1911 | Antologii | Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI - UniFI
Salta gli elementi di navigazione
banner
logo ridotto
logo-salomone
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
Menù principale

1911

Tudor Arghezi

Tîrziu de toamnă

Prin singurătatea lui brumar

Se risipeşte parcul, cît cuprinzi,

Învăluit în somnul funerar

Al fumegoaselor oglinzi.

Căci prin mijlóc, bolnav de mii de ani,

Întunecat în adîncimi un lac e-ntins,

Şi sîngele, din vii şi din castani,

Pe faţa ruginie a undelor s-a prins.

Tristeţea mea străvede printre arbori zarea,

Ca-ntr-un tablou, în care nu-nţelegi:

Boschet sau aşteptare opreşte-n fund cărarea?

Şi liniştea-i ecoul buchetelor pribegi.

 

Spital de întristare, de căinţă,

În care-şi plîngi iubirea nentîmplată

Şi-ţi aminteşti cu dor, cu-o suferinţă,

Făptura nentîlnită niciodată.

Molifţi, cîţiva, s-au întîlnit departe,

Pe cînd murmùrul parcului se roagă...

Se-nchide înserarea ca o carte

Şi sufletul în foi, ca o zăloagă.

 

(T. Arghezi, Tîrziu de toamnă, în Id., Versuri, cu o prefaţă de M. Beniuc, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1959, p. 26)

 

 

N(icolae) D(imitrie) Cocea

Spre Roma

 

Plecarea

 

‑ Predeal!... cincizeci de minute!...

După hîrşîitul roţilor frecate de frîne, după strigătele călătorilor, răspunsurile hamalilor, după chemările şi larma care se ridică într-o gară invadată de tren şi de oameni, o surpriză! E-adevărat, două rînduri de funcţionari, români şi maghiari, îmi purică încă paşaportul cu de-amănuntul parcă ar descifra cine ştie ce secrete de stat, dar slujbaşul însărcinat să controleze geamantanele se uită încrezător la mine, aruncă o privire prietenoasă celor două valize care mă urmează şi, fără să le mai deschidă, îmi face semn că pot să trec.

Ungaria care nu mai deschide şi nu mai răscoleşte înfrigurată geamantanele călătorilor! Ungaria civilizată! Ungaria în rînd cu popoarele din Apus nu numai în clădiri cu şase caturi, în bulevarde şi în tramvaie electrice, dar şi în moravuri. Dacă n-ar fi un rest de şovinism şi teama cuminte de-o dezamăgire apropiată sau, la întoarcere, de revanşa slujbaşilor români, m-aş sui în vagon cu iluzia că sînt la o mie de leghe departe de Predeal. Mi-am adus însă aminte că prevederea la drum, ca şi răbdarea în viaţă e mama înţelepciunii. M-am ferit prin urmare de generalizarea unui entuziasm pripit şi m-am culcat liniştit cu gîndul să aştept impresiile de-a doua zi.

Prima impresie? Vai, aceeaşi pe care-am avut-o de cîte ori am trecut graniţa. Un sentiment confuz de tristeţă şi de mulţumire, de amărăciune şi de revoltă. Nu e tristeţa că părăsesc ţara, o nu! Felul ăsta de patriotism făţarnic l-am lăsat totdeauna pe seama altora. Dar şi-acum ca şi-n atîtea rînduri cînd, cu mintea limpede şi cu ochii parcă răcoriţi de aerul rece al dimineţii, am văzut întinzîndu-se pînă în zare cîmpiile bogate, în care strălucesc ca mănunchiuri de flori satele unui popor de ţărani cuprinşi şi fericiţi, am evocat satele noastre pătînd covorul verde al primăverii cu murdăria, cu sărăcia şi cu mizeria lor.

Lîngă mine, un mare proprietar din Ialomiţa, în drum spre Abbazia, fumează liniştit o ţigară şi face, cu conştiinţa împăcată, aceeaşi observaţie:

‑ Ce sate frumoase pe-aici, domnule!

Instinctiv, în faţa liniştii acesteia, simt nevoia să fiu agresiv, să răzbun ceva, să-i spun adevărul în forma cea mai crudă şi mai impertinentă cu putinţă. Caut o frază jignitoare şi ca să-1 prind mai bine, îl întreb:

‑ Şi de ce crezi d-ta că satele ungureşti sînt mai frumoase ca ale noastre?

Placid, sigur, convins că proclamă un adevăr irefutabil, îmi răspunde:

‑ Din cauza jandarmului!

Sînt dezarmat. Prostia, inconştienţa sau cinismul adversarului te dezarmează totdeauna. Ce să mai vorbim? Cum să ne mai înţelegem? E ca şi cum aş vorbi cu un hotentot de frumuseţea unei pînze de Rafael. Las mai bine trenul s-alunece în linişte, să se încovoaie ca un şarpe, să treacă vag ca o fantomă de-a lungul pustei ungureşti. Pusta se întinde imensă, nesfîrşită. De ceasuri întregi acelaşi decor monoton de cer şi de arături. Cu tot gîfîitul maşinii, cu tot uruitul roţilor, aud parcă tăcerea infinitului. Ici şi colo numai, ca puncte mirate de exclamaţie, vin, se înalţă şi trec, coşuri răzleţe de fabrică.

 

(N. D. Cocea, Spre Roma, în Id., Scrieri, I, text ales şi stabilit, studiu introductiv, note şi bibliografie de V. Ene, EPL, Bucureşti, 1969, pp. 55-56)

 

 

George Coşbuc

Infernul

 

Cîntul I

Pe cînd e omu-n miezu’ vieţii lui,

m-aflam într-o pădure-ntunecată,

căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.

Amar mi-e să vorbesc cît de-nfundată

[pădure-a fost, încît, de-a ei cumplire],

gîndind la ea, mi-e mintea-ncrîncenată!

Un strop mai mult de-amar şi m-ar răpune!

Dar, pînă să v-arăt a mea scăpare,

eu de-alte stări văzute-n ea voi spune.

Intrai în ea şi nu ştiu felu-n care,

atît de mult eram de somn pătruns,

pe cînd ieşeam din dreapta mea cărare.

Dar, cînd sub o colină fui ajuns,

sub care se-nfundă şi-această vale,

de-a cărei groază mă simţii străpuns.

Privind, văzut-am creştetele sale

scăldate-n focu-acelei dragi planete

ce mînă sigur pe-orişicare[-n] cale.

Şi-atunci scăzu şi spaima care-mi stete

o baltă-n suflet, cît putu să-ncapă

prin noapte[a] care-atîtea spaime-mi dete.

Şi, ca şi-acela ce din valuri scapă

[şi, stînd pe mal, se-ntoarce-abia suflînd,

uimit privind în larg zbătuta apă],

aşa şi sufletu-mi, şi-acum, fugind,

s-a-ntors spre-acel ponor, [...........],

ce n-a lăsat om viu prin el nicicînd.

Şi-astfel, truditul trup mai întrămîndu-l

plecai din nou pe coasta neumblată,

dar ferm picior tot cel de jos avîndu-l.

Şi-abia-ncepui să ure pe ea şi, iată,

săltînd o sprintenă panteră-n drum

şi-avînd o blană mîndru-mpestriţată,

nu vrea să-mi lase cale nicidecurn

şi-astfel de mult mă-mpiedeca-n suire,

că stetei să mă-ntorc aum-acum.

Era-ntr-a zilei cea dintîi ivire,

iar soarele ieşea cu-aceleaşi stele

ce-au fost cu el, cînd vecinica iubire

a pus mişcarea primă-n el şi-n ele;

şi-astfel făceau să sper de multe ori

la blana fiarei eu pestriţă piele

şi dulcele-anotimp şi-ai zilei zori;

nu îns-atît ca frică să nu-mi fie

de-un leu care-apărînd, îmi da fiori.

Părea că el asupra-mi vrea să vie

cu botu-n vînt, şi-n foamea lui cea mare

părea şi zării-o spaimă ca şi mie.

Şi iată şi-o lupoaic-apoi, ce pare,

cu mii de pofte-n slabu-i trup răpus,

căci multei lumii îi face zile-amare,

prin multa piedecă ce-n drum mi-a pus

cu groaza ce-o stîrnea a ei vedere,

perdui speranţa de-a mai merge-n sus.

Şi, ca şi-acel ce vesel strînge-avere,

cînd vine-un timp care şi-a pierde-l face,

e-n toate trist şi-şi plînge-a lui durere,

aşa-mi făcu şi bestia făr’ de pace,

ce-ncet-încet venindu-mi, mă-mpingea

acolo unde-orice lumină tace.

Pe cînd mă ruinam în noaptea grea

deodată-mi apăruse unul, care;

de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea.

Văzîndu-l deci aci-n pustiu mare:

“‑ Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,

ori om, am zis, te rog, ai îndurare!”

“‑ Nu-s om, a zis, ci-atare fui odată.

Strămoşi, răspunse el, lombarzi avui;

din Mantua şi mam-avui şi tată.

Deşi tîrziu, sub Iuliu mă născui,

Şi Roma subt August, pe cînd domnise

minţiţii zei ce minte eu văzui.

Poet fiind, cîntai pe-a lui Anhise

cucernic fiu,care cu-ai Troiei fii,

cînd Ileon fu ars, la noi venise.

Dar tu-ntr-acest amar de ce revii?

De ce nu sui pe dealul desfătării,

că-i scop şi cauz-oricărei bucurii?”

“‑ Virgil eşti tu? Fîntîna eşti, al cării

torent, îi zisei cu ruşine-acum,

bogat pornit-a fluviul cuvîntării?

Tu, marea faclă-n veci pe-al artei drum!

Deci fie-mi de-ajutor iubirea vie

şi studiul lung în dulcele-ţi volum.

Părinte-mi eşti, maestru-mi eşti tu mie,

tu singur eşti acel ce-a dat o viaţa

frumosului meu stil ce-mi e mîndrie.

Vezi, fiara m-a întors şi-mi şade-n faţă.

Ajută-mă-nţeleptule vestit,

căci inima de spaimă-n mine-ngheaţă!”

“‑ Pe-alt drum ţi se cădea să fi pornit”,

mi-a zis, văzînd ce plînset mă doboară,

“de vreai să scapi de locul est cumplit,

căci bestia care-asupra ta scoboară

nu lasă-n drum pe nime făr’ de-osîndă,

ci-i stă de cap astfel pînă-l omoară.

E rea din fire şi mereu la pîndă

şi-n veci fără de saţ cumplita-i vrere,

căci, după ce-a mîncat, e mai flămîndă.

Sînt multe fiare cari şi-o fac muiere

şi şi mai multe-or fi pîn-o să vie

să-i dea copoiul moarte-ntru durere.

El nu averi căta-va, nu moşie,

ci mintea şi virtuţile şi mila

şi ţara sa-ntre Feltre o să-i fie.

Prin el vom mîntui de-amar umila

Italie, de-al cărei drag, tu, Nise,

murişi, şi Turn şi-Evrial şi Camilla.

Gonindu-ne-o de prin cetăţi închise,

din loc în loc, va-mpinge-o-n iad de veci,

de unde-ntîi invidia ne-o trimise.

Spre-a ta scăpare, cred şi judec deci

să-ţi fiu conducător şi te voi scoate

de-aici, făcînd prin loc etern să treci,

s-auzi cum urlă desperate gloate,

să vezi şi-antice duhuri osîndite

ce-a doua moarte-a lor şi-o strigă toate.

Şi-apoi să vezi şi duhuri mulţămite

în foc, căci [.....:......],

oricind va fi, la neamuri fericite,

la cari de-ai vrea şi tu a te urca,

mai bun ca mine-un suflet e ce vine

şi lui am să te las cînd voi pleca.

Acel stăpîn ce-acel imperiu-l tine,

fiindcă fui rebel la sfînta-i lege,

nu vrea să-i intri-n ţara sa prin mine.

Tutindeni este domn, ci-aici e rege,

aici cetatea sa şi tronu-l are;

ferice-acei pe care-aci-i alege!”

Iar eu: “‑ Oh, fă, pe Dumnezeul care

tu nu-l ştiuşi, poete,-n lume sus,

să fug şi de-acest rău şi-a1t rău mai mare!

Şi du-mă ca să văd, unde mi-ai spus,

şi poarta lui Sîn Pietru, ca şi plînsul

celor ce zici că-n veci e neam răpus”.

Porni atunci, şi-urmînd, eu după dînsul.

 

(G. Coşbuc, Infernul, în Id., Opere alese, VII, Traduceri. Ediţie critică de Gh. Chivu, prefaţă şi comentarii de Al. Duţu. Dante, Divina Comedie, I, Infernul, Minerva, Bucureşti, 1985, pp. 3-10)

 

 
ultimo aggiornamento: 02-Apr-2007
Cronologia della Letteratura Rumena - UniFI
© Copyright 2012-2020 Università degli Studi di Firenze - p.iva | cod.fiscale 01279680480
Unifi Dipartimento di Formazione, Lingue, Intercultura, Letterature e Psicologia (FORLILPSI) Home Page

Inizio pagina