1904 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1904

George Bacovia

Decor

Copacii albi, copacii negri

Stau gol în parcul solitar:

Decor de doliu, funerar...

Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plîng iar...

Cu pene albe, pene negre

O pasăre cu glas amar

Străbate parcul secular...

Cu pene albe, pene negre.

În parc fantomele apar...

Şi frunze albe, frunze negre;

Copacii albi, copacii negri;

Şi pene albe, pene negre,

Decor de doliu, funerar...

În parc ninsoarea cade rar...

 

(G. Bacovia; Decor, în Natura în poezia românească. Antologie, prefaţă, comentarii, note şi bibliografie de G. Antonescu, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 120)

 

 

Ilarie Chendi

Dreptul criticei

 

Profesorul Adolf Bartels, mult apreciat de generaţia tînără pentru cartea sa despre istoria literaturei germane în secolul XIX, răspunde, prin un studiu temeinic asupra drepturilor şi datoriei criticei, la multele atacuri ce mai cu seamă scriitorii evrei au îndreptat împotriva lui. Noua scriere a lui Bartels, intitulată Kritiker und Kritikaster, cuprinde cîteva teorii, expuse mai popular, vrednice a fi cunoscute şi la noi, unde, în mic, se petrec aceleaşi fenomene în viaţa literară ca în Germania şi se ivesc aceleaşi erezii în privinţa rolului criticei din gazete şi reviste.

Voi parafraza deci, în loc de altă prefaţă programatică, un capitol din cartea lui Bartels.

Pentru a stabili dreptul de a critica orice product literar, adică de a examina totul, condamnînd ce e rău şi recomandînd ce e bun, autorul se întreabă: pentru cine creează poetul sau artistul în genere?

Pentru sine numai nu produce nimeni. Fiecare scriitor simte satisfacţia sufletească în timpul creărei, dar în gîndul său nu uită niciodată publicul. Ba mai mult. Poetul nu vrea numai să ridice publicul spre sine, să-1 edifice sau să-i facă educaţia estetică, el vrea de-a dreptul să-i impună felul său de a vedea lumea, să-i „octroieze” personalitatea sa. Şi asta nu este, în fond, o ambiţie deşartă, o vînătoare după aplauze, ci o necesitate, o lege a naturei căreia orice om îi este supus, deoarece viaţa înseamnă tocmai a produce efecte.

O dată stabilit că poetul caută apropierea sa de public: producerea de emoţii cît mai puternice şi cucerirea cît mai multor suflete, reacţiunea acestor suflete, opusă mijloacelor de cucerire, nu va mai părea nefirească. Poetul ajunge răspunzător pentru opera sa, ca orice om pentru faptele sale. El se poate face vinovat de grele rătăciri estetice şi morale, şi publicul trebuie să stea la sfat şi să osîndească sau să încurajeze.

Critica e astfel o datorie.

Mulţimea condamnă sau aprobă în cuvinte puţine, “îmi place” sau “nu-mi place” sînt formulele cele mai obicinuite în limbajul critic de toate zilele. Iar criticul literar se razimă pe acelaşi fundament elementar, cu vecinicul său drept de a vedea lumea cu ochii săi proprii şi a protesta în contra celor ce vor să-i impună o lume străină. El opune deci personalităţii poetului individualitatea sa. Cum însă criticul îşi tipăreşte opiniile, răspunderea lui e mai mare, căci el nu se poate mulţumi cu simple sentinţe, ci dovedeşte că a înţeles opera poetului, înşirînd motivele pentru cari “îi place” sau “nu-i place” - o chestie de talent înnăscut, de cultură şi de experienţă.

Cu cît literatura ia o dezvoltare mai mare, cu atît rolul criticului este mai important, şi datoriile lui mai multiple. El e un fel de veghetor, călău dacă vreţi, al literaturei, şi în loc de a se ocupa exclusiv de ce e mare, trebuie sa-şi îndrepte adeseori atenţia asupra tuturor celor mici, ca ei să nu copleşească, să nu compromită ce e mare şi frumos. În munca asta, oricît dezgust l-ar cuprinde uneori, trebuie să persiste cu deplină conştienţiozitate, căci serveşte arta, neamul şi omenirea.

