1904
George Bacovia
Decor
Copacii albi, copacii
negri
Stau gol în
parcul solitar:
Decor de doliu,
funerar...
Copacii albi, copacii
negri.
În parc
regretele plîng iar...
Cu pene albe, pene
negre
O pasăre cu glas
amar
Străbate parcul
secular...
Cu pene albe, pene
negre.
În parc
fantomele apar...
Şi frunze albe,
frunze negre;
Copacii albi, copacii
negri;
Şi pene albe,
pene negre,
Decor de doliu,
funerar...
În parc
ninsoarea cade rar...
(G. Bacovia; Decor, în Natura în poezia românească. Antologie,
prefaţă, comentarii, note şi bibliografie de G. Antonescu,
Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 120)
Ilarie Chendi
Dreptul criticei
Profesorul Adolf
Bartels, mult apreciat de generaţia tînără pentru cartea
sa despre istoria literaturei germane în secolul XIX, răspunde, prin
un studiu temeinic asupra drepturilor şi datoriei criticei, la multele
atacuri ce mai cu seamă scriitorii evrei au îndreptat
împotriva lui. Noua scriere a lui Bartels, intitulată Kritiker
und Kritikaster, cuprinde cîteva teorii, expuse mai popular, vrednice
a fi cunoscute şi la noi, unde, în mic, se petrec aceleaşi
fenomene în viaţa literară ca în Germania şi se
ivesc aceleaşi erezii în privinţa rolului criticei din gazete
şi reviste.
Voi parafraza deci,
în loc de altă prefaţă programatică, un capitol din
cartea lui Bartels.
Pentru a stabili
dreptul de a critica orice product literar, adică de a examina totul,
condamnînd ce e rău şi recomandînd ce e bun, autorul se
întreabă: pentru cine creează poetul sau artistul în genere?
Pentru
sine numai nu produce nimeni. Fiecare scriitor simte satisfacţia
sufletească în timpul creărei, dar în gîndul
său nu uită niciodată publicul. Ba mai mult. Poetul nu vrea
numai să ridice publicul spre sine, să-1 edifice sau să-i
facă educaţia estetică, el vrea de-a dreptul să-i
impună felul său de a vedea lumea, să-i „octroieze”
personalitatea sa. Şi asta nu este, în fond, o ambiţie
deşartă, o vînătoare după aplauze, ci o necesitate, o
lege a naturei căreia orice om îi este supus, deoarece viaţa înseamnă
tocmai a produce efecte.
O dată stabilit
că poetul caută apropierea sa de public: producerea de emoţii
cît mai puternice şi cucerirea cît mai multor suflete,
reacţiunea acestor suflete, opusă mijloacelor de cucerire, nu va mai
părea nefirească. Poetul ajunge răspunzător pentru opera
sa, ca orice om pentru faptele sale. El se poate face vinovat de grele
rătăciri estetice şi morale, şi publicul trebuie să
stea la sfat şi să osîndească sau să
încurajeze.
Critica e astfel o
datorie.
Mulţimea
condamnă sau aprobă în cuvinte puţine, “îmi
place” sau “nu-mi place” sînt formulele cele mai
obicinuite în limbajul critic de toate zilele. Iar criticul literar se
razimă pe acelaşi fundament elementar, cu vecinicul său drept de
a vedea lumea cu ochii săi proprii şi a protesta în contra
celor ce vor să-i impună o lume străină. El opune deci
personalităţii poetului individualitatea sa. Cum însă
criticul îşi tipăreşte opiniile, răspunderea lui e
mai mare, căci el nu se poate mulţumi cu simple sentinţe, ci
dovedeşte că a înţeles opera poetului,
înşirînd motivele pentru cari “îi place” sau
“nu-i place” - o chestie de talent înnăscut, de
cultură şi de experienţă.
Cu cît
literatura ia o dezvoltare mai mare, cu atît rolul criticului este mai
important, şi datoriile lui mai multiple. El e un fel de veghetor,
călău dacă vreţi, al literaturei, şi în loc de a
se ocupa exclusiv de ce e mare, trebuie sa-şi îndrepte adeseori
atenţia asupra tuturor celor mici, ca ei să nu copleşească,
să nu compromită ce e mare şi frumos. În munca asta,
oricît dezgust l-ar cuprinde uneori, trebuie să persiste cu
deplină conştienţiozitate, căci serveşte arta, neamul
şi omenirea.
Iată cazurile
mai dese în cari criticul trebuie să intervină cu opiniile
sale:
1. De cîte ori
un poet adevărat publică o lucrare slabă, i se va spune
adevărul, fără nici o cruţare şi fără
considerare la operele lui de mai-nainte. Cu cît poetul e mai talentat,
cu atît mai multe învinuiri va putea să suporte.
2. Cînd un poet
fără valoare produce o operă de epigon, se va cerceta mai
întîi dacă nu este un plagiat, deoarece predispoziţiile
de plagiare ale epigonilor sînt foarte pronunţate. În
adevăr, epigonii nu trebuie prigoniţi, deoarece, fără a
adăoga ceva bun la literatură, în timpuri de
decadenţă, tot ei reprezintă demnitatea şi nivelul artei.
3. Cînd se
publică o lucrare cu tendinţe vădit subversive, criticul
cercetează cu de-amănuntul dacă tendinţele sînt
în adevăr alese aşa fel ca să constituie un atentat la
bunul-gust, la principiile de frumos şi adevăr şi dacă ele
nu au temei în viaţa însăşi, ci sînt mai mult
o falşificare a acesteia. A combate cu măsură tendinţele
constatate depinde de temperamentul criticului.
4. Neîndurat
trebuie să fie criticul faţă de artiştii senzaţionali.
Asemenea artişti uzează de mijloacele artei nu pentru a
înfăţişa stări reale din viaţă, ci pentru a
produce efecte cît mai puternice, exagerînd, simulînd şi
minţind fără a cunoaşte margini. În fond, ei
sînt nişte şarlatani, vînători de succes. A-i
demasca în toate împrejurările este o datorie, “iar
cînd mai cochetează şi cu decadentismul, cum adeseori se
întîmplă în anii din urmă, trebuie
ţintuiţi la stîlpul infamiei”.
5. Fără
nici o cruţare îşi exercită oricine datoria de critic
faţă de artistul-negustor. De aceştia sînt mulţi
printre scriitorii dramatici, oameni cu oarecare abilităţi tehnice,
cari ajung stăpîni pe scenă şi o terorizează. (Aviz
domnilor Lecca şi Leonescu-Duţu!).
6.
Pentru diletanţii grandomani (de nu s-ar simţi prea mulţi
atinşi!), criticul are oricînd dreptul de a întrebuinţa
biciul şi a-i scoate din Parnas. Ironia şi dispreţul sînt
arme cinstite şi potrivite pentru cele trei cazuri din urmă. Se va
face uz de ele în măsură ce poetastrul a ştiut prin
apucături neiertate să se avînte la o situaţie pe care nu
o merită. Negreşit că şi tăcerea este o armă.
(Il. Chendi, Dreptul
criticei, în Id., Pagini de critică, ed. V. Netea, EPL,
Bucureşti, 1969, pp. 119-121)
Octavian Goga
Noi
La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...
Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.
La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea
plâng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.
Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul...
Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-au răposat
Şi moşii, şi părinţii...
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...
(Octavian Goga, Poezii, Bucureşti, 1967, pp.
8-9)