toată fala o ţine globul, văzut din partea nespartă; şi sus, prins de coşul sticlei, acul de cap încovoiat în formă de M, apărător economic şi sigur împotriva iuţelei flăcării. Alte lucruri, pe masă, nu mai sînt: n-ar putea să şează; le-ar răsturna trandafirii; unii păstrează încă urmele cafelelor vărsate. Doar albumul se odihneşte pe lîna lui moale; geme de poze şi de vechime, căci ies făşii de hîrtie rupte din carnea lui, iar încheietoarea de tinichea şi-a pierdut toată puterea: stă tolănită într-o parte, fără curaj, fără nădejde să mai ajungă vreodată la cuişorul scoarţei de sus.

E şi o etajeră în fund, neagră, fără lustru. Ai putea să numeri de cîte ori a fost vopsită în casă. Pe ea, praf, cărţi vechi de dat, trei muşte moarte, o cutie de sardele plină cu arşice şi o păpuşică bolnavă, cu ochii scoşi, cu părul smuls, zăcînd la pămînt în rochie de mireasă.

Pe pat a şezut cineva de curînd, cineva care e învăţat să stea numai în locul acela, căci acolo desenurile turceşti ale macatului s-au ros mai mult, s-au albit, parcă au fost şterse cu guma. Şi locul e mai înfundat. La marginea acestei gropi, o carte: Zodiacul, care ghiceşte trecutul, prezentul şi viitorul; e deschis la întrebarea: “Persoana la care mă gîndesc ce face oare?”

Dasupra patului, un covoraş. Ce bine îi stă sub albul tavanului! Are însă figuri ciudate: păsări necunoscute şi fructe nezărite în vreo grădină pe lume; mere albastre şi lebede cu cioc de papagal, ţesute toate în lînă şi numai în lînă. Ce nu e de lînă aici? Pînă şi căţelul care doarme lîngă un corset vechi, în fundul patului: părul lui pletos, alb, murdar, e tot de lînă... nespălată.

Norul s-a spart. A fost numai o spaimă. Lumina tresare şi înviorează pereţii. Soarele cade pe un tablou litografiat, vechi, cu rama pătată, cu hîrtia prelinsă de şiroaie gălbui: nişte hahami chinuiesc o fată întinsă pe masă, luîndu-i sîngele: Crima de la Tisza-Eslar scrie jos, de mînă. Alături, o cadră mare, în culori: O vînătoare de lei... în Rusia; apoi un păun făcut din boabe de piper şi păr de cămilă. Numai în dreptul uşii, singur, uitat de vremuri, merge alene ceasul cu ghiulele de fier, cu limba de alamă, coclită ici şi colo.

Scrin, masă, etajeră, pat, sticlete, căţel şi atîtea şi atîtea într-un loc aşa de mic! Cele două scaune de paie d-abia mai încap. Cojile de cînepă, azvîrlite din colivie, ajung în toate colţurile.

Piuitul păsărelei parcă ar vrea să povestească ceva din Paradis; dar de pe fereastră, o ceaşcă de cafea cu lapte, pe care scrie Noroc, nespălată, cu linguriţa înăuntru, cu buza plesnită, prea aruncă o căutătură de dezgust la toate. Lîngă ea, toarce pisica: toarce şi aşteaptă; se uită cînd la sticlete, cînd la ceaşca linsă pînă în fund. Apoi lipeşte urechea de geam, îşi întinde gîtul, îl întoarce, îl suceşte, face ochii mici; vrea să vadă cît mai departe în lungul drumului. Degeaba: nici un semn, nici un pic din verdele rochiei, nici un pai din spicele de la pălărie.

Se linge pe buze, îşi plimbă cenuşiul cozii peste linguriţă, se sperie de zăngănit; se linişteşte şi oftează adînc, parc-ar zice:

“Bre, că tîrziu mai iese azi de la biserică! Bate 12, şi mi-e o foame, domnule!...”

 

 

(I.A. Bassarabescu, Cît ţine liturghia, în Id., Scrieri alese, ed. îngrijită şi prefaţă de T. Vârgolici, EPL, Bucureşti, 1966, pp. 139-141)

 

 

Alexandru Davila

Vlaicu-vodă

 

Precuvîntare (la ediţia a V-a)

O producţie a închipuirii omeneşti nu trebuie zisă definitivă, cît mai e în viaţă autorul ei. Deci, nici acest al cincilea avatar al lui Vlaicu nu trebuie considerat ca fiind cel de pe urmă. După numeroase îndreptări şi prescurtări, acesta este însă, pînă una alta, textul pe care aş dori să-l întrebuinţeze teatrele cari ar juca această piesă.

Experienţa mea de douăzeci şi şapte de ani mi-a dovedit că un spectacol nu trebuie, în zilele noastre, să depăşească vreo trei ore, cu antracte cu tot. Consecvent acestei păreri, am prescurtat piesa mea într-astfel încît să nu ocupe scena mai mult de vreo trei ore. Nu m-atins de caracterele personagiilor ci numai de tiradele lor. îndreptările au avut de ţintă unele versuri şi tranziţii. Nu am suprimat, îndeosebi, nici un cuvînt vechi pentru că aceste cuvinte sunt, cred eu, la locul lor. Limba folosită de mine este aceea a poporului românesc, nu există în „Vlaicu vodă” cuvinte sau locaţii cari să nu fie întrebuinţate în vreun colţişor al României Mari.

Aprilie 1929

 

 

Personagiile

Vlaicu vodă, domnul ţării.

Rumîn Gru, credinciosul său.

Mircea Basarab, nepotul domnului.

Costea Muşat

Banul Miked

Spătarul Dragomir

Groza Moldoveanul

Prea cuviosul Nicodim

Pala Italianul

Baronul Kaliany

Vlad Dobceanul

Manea

Aldea Algiu

Romîn Herescu

Murgu

Baldovin

Pîrcălabul curţii

Solul sîrbesc

Moş Neagu

Un căuşel

Întîiul boier

Al doilea boier

Al treilea boier

Întîiul moşnean

Al doilea moşnean

Un boier bătrîn

Clara doamna, mama vitregă a lui vodă şi mama bună a domniţei Anca.

Domniţa Anca, fiica doamnei Clara, şi soră, despre tată, cu vodă.

Sanda

Un copil de casă

Boieri - ostaşi - moşneni etc.

Acţiunea se petrece pe la 1370, la Curtea de Argeş.

 

ACTUL ÎNTÎI

Teatrul reprezintă o poiană muntoasă şi sălbatică de unde se vede valea Argeşului. La mijloc, spre fund, tulpina scorburoasă a unui vechi stejar trăsnit. La dreapta o stîncă mare, concavă. Buşteni, buturugi etc. E o seară luminoasă. Lumina lunii bate în mijlocul poienii.

 

SCENA I

 

PALA, MOŞ NEAGU

(Scena rămîne cîtva goală; apoi apare, din stînga, moş Neagu cătînd cu luare aminte. El face semn în culisă de se arată şi Pala. Ei înaintează în scenă şi se asigură că sunt singuri.)

 

MOŞ NEAGU:

Am ajuns, jupîne Pala.

 

PALA:

Drace! locu-i fioros.

Ca de vrăji.

 

MOŞ NEAGU:

Sau vrajbe. Iată şi stejarul scorburos.

 

PALA:

De minune.

 

MOŞ NEAGU:

Dar, jupîne, ierte-mi-se o-ntrebare:

Ce pîndeşti aci?

 

PALA:

Habar n-am.

 

MOŞ NEAGU:

Ba nu, zău?

 

PALA:

He! mi se pare

Că te joci de-a hămişliul [N.aut.: hămişliu însemnează şiret]!

 

MOŞ NEAGU:

Hămişliu, eu? N-am nici gînd.

Ce să aflu de la tine ce nu ştiu de mult?

 

PALA:

De cînd?

 

MOŞ NEAGU:

De cînd casc la curte ochii. Decît să mă rîzi, mai bine

Te-ai încrede şi m-ai crede.

 

PALA:

Ce să cred?

MOŞ NEAGU:

Ce se cuvine,

Vino... ia priveşte-n vale, despre tîrg.

 

PALA:

Ei? ce e?

 

MOŞ NEAGU:

Vezi

Două umbre, aşa strînse una de-alta, de să crezi

C-ar fi numai una?

 

PALA:

Şi-apoi?