Iată cazurile mai dese în cari criticul trebuie să intervină cu opiniile sale:

1. De cîte ori un poet adevărat publică o lucrare slabă, i se va spune adevărul, fără nici o cruţare şi fără considerare la operele lui de mai-nainte. Cu cît poetul e mai talentat, cu atît mai multe învinuiri va putea să suporte.

2. Cînd un poet fără valoare produce o operă de epigon, se va cerceta mai întîi dacă nu este un plagiat, deoarece predispoziţiile de plagiare ale epigonilor sînt foarte pronunţate. În adevăr, epigonii nu trebuie prigoniţi, deoarece, fără a adăoga ceva bun la literatură, în timpuri de decadenţă, tot ei reprezintă demnitatea şi nivelul artei.

3. Cînd se publică o lucrare cu tendinţe vădit subversive, criticul cercetează cu de-amănuntul dacă tendinţele sînt în adevăr alese aşa fel ca să constituie un atentat la bunul-gust, la principiile de frumos şi adevăr şi dacă ele nu au temei în viaţa însăşi, ci sînt mai mult o falşificare a acesteia. A combate cu măsură tendinţele constatate depinde de temperamentul criticului.

4. Neîndurat trebuie să fie criticul faţă de artiştii senzaţionali. Asemenea artişti uzează de mijloacele artei nu pentru a înfăţişa stări reale din viaţă, ci pentru a produce efecte cît mai puternice, exagerînd, simulînd şi minţind fără a cunoaşte margini. În fond, ei sînt nişte şarlatani, vînători de succes. A-i demasca în toate împrejurările este o datorie, “iar cînd mai cochetează şi cu decadentismul, cum adeseori se întîmplă în anii din urmă, trebuie ţintuiţi la stîlpul infamiei”.

5. Fără nici o cruţare îşi exercită oricine datoria de critic faţă de artistul-negustor. De aceştia sînt mulţi printre scriitorii dramatici, oameni cu oarecare abilităţi tehnice, cari ajung stăpîni pe scenă şi o terorizează. (Aviz domnilor Lecca şi Leonescu-Duţu!).

6. Pentru diletanţii grandomani (de nu s-ar simţi prea mulţi atinşi!), criticul are oricînd dreptul de a întrebuinţa biciul şi a-i scoate din Parnas. Ironia şi dispreţul sînt arme cinstite şi potrivite pentru cele trei cazuri din urmă. Se va face uz de ele în măsură ce poetastrul a ştiut prin apucături neiertate să se avînte la o situaţie pe care nu o merită. Negreşit că şi tăcerea este o armă.

 

(Il. Chendi, Dreptul criticei, în Id., Pagini de critică, ed. V. Netea, EPL, Bucureşti, 1969, pp. 119-121)

 

 

Octavian Goga

Noi

 

La noi sunt codri verzi de brad

Şi câmpuri de mătasă;

La noi atâţia fluturi sunt,

Şi atâta jale-n casă.

Privighetori din alte ţări

Vin doina să ne-asculte;

La noi sunt cântece şi flori

Şi lacrimi multe, multe...

 

Pe boltă, sus, e mai aprins,

La noi, bătrânul soare,

De când pe plaiurile noastre

Nu pentru noi răsare...

La noi de jale povestesc

A codrilor desişuri,

Şi jale duce Murăşul,

Şi duc tustrele Crişuri.

 

La noi nevestele plângând

Sporesc pe fus fuiorul,

Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng

Şi tata, şi feciorul.

Sub cerul nostru-nduioşat

E mai domoală hora,

Căci cântecele noastre plâng

În ochii tuturora.

 

Şi fluturii sunt mai sfioşi

Când zboară-n zări albastre,

Doar roua de pe trandafiri

E lacrimi de-ale noastre.

Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi

Îşi înfioară sânul

Spun că din lacrimi e-mpletit

Şi Oltul, biet, bătrânul...

 

Avem un vis neîmplinit,

Copil al suferinţii,

De jalea lui ne-au răposat

Şi moşii, şi părinţii...

Din vremi uitate, de demult,

Gemând de grele patimi,

Deşertăciunea unui vis

Noi o stropim cu lacrimi...

 

(Octavian Goga, Poezii, Bucureşti, 1967, pp. 8-9)

 

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina