Calistrat Hogaş
Spre mînăstiri
Orice
călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o
călătorie pe picioare străine: a avea la
îndămînă cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau
picioarele unui cal, însamnă a merge şezînd şi a
vedea numai ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai
voi. Iată pentru ce eu şi tânărul meu tovarăş de
călătorie ne hotărîrăm a merge pe jos peste
munţi şi în răgaz, de la Piatra pîn’ la Dorna, lăsînd la
o parte drumul mare.
În
ziua de şase iulie eram gata; cu alte cuvinte, aveam toate trebuincioasele
de drum aşezate în o boccea de forma unei raniţi
soldăţeşti, legate la spate prin ajutorul unor curele ce se
încrucişau pe pieptul nostru; la şoldul stîng cîte
un revolver, în dreapta cîte un baston sănătos şi la
picioare opinci de piele roşie, legate cu şferi negre de
lînă de capră, care ne înfăşurau în
spirală pulpa pînă la genunchi peste un colţun negru de
lînă vrîstat cu roş. O pălărie neagră
şi mare putea, la nevoie, să mă apere şi de ploaie, şi
de soare. Tovarăşul meu, în loc de pălărie, avea pe
cap un chipiu de uniformă, iar drept strai mai gros de lînă era
îmbrăcat cu o venghercă de doc alb.
În
revărsatul zorilor plecarăm.
Deocamdată
trebuia să mergem la
Almaş. Fiind însă mai dinainte
hotărî t între noi de a ne feri de drumul mare, nu
cunoşteam o potecă sau un drum mai scurt pentru ţinta
noastră. Ajunsesem la barieră. Nici un suflet de om nu era
încă deştept; numai cîţiva cîni, prea harnici
poate, îşi făceau datoria bătînd la noi, sau ‑
mai bine zis ‑ la neobişnuita noastră
îmbrăcăminte de drum. Oricum însă, eu găseam de
vină pe tovarăşul meu, care avuse ciudata idee de a mărita
straiele de sublocotenent cu opincile, bastonul şi bocceaua din spate; si
mă sileam a-1 face să priceapă că numai pentru dînsul
făceau cînii atîta gălăgie. Apucarăm la
stînga pe prundul Cuejdiului înspre Dărmăneşti,
fără să ştim dacă am apucat bine sau rău. Norocul
însă ţine cu drumeţul; la cîţiva paşi, pe
prispa unei case albe, gospodarul şi gospodina dormeau duşi sub o
plapomă, lipiţi unul de altul .pentru a putea să înfrunte,
după socotinţa mea, răcoarea dimineţii; căci,
deşi în iulie, dimineaţa din ziua de şase era totuşi
destul de rece; ei dormeau duşi şi se legănau, poate, în
visuri fericite: noi însă, şi mai cu samă eu,
fără respect pentru toate aceste nimicuri şi fără nici
o ceremonie, mă apropiai de dînşii, ridicai cu băţul
plapoma de pe nasul gospodarului, care dormea la margine, îl
împinsei puţin, îl trezii şi, fără a-i da
bună dimineaţa cel puţin, îl întrebai scurt despre
drumul la
Almaş. Foarte rar se întîmplă cuiva
să vadă o figură mai elocventă decît acea a omului meu: un psiholog ar fi scris
volume întregi: eu însă cred de ajuns a spune că e ‑
psihologiceşte vorbind ‑ de mare interes
înfăţişarea unei figuri ce trece, de la adînca
linişte a unui somn fără de grijă, la izbitoarea
întipărire a unei surprinderi. Ceea ce s-a petrecut atunci în sufletul
lui a fost desigur mai iute decît fulgerul; destul că, cu nişte
ochi de două ori mai mari decît cei ce poate-i avea de obicei, cu o
faţă lungă si spărietă şi neputîndu-se
lămuri de unde şi cum răsărisem noi aşa ca din
pământ, se uită la noi, măsurîndu-ne, cu privirea-i
zăpăcită, de sus pînă jos şi
îndesîndu-se tot mai tare spre părete, ca şi cum ar fi
voit să scape de o vedenie supărătoare. Biata femeie,
strîmtorată astfel şi buimacă de somn, începu a se
întoarce sub oghial şi a îngăima vorbe neînţelese,
care nu puteau fi decît nişte puternice protestări conjugale...
Pentru a sfârşi mai iute cu toate acestea, îl întrebai
încă o dată pe gospodar despre drumul la Almaş.
‑
Pe aici, ne răspunse el în cele din urmă,
arătîndu-ne spre deal; şi spre acolo apucarăm şi noi.
(Calistrat
Hogaş, Pe drumuri de munte. Proză, I, ed. C. Ciopraga, EPL,
Bucureşti, 1967, pp. 5-7)
