1910 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1910

Mihai Codreanu

Simbolism de toamnă

 

Ascultă glasul frunzelor bronzate,

Cînd asprul vînt de toamnă le frămîntă;

E un suspin metalic ce-nspăimîntă,

Pornit din mii de strune descordate.

 

Foşnesc prin goluri game variate

Şi-n nesfîrşite şuierări s-avîntă:

Vioare, flaute şi harfe cîntă

Stridente psalmodii destrăbălate...

 

Ascultă glasul frunzelor pălite,

Cînd gem de vîntul toamnei biciuite

Şi cad... şi mor, îngălbenind cărarea,

 

E comedie plînsul lor şi-i dramă:

Iar dacă vrai să-ţi înţelegi chemarea,

Ascultă glasul frunzelor de-aramă...

 

(Mihai Codreanu, Simbolism de toamnă, în Poezia română clasică, ed. Al. Piru-I. Şerb, Minerva, Bucureşti, 1970, vol. III, p. 381)

 

 

Emil Gârleanu

Gîndăcelul

 

Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn şi parcă era de cînd pămîntul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gîndul: cum răsărise, şi-al cui era? Mic cît un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-1 adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de supt umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atîta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfîrşit bine-bine şi privi în sus. Se făcuse parcă mai mititel decît fusese. Cu cîtă strălucire, ce adînc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! cu ochişorii lui mărunţi, cît nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, cîtă umezeală supt frunzişoara lui. Ce căutase dînsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi.

Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scînteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-1 vedea pentru întîia oară, scînteia. Nu cumva era o fărămiţă căzută de acolo, de sus, o fărămiţă de lumină închegată rătăcită pe pămînt? Şi, ca o adeverire, pe ţărîna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lugerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vîrf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.

În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe luger în sus, să meargă, să meargă şi să meargă pînă în vîrf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură, ‑ sau o vedea el ce-o face.

Atunci se mişcă din nou şi, după ce trecu peste un grăunte de piatră cît un munte şi scoborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întîi se rostogoli de pe tulpina lucie de cîteva ori în ţărînă. Văzînd asta, se ridică pe picioruşele de dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe urmă încercă din nou şi văzu că poate. Luciu i se păruse lugerul crinului, şi cînd colo avea atîtea adîncituri, atîtea ridicături: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!...

Şi-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos şi-l prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremură. Ce, nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îl cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo cîţiva paşi, şi ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzişoară lătăreaţă, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Şi iar purcese la drum; şi umblă, şi umblă, băiete; şi de-abia ajunse. Iar cînd a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Şi voinicul privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile, săptămîni, luni avea de umblat. Şi cît era de hotărît şi de vînjos drumeţul, nu-şi putu opri un oftat:

‑ Uf! că mult mai am de suit, Doamne!

 

(Emil Gârleanu, Gîndăcelul, în Palatul fermecat. Antologia poemului românesc în proză, antologie, prefaţă şi note bibliografice de M. Zamfir, Minerva, Bucureşti, 1984, pp. 109-110)

 

 

Eugen Lovinescu

Limba şi forma poeziilor lui Grigore Alexandrescu

 

În cele dinţii ediţii din 1832, 1838, 1842, 1847, întrebuinţînd cuvinte populare, Alexandrescu şi-a scos materialul formal din avuţia poporului. Pînă la această dată, avea dreptate Delavrancea să spună1: “Alexandrescu s-a proptit curentului (latinist) şi a învins, căci sosise mare şi puternic, gînditor, adînc, minte limpede şi simţ drept. Opera sa e originala şi românească.” De la 1847, curentul latinist îl cucereşte şi pe dînsul şi nu numai că-şi schimbă ortografia, ci, ca şi Eliade, tipărindu-şi vechile lui poezii, înlocuieşte cuvintele ce nu i se par de origină latină cu vorbe latineşti sau cu neologisme. Găsim aşadar1 în ediţia

 

din 1847                                                                             la 1863

ceasul                                                                                 ora

slavei                                                                                  gloriei

veacuri                                                                               secoli

tînăr                                                                                    june

vremile                                                                               timpii

duhul                                                                                  spiritul

veacuri                                                                               secoli

 

şi aşa mai departe...

 

Sub raportul formei i s-a obiectat întotdeauna lui Grigore Alexandrescu insuficienţa de expresie, deoarece multe dintre versurile lui sunt, în adevăr, defectuoase, avînd o silabă mai mult sau mai puţin, o asonantă în loc de rimă şi, mai ales,, o continuă neidentitate a accentului tonic cu cel ritmic. Exemplele sunt atît de numeroase, incit se pot multiplica după voie:

 

Dar àdîncà odihnă...

Se desfăşùr în ochii-mi...

Am càutat-o-n pustiuri...

Astà e adevărul...

Estè o slăbiciune...

Gîdè am fost în viaţă...

Un ţàran se dusese...

 

Oricîte lipsuri ar avea prozodia lui Alexandrescu, oricît de stîngace şi de prozaice i-ar fi pe alocurea versurile, nu trebuie, totuşi, să uităm că de multe ori, şi chiar în primele lui poezii, găsim şi idei îmbrăcate într-o formă plastică şi imagini fixate într-un vers definitiv. Pentru a-şi arăta, de pildă, pierderea oricărei speranţe, poetul se exprimă în Miezul nopţei:

 

Trecu ea precum trece un fulger pîntre nor:

S-a şters precum se şterge a vulturului urmă

Cînd spintecă văzduhul în falnecul lui zbor.

 

În Prieteşugul, dulceaţa glasului iubit e exprimată într-un vers lapidar:

 

La glasul său cel dulce ca noaptea care cade.

 

În Adio. La Tîrgoviste amintirile ce ne încolţesc sunt asemănate cu frunzele aduse de vijelii la tulpina ce le-a purtat:

 

Ca frunzele aduse de vijelii pornite

La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.

 

Luna peste ruine e:

 

Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit.

 

Zădărnicia gloriei postume e redată prin:

 

Azi slava stă dasupra, şi omul în pămînt!

 

Legea psihologică a deprinderii ce nimiceşte puterea senzaţiei e exprimată în patru versuri încăpătoare:

 

După suferiri multe inima se-mpietreşte;

Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cît e de greu;

Răul se face fire, simţirea amorţeşte,

Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu.

 

Începutul Umbrei lui Mircea. La Cozia e măreţ:

 

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;

Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,

Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate

Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.

 

Prin însăşi natura genului lor, epistolele şi, cu deosebire, fabulele îmbracă gîndirea poetului într-o haină mai slobodă, mai firească... Toporul şi pădurea sau chiar şi mai puţin cunoscuta Ogarul şi iepurele 2, cu versuri ca:

 

Ogarul către el aşa se adresă

Şi-n limba lui strigă:

“- O, tu ce prezidezi senatul cel cîinesc,

Te rog să mă asculţi: eu vin să jeluiesc

De acest ticălos

Ce sufletul mi-a scos.

Căci vrînd a-1 întîlni, pe deal sau pe cîmpii,

El fuge parc-ar fi gonit de vijelii;

Ş-apoi n-aleargă drept,

Cu el să poţi da piept,

Ci merge tot cotiş

Şi sare curmeziş:

C-un cuvînt, n-are pas, nici umblet creştinesc.

Dar ce să mai vorbesc,

Cînd chiar măria ta, d-o fi cum am aflat,

Ai fost adeseaori de dînsul înşelat?” etc.

 

sunt exemple de uşurinţa de versificaţie, de înmlădiere a ideii şi, într-un cuvînt, de adaptare a formei la fond.

 

 

1 B. Delavrancea, Grigore Alexandrescu, în Revista nouă, 1888, p. 174

2 G. Bogdan-Duică, în Convorbiri literare, 1900, p. 752

 

(E. Lovinescu, Grigore Alexandrescu, viaţa şi opera lui, în Id., Opere III, ed. M. Simionescu şi Al. George, Bucureşti, Minerva, 1984, pp. 61-64)

 

 

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Condividi su Facebook Twitter LinkedIn
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2024 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina