1909 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1909

Barbu Delavrancea

Apus de soare

 

ACTUL I

(În stînga, o aripă a castelului din Suceava, cu ferestre cu gratii de fer, sfîrşindu-se cu o terasă pusă pe tălpi de peatră. O uşă dă pe terasă. Mai departe se vede turnul castelului, în dreapta, o poartă. Ceva mai în fund, un puţ cu două roate şi cu un colac de peatră. O albie cu apă de nălbit. Lîngă puţ, o salcie pletoasă. Ograda domnească, cu arbori şi copaci bătrîni, înconjurată cu ziduri vechi. Jeţuri, scobite în peatră, la umbra copacilor, în fund, o parte din oraşul Suceava şi valea rîului Suceava şerpuind dinspre munte. E o zi de toamnă. Vîntul suflă. Frunzele cad.)

SCENA I

Irina, Reveca, Balaşa, Ilinca, Ileana, Domnica, Ancuţa, Oleana, Fira, Lisandra, Joiţa, Hera, Neaga, Stănişoara, Oana, Dochia şi Ţugulea Moghilă

(La ridicarea cortinii, toate lucrează.)

Irina: Cum, cum?

Fira: Ei, aşa... Zic, se duse, se duse, pînă dete d-un balaur...

Joiţa: Mai încet, Hera. Dai peste ţeava... De un ce, Zamfiro?... Şi tu, Lisandra, bate mai domol... Na! iar ai încurcat firele...

Lisandra: De un balaur... Staţi... A sărit tindechia.

Ileana: Cu gîndul la Orhei. D-a mai sări o dată, să ştii că rămîi, ca mine, fată bătrînă.

Reveca: Ba ca mine...

Irina: Ba ca mine...

Bălaşa: Ca voi... ca noi...

Ilinca: Dumnezeu să ţie pe pîrcălabul Alexa din Orhei.

Neaga: Lasă focului basmul. La noapte. Vîntul se umflă. Frunzele cad. Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm, şi eu să mă ghemuiesc lîngă dada Irina.

(S-aud toaca şi clopotele.)

Reveca: Mamă Dochio, e vremea la toacă. Adu bostanul fiert şi fagurii de miere şi ulciorul cu apă rece.

Dochia: S-aducă mama, bunica maichii.

Irina (către Ţugulea): Şi tu? Ce stai ca un ţap logodit?... Eşti mîndru... Ai sabie... Şi ce-ai să faci cu ea?

Ţugulea (face cu mina ca şi cum ar tăia): Să...

Irina: Măăăă...

Ţugulea: Hî-hî...

Irina: Cînd?...

Ţugulea: Iacă ş-acuma...

Irina: O! bătu-te-ar potca! (îl mîngîie.) S-ajuţi mamii Dochii. Dar, vezi, ţine-ţi firea, nu-ţi pune mintea cu bostanul.

(Fetele rîd.)

Ţugulea: Apoi... dă... maică, maică! (Iese.)

 

(B, Şt. Delavrancea, Apus de soare în Id., Opere III, ed. Emilia Şt. Milicescu, EPL, Bucureşti, 1967, pp. 13-14)

 

 

Gabaret Ibrăileanu

Spiritul critic în cultura românească

 

I. Momentele introducerii culturii apusene, înainte de veacul al XIX-lea

 

Poporul român, atît de bine înzestrat, n-a avut norocul şi onoarea să contribuie la formarea civilizaţiei europene. Din cauze istorice binecunoscute, el a trebuit să piardă toate bunurile culturale aduse aici de colonişti şi să trăiască, mai bine de o mie de ani, o viaţă de păstorie, în vreme ce popoarele apusene, moştenitoare ale culturii antice, au putut nu numai să păstreze moştenirea, dar să o şi mărească. Şi au pierdut amândouă părţile; şi cultura europeană, şi poporul român. A pierdut şi cultura europeană, căci o coardă, care ar fi fost sonoră, n-a vibrat.

Dar dacă poporul român n-a luat parte direct la formarea civilizaţiei europene, a luat parte însemnată indirect. El a fost una din stîncile de care s-au izbit aici, în Răsărit, pierzîndu-şi energia, popoarele barbare care, dacă ar fi ajuns în Apus cu toată puterea mişcării iniţiale, ar fi făcut imposibilă civilizaţia. După ce furtuna s-a mai liniştit ‑ de tot nu s-a liniştit niciodată, în stare latentă e şi azi ‑, poporul român a început să se împărtăşească şi el din acea cultură acumulată în Apus, şi nu a fost o pomană acea împărtăşire, căci nu numai că a plătit-o şi o plăteşte îndeajuns de scump, dar a avut şi un drept asupra ei, căci, cum am spus, a contribuit indirect la formarea ei.

Nu e nici un popor care să nu fi împrumutat de la altele. Din chiar faptul că cultura europeană e creată de mai multe popoare rezultă că fiecare datoreşte ceva celorlalte. Popoarele germanice au împrumutat cultura romană, toate popoarele moderne n-au făcut decît să dezvolte cultura antică, Franţa veacului al XVIII-lea a împrumutat de la englezi, Germania veacului al XVIII-lea, de la francezi, Franţa de astăzi, în literatură, de la scandinavi şi ruşi, cutare şcoală literară dintr-o ţară e fiica cruţării şcoli literare din alta; împrumuturi în ştiinţe etc., etc.

Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat aproape tot. Toată istoria culturii româneşti, de la sfîrşitul veacului de mijloc pînă azi, e istoria introducerii culturii străine în ţările române; şi toată istoria culturii româneşti, din veacul al XVI-lea pînă azi, nu e decît istoria introducerii culturii apusene în ţările române şi a asimilării ei de către români ‑ cu mici împiedicări în vremea fanariotismului şi a rusismului.

E o naivitate aerul mînios cu care conservatorii doctrinari privesc aşa-numitele “forme nouă” şi “pervertirea” mentalităţii româneşti de către cugetarea străină. Cînd se ridică numai împotriva generaţiei de la 1848, nu sînt complecţi, căci ar trebui să se ridice mai întăi împotriva influenţei slavo-bulgare, care, ea cea dintăi, a adus forme nouă, o mentalitate nouă, ba şi o limbă oficială nouă. Ar trebui apoi să se ridice împotriva influenţei husite1, care în veacul al XV-lea a introdus la români o “noutate”: traduceri de cărţi bisericeşti. Impotriva influenţei luterane, căreia îi datorim atîtea “noutăţi”, atîtea atentate la ceea ce apucaseră oamenii de la 1500 (adică la slavo-bulgărism): cărţi; în limba română; tipărite2. Ar trebui să se ridice, mai cu samă împotriva şcoalei istorice moldoveneşti, reprezentată prin Miron Costin, un “polonizat”, şi prin ceilalţi, după cum cei de la 1848 au fost “franţuziţi”; împotriva lui Şincai şi Maior, care au încetăţenit pe de-a-ntregul o cultură străină în capetele româneşti, căci şi autorul Catehismului luteran de la 1544, şi Miron Costin, şi Maior sînt ‑ istoriceşte şi filozoficeşte ‑ predecesorii acelei generaţii de la 1848 ‑ Kogălniceanu, Brătianu, Bălccscu, Russo, Eliade Rădulescu, Rosetti, Ghica, Alecsandri ‑, de care vorbesc conservatorii doctrinari cu dispreţ, căci toţi au transplantat pe pămîntul românesc cultura străină.

Dacă această imigrare a culturii nu ar fi avut loc, România ar fi rămas cu totul în afară de sfera civilizaţiei, căci, încă o dată, civilizaţia romană se pierduse pe pămîntul Daciei. Dacă ar fi fost ca românii să ia de la început crearea civilizaţiei, le-ar fi trebuit, spre a ajunge unde sînt astăzi, tot atîta vreme cît i-a trebuit omenirii, de la egipteni pînă azi, spre a se civiliza, căci civilizaţia de azi îşi are începutul mai înainte de cel dintăi rege egiptean. Civilizaţia este o acumulare, şi dacă ea s-ar fi pierdut şi în Apus, astăzi am fi fost mult mai puţin civilizaţi decît egiptenii în perioada tebană.

Cei care se ridică împotriva celor de la 1848, fără să se ridice împotriva tuturor influenţelor străine de mai înainte, se fac, fără să vrea, apărătorii fanariotismului şi ai rusismului, căci înainte de influenţa europeană de la începutul veacului al XIX-lea, ţara era fanariotizată şi o urîtă influenţă rusească se accentua3. Influenţa europeană din veacul al XVII-lea fusese înăbuşită. Dealtmintrelea, nici acea influenţă din veacul al XVII-lea nu i-ar fi mulţumit, căci, ca să vorbim numai de Moldova, era o influenţă apuseană: poloneză, şi se vede că ceea ce îi sparie pe conservatorii noştri doctrinari sînt influenţele europene, şi nu influenţele orientale, căci “vechiul regim”, cel rnai vechi, a fost înrîurirea slavo-bulgară, cel mai nou, cea turco-bizantină.

Acest studiu are de scop să urmărească spiritul critic care a prezidat la adaptarea culturii în ţările române. Cum acest spirit critic nu s-a manifestat decît la introducerea culturii europene, nu ne vom ocupa aici de influenţele orientale; şi cum acest spirit critic nu s-a manifestat decît în veacul al XIX-lea, în vremea ultimei influenţe europene, cea subt forma franceză, nu ne vom ocupa în special decît de această epocă. Dar, fiindcă înţelegerea acestei manifestări a spiritului critic e condiţionată de cunoaşterea influenţelor apusene din veacurile trecute, vom face o scurtă ochire asupra acelor influenţe.

Părerea curentă este că cultura europeană a venit întăiaşi dată în veacul al XIX-lea. Dar civilizaţia venită în veacul al XIX-lea e numai unul din momentele fenomenului, e momentul cel mai important, mai hotărîtor şi ultimul, atîta tot.

Cultura europeană a început să vină mai de mult. A venit necontenit, dar se pot preciza cîteva momente.

Primul moment e în veacul al XVI-lea. Acum, Apusul începe să plătească, pentru întîia oară, şi nu dezinteresat, din datorie. Saşii, dorind să convertească pe români la protestantism, le tipăresc cărţi bisericeşti în româneşte. De data aceasta, românii primesc pasiv influenţa europeană. Aşadar, în Transilvania, la periferia despre apus a românismului, acolo unde românismul s-a păstrat cu atîta tenacitate, de unde acum o sută de ani ne-a venit o idee mîntuitoare, de unde şi de acum înainte trebuie să ne vină ‑ şi o să ne vină ‑ spiritul viguros românesc, acolo s-a intîmplat să înceapă cultura propriu-zis românească. Şi să se observe că, orice ar zice conservatorii doctrinari, influenţa apuseană şi creşterea culturii româneşti naţionale sînt două fenomene concomitente.

Al doilea moment, a doua plată a datoriei, a doua influenţă salutară străină e în veacul al XVII-lea în Moldova. Polonii, popor de cultură europeană graţie culturii lor latine au, încă clin veacul al XVI-lea, o mare înrîurire asupra Moldovei, înrîurire care-şi dă efectul deplin în veacul al XVII-lea. Acum şi începe adevărata influenţă a civilizaţiei Apusului asupra românilor. Polonia devine pentru Moldova ceea ce azi e Franţa pentru România, păstrînd, bineînţeles, toate proporţiile. Luca Stroici, Ureche, Costineştii, Dosoftei ‑ şi alţii, pe care literatura nu-i cunoaşte ‑ sînt mai mult sau mai puţin familiarizaţi cu cultura apuseană, ştiu limba poloneză, în care puteau ceti mult, limba latină, în care puteau ceti mai mult. În jurul lor, alţii mai puţin cărturari învaţă şi ei ceva de la dînşii, şi un Ion Neculcea, deşi neştiutor de limbi străine, e şi el un om „cultivat”, pentru că deja fusese Ureche şi Costineştii. Dacă adăogăm la aceştia şi pe cosmopolitul D. Cantemir, care e un produs direct al culturii europene şi multilaterale, vedem că avem a face cu o adevărată mişcare culturală, care ar fi avut un efect colosal, ar fi scurtat cu două veacuri drumul penibil pînă la complecta lumină, dacă n-ar fi fost mai multe pricini împiedecătoare.

Prima. Lipsa de cultură, aproape totală, în păturile moldoveneşti. Cu alte cuvinte, lipsa unei mase de cunoştinţe aperceptive, cum s-ar zice; aşa încît, ca să luăm o pildă, ideea că românii se trag din romani nu numai că nu putea face nici o impresie ‑ căci pentru nişte oameni care nu ştiu cine au fost romanii originea romană nu poate inspira mândrie ‑, dar nici nu putea forma o cunoştinţă istorică în capul contemporanilor lui Miron Costin: Roma ‑ originea ‑ era un necunoscut. De aceea cronicile nici n-au fost tipărite, cum au fost cărţile bisericeşti, care corespundeau unei necesităţi.

A doua. Condiţiile istorice, adică pe de o parte, decăderea Poloniei, iar pe de alta, invazia înăbuşitoare a grecismului, cu alte cuvinte, întreruperea prea de timpuriu, abia după naştere, a acelui curent polonez nobil şi salvator, căruia totuşi îi datorim, mai întăi, ivirea unei mari şi fecunde idei în conştiinţa cîtorva români ‑ originea romană a poporului român şi, ca corolar, ideea de unitate a tuturor românilor prin originea lor comună ‑, şi apoi deprinderea cu reflectarea asupra vieţii, prin faptul că cronicarii judecă şi nu se mai mărginesc a înregistra faptele, ca mai înainte, în perioada slavo-bizantină. Efectele acestei mişcări culturale n-au să se piardă niciodată cu totul în Moldova. Această timpurie mişcare culturală din Moldova ne va explica, cum vom vedea, o interesantă particularitate a culturii moldoveneşti din veacul al XIX-lea.

Muntenia e influenţată mai simţitor de cultura apuseană abia în veacul al XVIII-lea. Numai în veacul al XVIII-lea, prin curentul grecesc, care conţinea şi cîteva elemente apusene, şi prin curentul vechi francez, Muntenia se influenţează mai apreciabil de cultura apuseană. Aşa că, pentru Muntenia, veacul al XVIII-lea, dacă e o perioadă de înjosire morală şi naţională şi de mizerie materială, e, în schimb, o epocă de oarecare progres intelectual. În Moldova, din contră, cele două curente, curentul grecesc şi curentul francez venit prin greci, nu înseamnă, ca pentru Muntenia, un progres, căci, faţă cu influenţa poloneză, ele sînt inferioare ca purtătoare de cultură. Şi nu din punct ele vedere cantitativ ‑ al sumei de cunoştinţe şi al sumei de ştiutori de carte ‑, ci din punct de vedere calitativ, ca superioritate, ca idealitate.

Influenţa poloneză, care alungase un curent oriental ‑ bizantino-slav ‑, e înlocuită, la rîndul ei, de alt curent oriental: turco-fanariot.

Dar în acest veac Transilvania se pune deodată, în fruntea culturii româneşti şi pune începutul culturii româneşti moderne. Din pricina unirii unei părţi dintre români cu biserica papală, se înfiinţează şcoli româneşti ‑ cea mai însemnată e seminariul din Blaj ‑ şi se naşte pentru români putinţa de a-şi trimite fiii distinşi la învăţătură la Viena şi chiar la Roma, leagănul poporului român. Acolo, aceştia se adapă, la izvor, la cultura latină ‑ şi apuseană ‑ şi ideea de latinitate se întăreşte în mintea lor pană la puterea unei idei fixe. Curentul latinist, început în Moldova în veacul al XVII-lea, renaşte acum în Transilvania, ajunge pînă unde poate să ajungă ‑ pînă la limită ‑ şi devine, ceea ce e foarte important, o forţă socială, un ferment de progres. Şi e curios ‑ la prima vedere numai, căci vom vedea pricinile ‑ că acest curent nu poate prinde tocmai în Moldova, acolo unde a apărut întăiaşi dată.

 

1 Sau poate, după d. Ilie Bărbulescu, catolice.

2 Istoricii limbii române, Al. Rosetti, între alţii, consideră că primele traduceri româneşti din medioslava de redacţie bulgară s-au făcut după 1519 sub influenţa luteranismului. Sub aceeaşi influenţă au apărut şi primele tipărituri româneşti.

3 Ibrăileanu se referă la influenţele suferite, mai ales în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, din limba română, căci, altfel, prin canal grecesc şi rus pătrundeau în ţările române “luminile” occidentale, franceze.

 

(Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, în Id., Studii literare I, ed. R. Rotaru, Minerva, Bucureşti, 1979, pp. 11-16)

 

 

Costache Negri

Veneţia

 

Întîia sară

Mai bine voi pe-o lină apă a mă arăta

Decît cu o barcă slabă pe mare a înota.

 

Şedeam pe malul canalului, şi liniştea era mare, căci la ceasul acela numai cînd şi cînd trecea cîte o gondolă întîrziată, cu micul fanar ce încet se legăna după lovirea lopăţii. Un dulce vînt răcoritor ne mîngîia de marea căldură a zilei; şi spre trecere de vreme, beam ţigarete şi priveam la măreţele palaturi acum în risipuri, vorbind între noi de slava şi bogăţiile lor de odineoară.

Teodor sta mai deoparte şi cînta încet o melodie din ţara noastră; părea că-mi aducea aminte de patria depărtată. Şi eu, ascultîndu-1, nu mă putui opri de a simţi oareşcare mîhniciune, gîndind la acele locuri unde-mi petrecusem cei dintîi ani, şi de care acum mult pămînt şi deosebite ţări ne despărţea. Înstrăinarea silită, pentru cine o pătimeşte, ades are o epohă, unde nici auzind, nici văzînd ceea ce te împregiură, ţi se pornesc toate simţirile spre o aducere-aminte de o vreme şi de întîmplări trecute; iar într-aceea deplină lipsă, ceea ce rămîne spre a dovedi de fiinţa omului se împreună într-o singură, puternică patimă, ce păţiţii îi zic dorul.

Teodor cînta cuvinte ce numai eu înţălegeam. Cîţi la noi le aud şi nu vror să le înţăleagă! Acum pană şi armonia Europii, scoborîndu-se din scară în scară, soseşte în necunoscutele provinţii, într-un hal unde mai jos nu poate pica. Dar neastîmpărata iubire a înaintitoarelor prefaceri o înalţă într-atîta, încît din vîrful unde ajunge sfarmă şi calcă în picioare, fără nici o greutate, rămăşiţele unor imne patriotice, ce acum se perd cu totul în haosul civilizaţiei noastre.

Antonio, după ce-1 ascultă şi el cătăva vreme, se sculă şi-1 lovi peste umăr:

‑ Ajungă-ţi! îi zisă, cu glasul acest trăgănat ce samănă a fi un psalm de îngropare. Noi nu murim încă; sîntem tineri ş-avem lungă viitorie înaintea noastră. Cu cîntecul tăcu Teodor, dar nu răspunsă. Voi ‑ prinsă iar a zice Antonio ‑ cu obiceiurile voastre cele asiaticeşti ‑ însuşi cînticile v-arată traiul ‑ sînteţi bucuroşi să vă lase cineva în pace, ca fără osteneala drumului să puteţi călători într-o lume ce o alcătuiţi în închipuirea voastră. Cine ştie pen'ce locuri eşti tu acum cu gîndul!?

‑ Nu prea departe, ci chiar în faţă, zisă Teodor de astă dată; tu vezi, Antonio, acest palat ce stă înaintea noastră, la dînsul gîndeam, iar nu aiurea, şi mă poţi crede.

La signora Letiţia, padrona casei, ce sta pe un jilţ, împregiurul căruia eram cu toţii, începu altă vorbă. Teodor se rădică, şi, trecînd pe lîngă dînsa, îi sărută mîna şi ne zisă sară bună.

‑ Curioz îmi pare acest tînăr, zise la signora după ce se auzi vuietul păsurilor lui pe scări; curioz cu totul. Să-şi mai aducă aminte după atîta vreme şi să mai găsească mulţămire de a gîndi la acest palat, de unde pot zice, să nu-1 fi ajutat Madona sfîntă, el nu mai ieşea teafăr, poate nici cu viaţă.

‑ Cum? întrebă Antonio; ce i s-au întîmplat? Noi nu am aflat nimica. Spune-ne ce este!

‑ Nu ştiţi, răspunsă Letiţia mirîndu-se; apoi dar nu cred, domnilor, c-aş face bine de a vă povesti acea întîmplare a lui; căci el poate vre să nu se mai ştie şi să se uite.

Dar multele noastre de iznoavă întrebări şi rugăminţi o înduplecară; se făcu între noi tăcere, şi începu dama într-acest chip: „Cinci ani vor fi acum cînd, într-o sară, se opri dinaintea casei mele barca de la Mestri şi se scoborî dintr-însa un tînăr, cu o carte de recomandaţie de la soră-mea din Verona. Teodor însuşi. De-i făcui priimire bună, puteţi să vă închipuiţi, mai ales de pe ceea ce-mi scria Paolina de dînsul; ş-afară de aceasta, el îmi plăcu cum îl văzui. Şi voi ştiţi bine cu toţii că femeile, supt clima noastră, nu ascund simţirile lor, atît în prieteşug sau dragoste, cît şi-n ură.

De multe ori mergeam cu dînsul în gondolă la Lido, la teatruri, sau supt arcadele de la San Marco; şi de ce-1 cunoşteam mai mult, de ce-mi era mai plăcută adunarea lui. El atunci nu era aşa flegmatic şi melancolic, ci, dimpotrivă, îndestul de vioi şi vesel; dar întîmplările schimbă pe oameni.

Tinereţa mai ales îi supusă celor mai neaşteptate prefaceri; şi ades aburul înfocat a patimilor, suflînd piste dînsa, se veştezeşte fără vreme, ca floarea cîmpului în lunile verii şi supt soarele răsăritului.

Acest palat din faţă, ce odată a fost una din slavele Veneţiei, era lăcuit atunce de signor Fabriţio, un doctor de pravili, prea însămnat într-acest oraş, şi de signorina Bianca, fata lui.

De la contadina smolită cu ochii mari, negri, din care-ţi aruncă mii de raze, ce zic atît de mult, pană la dama de rang înalt, cu chipul umbrit de melancolie, cu căutătura umedă şi cu sufletul în ochii dulci ca clima Italiei şi strălucitori ca soarele ei, rar s-ar fi găsit vreuna de a pute fi mai presus decît Bianca.

În nopţile sănine, cînd alba lumină a lunei se răvarsă în plin şi cînd umbra palaturilor de marmoră, tremurînd, se răsfaţă în oglinda apei, se auzea de multe ori armonii pătrunzătoare; şi pe o aşa vreme împodobită de fire, omul simţeşte mai mult decît obicinuit. Diletanţi mulţi se aduna în casa Biancăi, căci ea era buna cîntăreaţă; şi cu toate că la acele ceasuri de linişte Veneţia zăcea în odihnă, se vedea supt ferestrile ei mare număr de gondole pline de ascultători, între care Teodor, cum am aflat mai pe urmă, era unul din cei mai nelipsiţi. Ades mă trezeam în melodia acelor serenate, şi nu mă depărtam din balcon pană nu tăcea cu totul. Nevrînd, vedeam atunci pe Teodor întorcîndu-se!

Peste puţin dobîndi şi el intrare într-acel palat. Cum şi în ce chip, nu vă pot spune, căci nu am putut şti. Nu-1 mai aud acum, dar într-acea vreme el suna bine din mandolă; mai ales nişte ariete napolitane, ce cred că plăcea mult Biancăi, pentru că în urmă ades le cînta amîndoi.

Primblările noastre la Lido tot le făceam, şi cîteodată îl întrebam, dar pe departe, de noua lui cunoştinţă. El îmi răspundea, însă vedeam că-1 supăra acea vorbă, ş-aşa nu-i mai ziceam nimica. Într-o sară, după o serenată îndelungată, proaspete fiindu-mi încă în minte cîntările ce răsunaseră în faţă, vă mărturisesc că mă lovi un fel de zulie ce mă cuprinsă fără veste; şi cu toate că ştiţi pe Teodor, că şi acum cam este favoritul meu, însă nu voi prescrie deosăbitele tulburări ce m-au năcăjit într-acea noapte.

Acole stătu şi-şi opri graiul la signora, ca cînd ar fi vrut să-şi aducă aminte cu de-amăruntul de vremea povestirei ei. Noi ştiam că ea, cum s-ar zice în limba noastră, făcea haz pe Teodor, căci avea pentru dînsul o mie de mici băgări de samă, ce plac atîta de la o femeie. Dar pentru ca să ne despăgubească oarecum de acea deosăbire, cu noi era mai iubitoare şi bună decît ar fi fost poate în orice altă împregiurare. Ea singură nu tăgăduia acea părtinire, căci era slobodă şi veneţiană...

......................................................................................................................................................

 

O, Italie! ţară împodobită! Ale fiilor tăi simţiri se dezvălesc fără stavilă supt jugul puternic a multelor patimi! într-o silnică împotrivire, cumplit trec anii şi curînd viaţa scurtează! Îm-pedecarea înnăduşă, sfarmă acea dumnezeiască scînteie, ce pe o parte a omenirei o rădică atît asupra ceilalte. Italie! Te slăvesc în cerul tău de-a pururea lin şi albastru, în vecinica ta primăvară, cu ai tăi chedri şi portocali, în frumuseţa fetelor tale, cu părul lung, negru şi neted, picînd ca o matasă pe obraz în inele împletite. Dar mai mult te slăvesc în a ta nefaţarnică slobozenie şi în văzduhul tău înfocat, ce aprinde simţirea pînă şi în sufletele cele mai nesimţitoare!...

‑ În cinci ani multe se prefac, începu iarăşi la signora, dar în noaptea ceea odihnă nu putui afla. Văzui pană la ce de pe urmă lopată depărtîndu-se cu răpejune; şi, încet-încet, se stinseră toate luminele. Numai singurătatea întunericului stăpînea acea tăcere, cînd s-arătă peste canal o lampă, a căriea pară, împregiurată de aburii lagunelor, se prevedea ca pintr-o rază neagră. Totodată, zării de astă parte un om, învălit în tabarul ce bine cunoşteam, că dezlegă de la stîlp gondola, se pusă într-însa şi pluti spre locul unde, cînd şi cînd, se mai înălţa cîte o rază obosită. Ajunsă, deschisă uşa despre apă cu mare înlesnire, ca cînd nu ar fi fost dintăia oară, ş-atunci îl perdui din vedere. Uitai tot! O singură simţire numai rămasă în mine: spaima amară. Tremuram, pentru că ştiam că la noi ferul pătrunde adînc, dar pe furiş şi vînzător. Paolina, soră-mea, era şi ea în Veneţia, spre petrecerea carnavalului. O trezii şi-i spusei tot.

‑ Să nu-1 lăsăm singur, zisă ea îndată; să trimetem pe Pietro, ca, întîmplîndu-se ceva, să-i poată fi de vrun ajutor. Pietro dormea, dar după ce înţăleasă bine, îşi luă stilul ‑ căci Teodor era iubit de toţi în casa noastră ‑ se porni, şi degrabă-1 văzurăm şi pe dînsul în ceea parte, îmblînd dinaintea palatului. Nu trecu mult, şi un ţipet de femeie, cu răcnite bărbăteşti, pătrunsă de grozăvie liniştea nopţii. Se deschisă un balcon cu sălbatică mînie, şi un trup pică în canal...

De-acolo înainte nu am mai putut vede, căci noi, femeile, sîntem de fire slabe. Ştiu numai că după ce îmi venii în simţiri, mă găsii în casă la Teodor. El zăcea pe un pat, mai mort, plin de sînge şi de apă, cu faţa prăpădită; şi din părul lui cel lung curgea şiraie. Paolina plîngea, şi Pietro îl privea cu jale. În gondola ce 1-au adus se văd şi astăzi rămăşiţe de pete roşii. Poate că nu aş mai fi în stare de a suferi o aşa duioasă noapte! S-ar fi curmat şi a lui Teodor cele de pe urmă ceasuri de o slabă viaţă dacă nu 1-ar fi ajutat tinereţa ca pe un iubit al ei. El pătimi tare şi lungă vreme. Cînd începu a se însănătoşa, îl luă Paolina cu dînsa la Verona, de unde apoi au mai umblat mult pin lume; şi cînd nu mai nădăjduiam de a-1 vede, sosi, fără veste, într-o sară, iarăşi cu barca de la Mestri, însă nu singur. Cît pentru familia din faţă, cum îi zic eu, într-aceeaşi ticăloasă noapte fugi la o villa pe Brenta; şi se întîmplă că nu mai văzu Veneţia signor Fabriţio. Bianca, după cum am auzit, se mărită cu un conte din oraşul Mantua, unde ea acum şi-au aşăzat lăcuinţa; şi aşa fu că rămasă palatul Foscari pustiu.

Cu aceste de pe urmă cuvinte sfîrşi de povestit la signora, şi noi tot tăceam. Iar Antonio nu se putu opri de a zice, cam cu mînie:

‑ Oh! Femeile, femeile! toate sînt aşa! îţi pui pentru dînsele viaţa în primejdie; te omoară, te îneacă; şi ele, ca să te mîngîie, dacă mai trăieşti, se dau celui dintîi ce găsesc, ca cînd nu ai fi fost lor nimica.

‑ Cum vorbiţi, domnilor, zisă Letiţia, cu aşa mare uşurinţă dinainte unei dame de sexul ei. Dar voi răspunde c-aşa sînteţi şi voi cu toţii, iubitori de sineşi; nu vreţi nici să ştiţi de jărtfile ce vă fac femeile! Toate aşezările societăţii sînt împotriva lor. Ba încă şi voi, prin o nemărginită strîmbătate şi nemulţămire, le ocăriţi, fiind poate de o mie de ori mai răi decît dînsele.

Zicînd aceasta ne dete sară bună şi cîte o sărutare la toţi; căci aşa era obiceiul doamnei Letitiei. Ne bătu un pic inima, dar se trecu cu răcoarea nopţii; şi, auzind clopotul de la San-Marco sunînd ceasuri tîrzie, ne trasarăm fieşcare spre o întăritoare odihnă.

 

Canal Grande, 11 avgust 1839

 

(C.Negri, Veneţia,în Id., Scrieri I, text ales, stabilit, note şi studiu introductiv de E. Boldan, EPL, Bucureşti, 1966, pp. 89-95)

 

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina