1907

Panait Cerna

Zile de durere

 

I

 

Din ce pămînt .revine .oastea oare,

De sîngele a mii de vieţi stropită?

Văd flamuri ‑ dar nu-i una zdrenţuită;

Văd şoimi ‑ dar nu mai cată ţintă-n soare.

 

Cum? N-o primesc cîntări de sărbătoare?

De ce stau toţi cu fruntea grea, cernită?

Nu-şi mai cunosc oştirea strălucită?

Nu-i nimeni să-i arunce-n drum o floare?

 

O, ţară! Astfel îţi primeai vultanii,

Cînd se-ntorceau .pe vuietul furtunii

Biruitori? O, mamă! Unde-s anii.

 

Cînd acvila îţi aducea în gheare

Fîşii de raze smulse semilunii,

Ori lauri din cununile maghiare?

 

(Panait Cerna, Zile de durere, în Poezia română clasică, ed. Al. Piru-I. Şerb, Minerva, Bucureşti, 1970, vol. III, p. 435)

 

 

Nicolae Iorga

Şcoala lui Lazăr

 

“Muntenii” voiau să-şi aibă acum şi ei şcoala de hotărnici; de aceea şi pusese ochii pe Lazăr, care era “inginer” şi ştia tot meşteşugul pe care, în acelaşi loc din Apus, tot la Viena, îl învăţase şi Asachi. Dar făgărăşeanul nu era om care să fie cîştigat pentru aceasta. Ştia desigur ştiinţele exacte şi cine 1-a ascultat a ştiut ceva agrimensură, deşi nu atîta cîtă au putut căpăta de la Asachi ascultătorii lui, tineri sau bătrîni. El nu se mulţămea însă cu aşa de puţin: mărturisi eforilor, fără încunjur, că se simte “la orice meşteşug filosoficesc destoinic”, înainte de a începe cursurile de ştiinţă înaltă, întocmai ca acelea de la greci, pe care le dorea el, ceru timp să-şi pregătească manualele, căci notele luate după explicaţia lui nu i se păreau satisfăcătoare şi voia să se înalţe pînă la grelele înălţimi abstracte ale lui Kant însuşi¹.

I se răspunse însă că aceste lucruri pot veni foarte bine şi mai tîrziu, dar că deodată trebuie, pe lîngă şcoala de slovenie, o altă şcoala românească, în care să se pregătească numai şi numai ingineri: materia va fi geografia, predată cu ajutorul hărţilor ‑ unul din efori tipărise la Viena, la începutul veacului, o hartă generală cu inscripţiile în greceşte, un Πίναζ², şi numai acelea.

Lazăr primi. Gramatica i se părea folositoare, dar nu voia s-o predea singur, aşa încît ceru să se crească, pentru a-1 ajuta, la o sută de lei pe lună leafa unui preot, Pavel, care primea pînă atunci numai 70. Din partea lui, directorul era să aibă 3.500 pe an, fără mîncare şi locuinţă. Pentru lecţii se dădeau cîteva chilii de la Sf. Sava, unde stăteau atunci, plătind chirie egumenului, “nişte carătaşi nemţi”³. La 6 mart 1818, lucrul era încheiat.

Şcoala înainta răpede. Cu grămada şcolarii români treceau de la învăţătorul stefanopolit la săracul făgărăşean. Cu toate plîngerile, ocările, batjocurile prin placarde anonime, ce se aruncau pe la uşile oamenilor, după datina grecească revoluţionară de atunci, folosind tot aşa de puţin ca şi batjocurile şi uneltirile pe care le făcuse la Iaşi Gobdelas împotriva lui Asachi ‑ duhul cel nou biruia, cum în chip firesc trebuia să biruiască.

Lazăr era parcă anume făcut pentru a-1 înfăţişa. Avea faţa, ochii, glasul, gestul unui apostol care zguduie, cucereşte, întăreşte. Răpede fu uitată făgăduiala de a se ţine numai de matematică, şi eforii se învoiau, din partea lor, nu fără înduioşare patriotică, la această necontenită şi patentă călcare a contractului. Prin Lazăr, prin toată lecţia lui, ca şi prin orice cuvînt ce-i ieşea întîmplător din gură, vorbea crezul îndrăzneţ al lui Clain, Şincai şi Petru Maior. Zi de zi, se propovăduia ucenicilor nobila obîrşie romană şi toate datoriile ce rezultă dintr-însa; zilnic se alăturau jalnicele şi umilele împrejurări ale timpului de faţă, cu toată măreaţa strălucire a unui trecut fără păreche. Niciodată în viaţa lor tinerii n-au uitat-o, acei tineri pe cari, din nenorocire, nu-i cunoaştem după nume, afară de prea puţini dintre dînşii, sorbeau solia cea bună, care se sălăşlui pentru totdeauna în inimile lor rodind viitorul.

Tîrziu de tot, Asachi vorbea cu mîndrie de “şcoala sa de matematică în limba românească, prin al căreia organ atunce ambele Prinţipate s-a deşteptat sentimentul naţionalităţii”⁴. Întâia mişcare a pornit de la el, de la o neapărată nevoie practică a societăţii în mijlocul căreia el se afla. Dar această mişcare ar fi rămas fără urmări dacă s-ar fi oprit într-o trecătoare instituţie cu scopuri mărgenite şi apropiate de pămînt. Prin vechea şi binecuvîntată întrecere între cele două ţări, ea a pătruns însă la Bucureşti şi, aici, Lazăr, acest pribeag din ţara cu suferinţile cele mai multe, făcu o mare minune de prefacere: din varga de pedagog, din cotul de măsurător al moşiilor el făcu toiagul lui Moise care, lovind în sufletele curate ale unui neam bun, făcu să ţîşnească pentru îndestularea atîtor rînduri de urmaşi apa de viaţă.

Lazăr îşi află îndată încă un tovarăş: un ardelean care-şi zicea obişnuit Erdeli ‑ Erdélyi, deci, pe ungureşte ‑, iar pentru boierii grecizaţi Erdeliotul, Έρδελιωτμς, şi purta numele catolic de Ladislau, deci un ungur, sau un nemeş, din Ardeal⁵, dar ştiutor de româneşte, ceruse, încă din octombre 1817, voia de a preda la şcoala grecească limbile latină şi franceză, şi chiar dreptul. Capătă numai sarcina de a învăţa pe şcolari latineşte, pentru cealaltă limbă fiind un dascăl anume. Dar se pare că, între focoşii şi fuduii elini, Erdeli nu-şi află rostul şi astfel peste puţin el făcea filosofic la “şcoala naţională”, lîngă Lazăr⁶. El a tradus, dealtfel, în româneşte, din Moliere şi Corneille: Zgîrcitul şi Pompeiu⁷.

Se pare însă că vremurile bune se duseră odată cu domnia lui Caragea. Reforma lui Şuţu va fi lăsat în părăsire şcoala „naţională”, care împiedica oarecum alte visuri “naţionale”, ce erau să se prefacă peste puţin în realitate duşmănoasă şi plină de primejdie pentru noi. Lazăr se îndărătnici însă în apostolatul său. Avea cărţile de şcoală pe care le prelucrase: Povăţuitoriu pentru cetire şi scriere, aritmetică, geografie, avea şcolari cari nu mai voiau să asculte alt învăţător decît pe acest prooroc. Lipseau numai mijloacele, dar fiecare ştia să rabde, sau căuta să ajute după puteri. Şi pe atunci trebuie să se fi petrecut scenele de duioasă iubire pentru învăţătura cea bună a tinerilor cari veneau cu braţul de lemne la şcoală, pe care le povesteşte Eliad, înfăţişîndu-se “copil sărman cu mînile îngheţate pe compasul de fier şi pe cretă, spulberat de criveţele iernii în ruinele Sfîntului Sava, în mijlocul altor copii mai nevinovaţi şi setoşi de învăţătură”⁸. Pomenirea la 1821 a unui arhimandrit, Grigore Rîmniceanul, ca “director” al şcolilor româneşti înalte din Principatul muntean nu e fără însemnătate⁹.

Totuşi, încă de pe la 1818 Lazăr avea un bun ajutător pentru religie şi geografie în călugărul Eufrosin Poteca, despre care se va vorbi aiurea mai pe larg. Pe urmă, cînd dascălul Veniamin, care, la toate argumentele lui Lazăr că poate fi şic filosofic în româneşte răspundea cu hotărîtorul: “nu va fi”, fu înlăturat pentru necuviinţă faţă de Vodă, mulţi ascultători de filosofic veniră la dînsul: între ei deosebim pe Nănescu traducătorul şi pe Ioan Pandeli, viitorul bursier în Apus, pe Gheorghe Ioanid, pe alt grec, Ioan Palama; celelalte nume sînt tot ale unor boiernasi necunoscuţi¹⁰. La profesorul naţional de matematică şi filosofic alerga, dealtminterea, cine se întîmpla: lîngă copiii de la şcolile elementare de pe lîngă bisericile Colţea şi Sf. Gheorghe, unii “prăvăliaşi de prin oraşe, scriitori de pe la cancelarie”¹¹, negustorii pe care-i îndemna să-1 asculte unul dintre ai lor, Alexandru Tell, om călătorit prin Europa, care-şi dădu la dînsul pe fiul său Cristea, Christian, mai tîrziu una din căpeteniile de la 1848. Concurenţa lui Vardalah, venit mai tîrziu, care preda filosofia după Tracy, nu putea să golească sala lui Lazăr. La lecţiile de aritmetică el avea douăzeci de ascultători obişnuiţi, la cele de filosofic publicul de tineri şi de oameni în vîrstă nu mai încăpea¹².

 

1 Calendar pentru români pe 1848, anul VII, Iaşi, 1848, p. 67. v. şi Bogdan-Duică, în Sămănătoml, III, p. 81 şi urm.

2 Ist. lit. rom. in secolul al XVIII-lea, II, p. 40.

3 Şcoala română, loc.cit.

4 Calendar pentru români pe 1848, anul VII, p. 66.

5 Reproducînd notiţa lui Eliad din Curierul românesc despre Lazăr, Foaia pentru minte din anul 1840 bănuieşte că Erdeli ar putea fi din părţile Blajului, iar acelaşi Bariţ, în Familia, I, spune că ar fi fost din ţinutul Sibiului.

6 Uricariul, X, p. 441-442.

7 Mărturia lui Eliad, în Curierul, pe 1840.

8 Curierul românesc, pe 1838, nr. 15.

9 Ist. lit. rom. în secolul al XVIII-lea, II, p. 524.

10 Eliad, în Curierul pe 1840; de unde în Foaia pentru minte, nr. 6 şi urm., în Familia, I, şi în Lepturariul lui Pumnul, IV, p. 59 şi urm.

11 Poenaru, în An. Ac. Rom. pe 1871, p. 118.

12 Ibid.

 

(N. Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte, I, ed. Rodica Rotaru, Minerva, Bucureşti, 1983, pp. 17-20)