1910
Mihai Codreanu
Simbolism de toamnă
Ascultă glasul
frunzelor bronzate,
Cînd asprul
vînt de toamnă
le frămîntă;
E un suspin metalic ce-nspăimîntă,
Pornit din
mii de strune descordate.
Foşnesc prin
goluri
game variate
Şi-n nesfîrşite şuierări
s-avîntă:
Vioare, flaute
şi harfe
cîntă
Stridente psalmodii destrăbălate...
Ascultă glasul
frunzelor pălite,
Cînd gem
de vîntul toamnei biciuite
Şi cad... şi mor, îngălbenind cărarea,
E comedie
plînsul lor şi-i
dramă:
Iar dacă
vrai să-ţi înţelegi
chemarea,
Ascultă glasul
frunzelor de-aramă...
(Mihai Codreanu, Simbolism de toamnă,
în Poezia română
clasică, ed. Al. Piru-I.
Şerb, Minerva, Bucureşti,
1970, vol. III, p. 381)
Emil Gârleanu
Gîndăcelul
Cum venise pe
lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn şi
parcă era de cînd pămîntul. Nu simţise nici durere,
nici bucurie. Şi mult îşi muncise gîndul: cum
răsărise, şi-al cui era? Mic
cît un fir de linte, mişca picioruşele fragede
şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-1 adăpostise.
Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de
supt umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în
ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atîta strălucire.
Încetul cu încetul îi veni inima la loc şi
îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari,
îi deschise în sfîrşit bine-bine şi privi în
sus. Se făcuse parcă mai mititel decît fusese. Cu cîtă strălucire,
ce adînc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! cu
ochişorii lui mărunţi, cît nişte fire de colb,
îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, cîtă
umezeală supt frunzişoara lui. Ce căutase dînsul acolo?
Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca
văpăi.
Tresări.
Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scînteiau aşa?
Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi
trupuşorul lui, pe care şi-1 vedea pentru întîia
oară, scînteia. Nu cumva era o fărămiţă
căzută de acolo, de sus, o fărămiţă de
lumină închegată rătăcită pe pămînt?
Şi, ca o adeverire, pe ţărîna neagră trupul arunca o
lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială,
de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce
depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi
atunci, deasupra căpuşorului, zări lugerul unui crin ce se
ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vîrf
îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur,
să-i culeagă razele.
În
mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe luger
în sus, să meargă, să meargă şi
să meargă pînă în vîrf; şi de acolo, la
bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o
săritură, ‑ sau o vedea el ce-o face.
Atunci se
mişcă din nou şi, după ce trecu peste un grăunte de
piatră cît un munte şi scoborî dincolo, se trezi la
rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete!
Mai întîi se rostogoli de pe tulpina lucie de cîteva ori
în ţărînă. Văzînd asta, se ridică pe
picioruşele de dinapoi şi, fără să ştie pentru
ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe
urmă încercă din nou şi văzu că poate. Luciu i
se păruse lugerul crinului, şi cînd colo avea atîtea
adîncituri, atîtea ridicături: văi, dealuri. Dar ce
mireasmă se revărsa de sus!...
Şi-a
mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos
şi-l prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremură.
Ce, nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îl cam
slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo
cîţiva paşi, şi ici, deasupra, parcă se
întruchipa o frunzişoară lătăreaţă, ca o
prispă. Acolo o să se odihnească. Şi iar purcese la drum;
şi umblă, şi umblă, băiete; şi de-abia ajunse.
Iar cînd a poposit, ud de sudoare, că părea o
picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de
amiază. Şi voinicul privi iar în sus. Privea în sus
şi nu-şi credea ochilor: zile, săptămîni, luni avea
de umblat. Şi cît era de hotărît şi de vînjos
drumeţul, nu-şi putu opri un oftat:
‑ Uf! că mult mai am de suit, Doamne!
(Emil
Gârleanu, Gîndăcelul, în Palatul fermecat.
Antologia poemului românesc în proză, antologie,
prefaţă şi note bibliografice de M. Zamfir, Minerva,
Bucureşti, 1984, pp. 109-110)
Eugen Lovinescu
Limba şi
forma poeziilor lui Grigore Alexandrescu
În cele dinţii ediţii din 1832, 1838, 1842, 1847,
întrebuinţînd cuvinte populare, Alexandrescu şi-a scos
materialul formal din avuţia poporului. Pînă la această
dată, avea dreptate Delavrancea să spună1:
“Alexandrescu s-a proptit curentului (latinist) şi a învins,
căci sosise mare şi puternic, gînditor, adînc, minte
limpede şi simţ drept. Opera sa e originala şi
românească.” De la 1847, curentul latinist îl
cucereşte şi pe dînsul şi nu numai că-şi
schimbă ortografia, ci, ca şi Eliade, tipărindu-şi vechile
lui poezii, înlocuieşte cuvintele ce nu i se par de origină
latină cu vorbe latineşti sau cu neologisme. Găsim aşadar1 în ediţia
din 1847 la
1863
ceasul ora
slavei gloriei
veacuri secoli
tînăr june
vremile timpii
duhul spiritul
veacuri secoli
şi
aşa mai departe...
Sub raportul
formei i s-a obiectat întotdeauna lui Grigore Alexandrescu
insuficienţa de expresie, deoarece multe dintre versurile lui sunt,
în adevăr, defectuoase, avînd o silabă mai mult sau mai
puţin, o asonantă în loc de rimă şi, mai ales,, o
continuă neidentitate a accentului tonic cu cel ritmic. Exemplele sunt
atît de numeroase, incit se pot multiplica după voie:
Dar àdîncà
odihnă...
Se desfăşùr în ochii-mi...
Am càutat-o-n
pustiuri...
Astà e adevărul...
Estè o slăbiciune...
Gîdè am fost în viaţă...
Un ţàran se dusese...
Oricîte
lipsuri ar avea prozodia lui Alexandrescu, oricît de stîngace
şi de prozaice i-ar fi pe alocurea versurile, nu trebuie, totuşi,
să uităm că de multe ori, şi chiar în primele lui
poezii, găsim şi idei îmbrăcate într-o formă
plastică şi imagini fixate într-un vers definitiv. Pentru
a-şi arăta, de pildă, pierderea oricărei speranţe,
poetul se exprimă în Miezul nopţei:
Trecu ea
precum trece un fulger pîntre nor:
S-a
şters precum se şterge a vulturului urmă
Cînd
spintecă văzduhul în falnecul lui zbor.
În Prieteşugul,
dulceaţa glasului iubit e exprimată într-un vers
lapidar:
La glasul său
cel dulce ca noaptea care cade.
În Adio.
Ca frunzele aduse de
vijelii pornite
La vechea lor
tulpină ce-odată le-a purtat.
Luna peste ruine e:
Ca un vis ce se
strecoară într-un suflet pustiit.
Zădărnicia
gloriei postume e redată prin:
Azi slava stă
dasupra, şi omul în pămînt!
Legea
psihologică a deprinderii ce nimiceşte puterea senzaţiei e
exprimată în patru versuri încăpătoare:
După suferiri
multe inima se-mpietreşte;
Lanţul ce-n veci
ne-apasă uităm cît e de greu;
Răul se face
fire, simţirea amorţeşte,
Şi trăiesc
în durere ca-n elementul meu.
Începutul
Umbrei lui Mircea.
Ale turnurilor umbre
peste unde stau culcate;
Către
ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ş-ale valurilor
mîndre generaţii spumegate
Zidul vechi al
mănăstirii în cadenţă îl izbesc.
Prin
însăşi natura genului lor, epistolele şi, cu deosebire,
fabulele îmbracă gîndirea poetului într-o haină mai
slobodă, mai firească... Toporul şi pădurea sau
chiar şi mai puţin cunoscuta Ogarul şi iepurele 2,
cu versuri ca:
Ogarul către el
aşa se adresă
Şi-n limba lui
strigă:
“- O, tu ce
prezidezi senatul cel cîinesc,
Te rog să
mă asculţi: eu vin să jeluiesc
De acest
ticălos
Ce sufletul
mi-a scos.
Căci vrînd
a-1 întîlni, pe deal sau pe cîmpii,
El fuge parc-ar fi
gonit de vijelii;
Ş-apoi n-aleargă
drept,
Cu el să
poţi da piept,
Ci merge tot
cotiş
Şi sare
curmeziş:
C-un cuvînt,
n-are pas, nici umblet creştinesc.
Dar ce să mai
vorbesc,
Cînd chiar
măria ta, d-o fi cum am aflat,
Ai fost adeseaori de
dînsul înşelat?” etc.
sunt exemple
de uşurinţa de versificaţie, de înmlădiere a ideii şi, într-un
cuvînt, de adaptare a formei la fond.
1 B. Delavrancea, Grigore
Alexandrescu, în Revista nouă, 1888, p. 174
(E.
Lovinescu, Grigore Alexandrescu, viaţa şi opera lui, în
Id., Opere III, ed. M. Simionescu şi Al. George, Bucureşti,
Minerva, 1984, pp. 61-64)