 

MOŞ NEAGU:

Dar sunt două: e domniţa

Anca şi cu Mircea domnul.

 

PALA:

Ce spui?

 

MOŞ NEAGU:

Amîndoi din viţa

Basarabilor.

 

PALA:

Prea bine. Dar ce cată?

 

MOŞ NEAGU:

Se iubesc.

 

PALA:

Ce? Nepotul cu mătuşa?

 

MOŞ NEAGU:

Ce e drept că se-nrudesc.

 

PALA:

Şi apoi?

MOŞ NEAGU:

Păi... ei sunt ţinta.

PALA:

Care ţintă?

MOŞ NEAGU:

Vezi, jupîne,

Că ei vin încoa, chiar unde stai la pîndă?

 

PALA:

(pricepînd)

Mă rumîne,

Or eşti hămişliu ca vulpea, sau grozav eşti de nătîng!

He! ce-i pasă doamnei Clara că doi bieţi copii se strîng.

Noaptea-n braţe!

MOŞ NEAGU:

(după gîndire)

Oh! atuncea, ştiu pe cine...

 

PALA:

Zău? Pe cine?

MOŞ NEAGU:

(îngrijorat)

Pe boieri...

 

PALA:

(nepăsător)

O fi.

 

MOŞ NEAGU:

Stăpîne, oh! atunci amar de tine!

Pentru dînşii eşti vrăjmaşul, veneticul, un latin;

Că, deşi de mult în tară, ai rămas ce eşti: străin.

Eşti străin, jupîne Pala. Mii de patimi asmuţite

Stau la pîndă, te-nconjoară; şi boierii au cuţite

Ce ucid. deşi sub haină tu porţi zale de oţel,

- Za subţire de Milano, împletită măruntei. -

Pază bună-n aşa vremuri pentru omul doamnei Clara,

Care,-n ciuda Ohridimei, catolicizează ţara.

 

PALA:

Moşule, tu ţii cu dînşii!

 

MOŞ NEAGU:

Eu! Că doară nu-s romîn!

Sunt maghiar, ca Clara doamna. Şi-apoi, tu-mi eşti bun stăpîn.

Dar îţi zic: fă ochii-n patru; de boieri,să-ţi fie teamă:

E-n primejdie iscoada cînd e taina mai de seamă.

Am aflat şi eu destule despre cei ce-aştepţi aci.

 

PALA:

Ce?

 

MOŞ NEAGU:

He! multe! Tu eşti mîndru că te vei învrednici

Să spui, mîine, Clarei doamnii ce-au. făcut aci boierii;

Mîndră e şi Clara doamna, azi - cînd frînele puterii

Par pe mîini a-i fi lăsate de nevrednicul voivod -;

Mîndră şi papistăşimea că se-nfige prin norod;

Şi e mîndru Kaliany - ce-şi închipuie, nerodul,

Că el toate le-nstrunează, sfatul, doamna si voivodul -.

Toţi îs mîndri, toţi îs falnici. Vodă singur e smerit.

Dar smerenia-î e umbră, ce de pizmă 1-a ferit.

El mereu în ea se-afundă şi, cucernic, pururi tace;

Dar din umbră şi tăcere vodă face şi desface,

Îi ajunge - ca să ţină toate-n mîna sa de fier -

Să-1 priceapă Rumîn Grue - Grue, ce nu-i nici boier -

Ce cutreieră domnia şi, pe-ascuns, orînduieşte

Ce, pe-ascuns, gîndeşte vodă, şi, pe-ascuns, îi porunceşte,

Şi, de-s frîne şi zăbale între voi, voi toţi, şi el,

I-a lui frîna; iar a voastră, doar zăbaua de oţel. -

Astfel se rostesc bătrînii din adîncul cugetării:

Insă voi nu le daţi seamă şi tociţi răbdarea ţării

Şi-a lui vodă.

 

PALA:

Taci, moşnege. Vlad, cucernicul voivod,

Este domn fără domnie şi voivod fără norod.

N-are oaste, n-are curte, abia streji - o mîngîiere

Ca să-şi dea măcar cu gîndul c-are-o umbră de putere.

Despărţit, prin Clara doamna, de nebunii ce 1-au pus

Să se lupte cu crăimea şi biserica de-apus,

Şi, deşi cu vitejie cucerise Făgăraşul,

Şi, deşi arsese Alba, drept răsplată că vrăjmaşul

Îi prinsese robi suroră şi cumnat, pe Straşimir,

Totuşi, de cînd oropsit e vel-spătarul Dragomir -

Vlaicu, ca-ntr-un vis, pierdut-a judecata lui săracă;

Şi, de-i domn, e că se-ndură doamna, buna lui dădacă.

El nu e nimic. Iar Grue - crede-mă, că bine ştiu -

Îl jăleşte ca pe-o babă văduvă de timpuriu;

Şi, de umblă prin domnie, asta numai ca să-i spună

De-i belşug sau sărăcie, or de-i vremea rea sau bună.

 

(Al. Davila, Vlaicu-Vodă, ed. D.D. Panaitescu, Bucureşti, ESPLA, 1955, pp. 31-42)

 

 

Gala Galaction

Moara lui Călifar

 

În preajma unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se privea, de cînd se ţinea minte în bătrînii satului din cealaltă margine a pădurii, şi Călifar era „moş Călifar“ din vremi uitate. Moşnegii din Alăuteşti îşi aminteau de înfăţişarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios din stuful sprîncenilor şi de moara lui cu straşina de-un stînjen. Flăcăii, ce îndrăzniseră să înfrunte pînă în celălalt capăt pădurea grămădită între Alăuteşti şi moară, văzuseră cu ochii flăcăilor de acum optzeci de ani. Dincolo de moară începea Căpriştea: un pămînt pietros, scorburos şi plin de mărăcini, în care numai Necuratul trăgea brazdă cu coarnele.

În Alăuteşti, în nopţile de vreme rea, torcătoarele spuneau, înviind focul, că moş Călifar îşi vînduse sufletul Satanei pentru nu ştiu cîte veacuri şi viaţă; că Ucigă-l-Crucea întinsese în iazul morii, sufletelor creştineşti, un laţ vrăjit; şi că morarul procopsea, cu bogăţiile cu care Diavolul ispiti pe Domnul Hristos, pe oricine le poftea şi venea ca să le ceară. Dar laţul diavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce rîvnise procopseala necurată, că acesta îşi sărea din minţi. Bunătăţile cu care îl hărăzea Vicleanul erau atît de multe, şi bucuria cu care îl gîdila era aşa de ascuţită, că nenorocitul îndrăzneţ, perpelindu-se ca un cîine încăierat de viespi şi rîzînd smintit în fericirea lui drăcească, venea de-a rostogolul către iaz şi oticnea în el. ‑ Iazul şi moara lui Călifar erau o născocire a Întunericului. Acest iaz, în care moara se privea de veacuri, nu era un iaz ca orişicare, pentru că pe faţa lui nu se izvodea, niciodată, nici o undă. De-a pururi, faţa lui sta linsă, limpede, îngheţată, ca un stei de sare străvezie, într-un ram de trestii şi de sălcii. Zăgazul, ce se înălţa în coasta morii, era ‑ spuneau creştinii înfioraţi ‑ întărit pe dedesubt cu oasele acelora pe care îi ispitiseră comorile Satanei şi veniseră la Călifar ca să-i procopsească. Moara sta, sub învelişul ei cu straşina de un stînjen, ca un cap cu gînduri rele, sub o pălărie trasă peste ochi. Nimeni nu văzuse moara în umblet. Morarul măcina numai pentru stăpînu-său Nichipercea ‑ şi cine ştie pe ce vreme. Se spunea însă că, atunci cînd Călifar ridica stăvilarul şi slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un şarpe încolţit de flăcări; iar, de sub făcău, se scurgea în spumegai de sînge. ‑ Şi cîte nu se mai spuneau! Cîţi îndrăzneţi, din sat şi de pe aiurea, furaţi de minţi, prostiţi de Naiba şi sorbiţi de iazul fermecat, nu erau de pomenire şezătorilor din Alăuteşti! Şi frica nevoiaşilor se înghesuia pe lîngă vatra pîlpîitoare; iar curajul voinicilor stătea drept, cu mîna în pieptar: nouros, gînditor şi pare că gata de-o încercare.

 

(Gala Galaction, Moara lui Călifar, în Id.,  Opere alese, II, Nuvele şi povestiri, ESPLA, Bucureşti, 1958, pp. 31-32)

 

 

Alexandru Macedonski

Noaptea de decemvrie

Pustie şi albă e camera moartă...

Şi focul sub vatră se stinge scrumit...

Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,

Cu nici o schinteie în ochiu-adormit...

Iar geniu-i mare e-aproape un mit...

Şi nici o schinteie în ochiu-adormit.

Pustie şi albă e-ntinsa câmpie...

Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...

Sălbatică fiară, răstriştea-1 sfăşie,

Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit...

E-n negura nopţii un alb monolit...

Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit.

Nămeţii de umbră în juru-i s-adună...

Făptura de humă de mult a pierit,

Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună

Chiar alba odaie în noapte-a murit...

Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, şi mort e poetul...

În zare, lupi groaznici s-aud, răguşit,

Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,

Un tremol sinistru de vânt năbuşit...

Iar crivăţul ţipă... – dar el, ce-a greşit?

Un haos, urgia se face cu-ncetul.

 

Urgia e mare şi-n gându-i ş-afară,

Şi luna e rece în el, şi pe.cer...

Şi bezna lungeşte o straşnică ghiară,

Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...

Şi luna e rece în el, şi pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte...

Pe ziduri, aleargă albastre năluci...

O flacără vie pe coş izbucneşte,

Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte...

“Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”

Şi flacăra spune: “Aduc inspirarea...

Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii...

În slava-nvierei îneacă oftarea...

A avut şi puteric emir, voi să fii.”

Şi flacăra spune: “Aduc inspirarea”

Şi-n alba odaie aleargă vibrarea.

Răstriştea zăpezei de-afară dispare...

Deasupră-i e aur, şi aur e-n zare,

Şi iată-l emirul oraşului rar...

Palatele sale sunt albe fantasme,

S-ascund printre frunze cu poame din basme,

Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! Şi el e emirul...

Prin aer, petale de roze plutesc...

Mătasea-nflorită mărită cu firul

Nuanţe, ce-n umbră, încet, veştejesc...

Havuzele cântă... – voci limpezi şoptesc...

Bagdadul! Bagdadul! Şi el e emirul.

Şi el e emirul, şi are-n tezaur,

Movile înalte de-argint şi de aur,

Şi jaruri de pietre cu flacări de sori;

Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite –

În grajduri, cai repezi cu foc în copite,

Şi ochi împrejuru-i ‑ ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită,

Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini,

Argint de izvoare, şi zare-aurită

Bagdadul, poiana de roze şi crini –

Djamii – minarete – şi cer ce palpită.

Şi el e emirul, şi toate le are...

E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,

Dar zilnic se simte furat de-o visare...

Spre Meka se duce cu gândul mereu,

Şi-n faţa dorinţei - ce este – dispare

Iar el e emirul, şi toate le are.

Spre Meka-l răpeşte credinţa - voinţa,

Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,

Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,

Îi vrea frumuseţea - tot sufletu-i vrea –

Din tălpi până-n creştet li cere fiinţa.

Dar Meka e-n zarea de flacări ‑ departe ‑

De ea o pustie imensă-l desparte;

Şi prada pustiei câţi oameni nu cad?

Pustia e-o mare aprinsă de soare,

Nici cântec de paseri. nici pomi, nici izvoare ‑

Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.

Şi dulce e viaţa în săli de-alabastru,

Sub bolţi lucitoare de-argint şi de-azur,

În vie lumină tronând ca un astru,

Cu albele forme de silfi împrejur,

În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată şi ziua când robii şi-armează.... –

Cămile găteşte, şi negri-armăsari,

Convoiul se-nşiră ‑ în zori schinteiază,

Porneşte cu zgomot, ‑ mulţimea-l urmează,

Spre porţi năpustită cu miei şi cu mari.

Şi el ce e-n frunte pe-o albi cămilă,

Iar viu de lumină sub roşu-oranisc,

S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc,

Privindu-şi oraşul în roza idilă...

S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc...

Din ochiul său mare o lacrimă pică,

Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc

În gloria-i de-aur încet se ridică...

Şi lacrima, clară, luceşte, şi pică...

Din apa fântânei pe care o ştie

În urmă, mai cere, odată, să bea...

Curmalii-o-nfaşoară c-o umbră-albăstrie...

Aceeaşi e apa spre care venea

Copil, sa-şi alinte blondeţea în ea –

Şi-ntreagă, fântâna, e tot cum o ştie.

E tot cum o ştie, - dar, searbăd la faţă,

Sub magica-i umbră, un om se răsfaţă...

Mai slut e ca iadul, zdrenţos, şi pocit,

Hoit jalnic de bube, - de drum prăfuit,

Viclean la privire, şi searbăd la faţă.

De nume-l întreabă emirul, deodată,

Ş-acesta-i răspunde eli vocea ciudată:

La Meka, plecat-am a merge şi eu.

La Meka? La Meka?... Şi vocea ciudată:

La Meka! La Meka! răsună mereu.

Şi pleacă drumeţul pe-un drum ce coteşte...

Pocit, şchiop şi searbăd, abia se târăşte...

Şi drumu-ocoleşte mai mult, tot mai mult,

Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte,

O tânără umbră de soare-l fereşte,

Auzu-i se umple de-un vesel tumult,

Şi drumu-ocoleşte mai mult - tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă

Pustia l-aşteaptă în largu-i s-o treacă...

Prin prafu-i se-nşiră cămile şi cai,

Se mistuie-n soare Bagdadul, şi piere,

Mai şters decât rozul de flori efemere,

Mai stîns decât visul pierdutului rai.

În largu-i, pustia, să treacă-l aşteaptă...

Şi el naintează şi calea e dreaptă

E dreaptă – tot dreaptă – dar zilele curg,

Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg –

Şi el naintează, dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare...

Şi el naintează sub flacări de soare...

În ochi o nălucă de sânge – în gât

Un chin fără margini de sete-arzătoare...

Nesip, şi deasupra, cer roşu – ş-atât

Şi toţi naintează sub flacări de soare.

Şi tot fără margini pustia se-ntinde,

Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt

Nimic n-o sfârşeşte în zori când s-aprinde,

Şi n-o-nviorează suflare de vânt

Luceşte, ,vibrează, şi-ntruna se-ntinde.

Abia, ici şi colo, găsesc, câteodată,

Verdeaţa de oază cu dor aşteptată:..

Săgeată aleargă cal alb şi cal murg,

Cămilele-aleargă săgeată şi ele,

La cântecul apei se fac uşurele...

Izvor sau citernă în clipă le scurg

Dar chinul reîncepe, şi zilele curg.

Şi tot nu s-arată năluca sublimă...

Şi apa, in foale, descreşte mereu...

Când calul, când omul, s-abate victimă,

Iar mersul se face din greu, şi mai greu...

Cu trei şi cu patru, mor toţi plini de zile,

Dragi tineri, cai ageri, şi mândre cămile.

Şi tot nu s-arată cetatea de vise...

Merindele, zilnic, în trăişti se sfârşesc...

Prădalnice zboruri de paseri sosesc...

S-aruncă pe leşuri eu ciocuri deschise,

Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc...

Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc

Şi tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,

Şi vine şi ziua cumplită când el,

Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,

Pe minte îşi simte o noapte adâncă...

Când setea, când foamea, – grozave la fel,

Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,

Prin aeru-n flacări, sub cerul de-oţel.

Pierduţi sunt toţi robii, cu cai, cu cămile...

Sub aeru-n flacări, zac roşii movile...

Nainte – în laturi – napoi – peste tot,

Oribil palpită aceeaşi coloare...

E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,

Iar ochii se uită zadarnic, cât pot

Tot roşu de sânge zăresc peste tot

Sub aeru-n flacări al lungilor zile.

Şi foamea se face mai mare – mai mare,

Şi, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...

Bat tâmplele... ochii sunt demoni cumpliţi...

Cutremur e setea, ş-a foamei simţire

E şarpe, ducându-şi a ei zvârcolire

În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiţi...

Bat tâmplele... – ochii sunt demoni cumpliţi.

Abia mai păşeşte cămila ce-l poartă...

Speranţa, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă...

Dar iată... – părere să fie, sau, ea?...

În zarea de flacări, în zarea de sânge,

Luceşte... – Emirul, puterea şi-o strânge...

Chiar porţile albe le poate vedea...

E Meka! E Meka! Ş-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă – aleargă,

Şi albele ziduri, lucesc – strălucesc, ‑

Dar Meka începe şi dânsa să meargă

Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,

Şi albele ziduri, lucesc, – strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,

Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…

Cămila, cât poate, grăbeşte să-l ducă…

Dar visu-i, nu este un vis omenesc ‑

Şi poamele de-aur lucesc – strălucesc –

Iar alba cetate rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zăreşte

Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint,

Şi tot către ele s-ajungă zoreşte,

Cu toate că ştie prea bine că-l mint

Şi porţi de topaze, şi turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei

Regina trufaşă, regina magiei,

Frumoasa lui Meka - tot visul ţintit,

Şi vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă...

Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…

Şi-n Meka străbate drumeţul pocit,

Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit –

Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă...

Şi moare emirul sub jarul pustiei ‑

Şi focu-n odaie se stinge şi el,

Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,

Şi frigul se face un brici de oţel...

Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie

De lupi care urlă, – ş-acea sărăcie

Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,

Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,

Ş-acea izolare, ş-acea dezolare,

Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare…

Murit-a emirul sub jarul pustiei.

 (Al. Macedonski, Noapte de decemvrie, în Poezia simbolistă românească. Antologie, introducere, dosare critice, comentarii, note şi bibliografie de R. Zafiu, Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 104-110)

 

 

Ştefan Petică

Când vioarele tăcură

I

Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă

Ce plânge răzleţită pe strunele-nvechite

Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă,

Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcuşurile albe în noaptea solitară

Stătură: triste paseri cu aripele-ntinse

Păreau c-aşteaptă semne şi strunele vibrară.

Ah, strunele ce tremur de viaţă le cuprinse!

Şi degetele fine, în umbră, sclipitoare,

Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate

Pe flaute de aur în seri de evocare

A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,

Şi triste şi stinghere vioarele părură,

În noaptea-ntunecată de grea singurătate

Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

 

 

(Ştefan Petică, Când vioarele tăcură, în Poezia simbolistă românească. Antologie, introducere, dosare critice, comentarii, note şi bibliografie de R. Zafiu, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 189)

 

 

Theodor Şerbănescu

În capelă

 

De arbori seculari umbrită, pe coasta muntelui cea frîntă,

Ca o gîndire blîndă-n suflet, se-nalţă blînd capela sfîntă.

Cu uşile deschise-n lături, ca braţe ce te cheamă-n ele,

Cu lumînările aprinse, ce par în umbra boltei stele; ‑

Ea stă-necată în tăcere, în pace şi-n singurătate...

La pragu-i se opresc desigur a lumii patimi vinovate.

 

Aice, are drept să intre acel ce plînge sau iubeşte:

Durerea vecinie îngenunche p-acela care pătimeşte,

La poalele Dumnezeirii, ce pare a-1 fi dat uitării...

Aice, îngerul iubirii, ce stă la uşile intrării,

P-acei ce se iubesc de mînă îi ia şi la altar îi duce

Să-i binecuvinteze-acel ce iubit-a ş-a murit pe cruce.

 

Aici, pe căi şerpuitoare, ne-aduse rătăcind iubirea.

Intrarăm. Nimeni înăuntru. Ce singură-i Dumnezeirea

În templele ce i se-nalţă ca şi în lumea ce-a creat!...

Intrînd, o clipă ne privirăm, şi lung şi cald ne-am sărutat.

Ş-a noastră lungă sărutare fu calda noastră rugăciune:

Cea mai pioasă înălţată la cer din buze de tăciune.

 

Sînt ani d-atunce şi a noastră iubire tînără e încă,

Săpîndu-ne în inimi brazdă tot mai adîncă... mai adîncă.

În lunga noastră suferinţă ne este mare fericirea;

Ca s-o măsor eu nu am alta decît... decît însăşi iubirea,

În care cred să mor odată ca credinciosu-ntr-a lui lege:

Decît viaţa fără tine, cu tine moartea aşi alege.

 

(Theodor Şerbănescu, În capelă, în Poeţi de pe vremea lui Eminescu, ed. Eugen Lungu, Literatura artistică, Chişinău, 1990, p. 122)

 

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina