1921

 

George Coşbuc

Poetul

 

Sunt suflet în sufletul neamului meu

Şi-i cânt bucuria şi-amarul –

În ranele tale durutul sunt eu,

Şi-otrava deodată cu tine o beu

Când soarta-ţi întinde paharul.

Şi oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,

Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci

Unindu-ne steagul şi larul,

Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci

Acolo-mi voi duce altarul.

 

Sunt inimă-n inima neamului meu

Şi-i cânt şi iubirea şi ura –

Tu focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu;

Voinţa mi-e una, că-i una mereu

În toate-ale noastre măsura.

Izvor eşti şi ţinta a totul ce cânt –

Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvânt

Cum nu-ţi glăsuieşte scriptura,

Ai fulgere-n cer, Tu cel mare şi sfânt,

Şi-nchide-mi cu fulgere gura!

 

Ce-s unora lucruri a toate mai sus,

Par altora lucruri deşarte.

Dar ştie Acel ce compasul şi-a pus,

Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus,

De-i alb ori de e negru ce-mparte!

Iar tu mi-eşti în suflet, şi-n suflet ţi-s eu,

Şi secolii-nchid'-ori deschidă cum vreu

Eterna ursitelor carte,

Din suflet eu fi-ţi-voi, tu neamule-al meu,

De-a pururi nerupta sa parte!

 

(G. Coşbuc, Poetul, în I. Bot, Poezia patriotică românească, Humanitas Educational, Bucureşti, 2001, pp. 108-109)

 

 

 

Iacob Negruzzi

Amintiri din “Junimea”

 

Capitolul I

 

Înfiinţarea societăţii literare

La banchetul anual prin care se serba aniversarea înfiinţării Societăţii “Junimea”, secretarul perpetuu ‑ acela eram eu ‑ avea obiceiul să ţie un discurs glumeţ, care începea totdeauna cu următoarele cuvinte: “Originea «Junimii», se pierde în noaptea timpurilor”... Tot aşa aş putea începe, fără glumă, şi astăzi, cînd mi-a venit în gînd să scriu oarecare amintiri despre această Societate, care a ocupat un sfert de secul din viaţa mea şi cu care se leagă multe şi plăcute aduceri-aminte ale tinereţii mele. Se poate în adevăr zice că originea “J unimii” se pierde în noaptea timpurilor, de vreme ce ar fi foarte greu a-i fixa cu exactitate epoca înfiinţării.

Mulţi membri ai “Junimii” cred că Societatea lor datează din toamna anului 1863, însă aceasta nu poate fi, de vreme ce eu, unul din cei cinci fundatori, m-am întors din străinătate în Iaşi, după săvîrşirea studiilor, în seara de 25 octombrie 1863, iar T. Maiorescu, altul dintre fundatori, plecase cu o zi înainte din Iaşi la Berlin, şi amîndoi ne-am încrucişat în drum la Botoşani, unde petrecurăm noaptea în acelaşi han, fără să ne facem cunoştinţa şi fără măcar să ne întrevedem.

Îmi păru toarte rău de absenţa lui Maiorescu din Iaşi, căci mi se vorbise mult despre dînsul în timpurile din urmă ale şederii mele în Berlin, unde eu studiam dreptul şi el filozofia. Apoi tatăl meu îmi scrisese că Maiorescu, venit în Iaşi ca director al Liceului Naţional, se deosebeşte foarte mult prin conferinţele sale publice, şi că mai ales acele care aveau de obiect estetica, el le asculta cu un viu interes.

Tatăl meu insista în scrisorile sale asupra deosebirii dintre Maiorescu şi mulţi din ceilalţi profesori tineri, care îşi dădeau aerul de învăţaţi, pe cînd în realitate erau numai nişte oameni mediocri ca învăţătură, dar foarte ambiţioşi şi destul de interesaţi. Toate aceste, şi cele ce mai auzii despre Maiorescu la Iaşi, între altele şi de la o rudă a mea, bătrînul Neculai Bibiri, care-i lăuda ştiinţa şi talentul, îmi produseră multă părere de rău, de a nu-i fi făcut încă cunoştiinţa şi de a fi silit să aştept pentru aceasta cîteva săptămîni.

În cele întîi zile după întoarcerea mea în ţară, tatăl meu mă conduse pe la toate rudele şi pe la toţi prietenii săi, precum şi pe la alţi bărbaţi influenţi, a căror prietenie sau bunăvoinţă putea să-mi fie de folos.

În ziua de Sf. Mihail şi Gavril, 8 noiemvrie 1863, merserăm să felicităm mai multe persoane cu acest nume şi, între altele, făcurăm o vizită şi căpitanului Mihail Cerchez, care pe departe se înrudea cu noi. Acest tînăr ofiţer cn care m-am împrietenit mai tîrziu aşa de mult, ale cărui succese militare în războiul din 1877 mi-au făcut aăa mare mulţumire, şi al cărui nenorocit sfîrşit m-a mîhnit foarte adînc, îmi făcu o prea bună impresiune şi din întîiul moment a început prietenia noastră. Abia ne oprisem vreun sfert de ceas la Cerchez, cînd veni în vizită la dînsul un personaj ce-mi produse efectul cel mai curios. Mic de stat, cu umerii cam ridicaţi, cu ochii mari şi vii, vorbind despre lucrurile care mie îmi păreau cele mai importante cu uşurinţă şi nepăsare, luînd pe toată lumea în zeflemea, stînd strîmb pe scaun, părăsind convorbirea în mijlocul vizitei şi deschizînd cărţi din bibliotecă, pentru a rîde de Cerchez, care le cetea, luînd peste picior toate obiceiurile sociale, acest om, Vasile Pogor, trebuia, fără îndoială, să pară foarte ciudat unui tînăr ca mine, abia venit din Germania, unde mă deprinsesem cu un respect, poate exagerat, pentru formele şi convenţiile sociale. Eu rămăsei uimit şi pot zice ci impresiunea întîi a lui Pogor mi-a fost puţin simpatică, de nu chiar displăcută.

‑ Curios om e acesta, zisei cătră tatăl meu, la plecare, mi s-a părut şi obraznic, şi cam într-o doagă.

‑ Nu te uita la apucăturile aceste ale sale, e un tînăr inteligent, s-a deosebit, ca judecător, printr-un mare sentiment de dreptate, ceea ce la noi este rar, are şi avere, pacat însă că e cam leneş ‑ nu-i prea place să lucreze şi în aceasta se deosebeşte de tatăl său, cu care am fost prieten.

Auzind lăudîndu-se astfel călităţile lui Pogor, abia am lăsat să treacă o săptămînă şi m-am dus să-1 văd acasă la el. Voiam să-i propun ca împreună să facem un şir de prelegeri publice, cum le inaugurase Maiorescu la începutul aceluiaşi an. Eram doritor să mă fac cunoscut, să dau semne de viaţă, să fac ca lumea să vorbească de mine. Fie că dorinţa de a se deosebi este naturală tinereţii, fie că eram pe atunci plin de asemenea aspiraţii şi m-am schimbat foarte mult mai tîrziu în aceasta privinţă, nici îmi puteam închipui că un tînăr inteligent şi cu învăţătură să nu împărtăşească simţirile acelea. Care fu însă dizamăgirea mea, cînd Pogor îmi răspunse nu cu entuziasm, precum mă asteptam eu, dar cu cea mai desăvîrşită nepăsare:

‑ A început asemenea cursuri Maiorescu, să aşteptăm întoarcerea sa din străinătate.

‑ De ce să perdem vreme, întîmpinai eu, cam necăjit; cînd va reveni Maiorescu, el va putea urma cursurile începute; pînă atunci să facem noi; sunt şi alte chestiuni interesante de tratat, nu este numai filozofia...

‑ Să vie Maiorescu, răspunse încă o dată Pogor scurt, rece, şi schimbă vorba.

După această duşă, nu m-am mai gîndit la prelegeri populare. Dealtminteri, balurile şi petrecerile de tot feliul mă luaseră pe dinainte aşa de mult, încît nu mai aveam timp să cuget la ocupaţiuni de natură mai serioasă.

Cam tot pe atunci am reînnoit şi cunoştinţa cu Carp. Ultima dată îl văzusem cu vreo cinci-şase ani inainte, la o întrunire a studenţilor români din Berlin.

Prinţul Jérôme Napoleon venise în vizită la regele Prusiei, şi tinerii români care studiau în Berlin, aducîndu-şi aminte de binele ce vărul său, împăratul Napoleon III, făcuse patriei lor, se adunase în casa unuia din studenţi, convocaţi de răposaţii I. Strat şi Grig. Lahovari, acum prezident la Casaţie, ca să delege o deputaţie cătră prinţul Napoleon, pentru a-i manifesta sentimentele de gratitudine ale românilor. Foarte curios efect îmi făcu mie împrejurarea că se improvizase o tribună în mijlocul odăiei, ca şi cînd nici n-ar putea fi o întrunire de români fără discursuri la tribună. Au vorbit succesiv Strat, Lahovari şi alţi cîţiva. În această adunare, compusă poate din vreo treizeci de persoane, ţin minte că se găseau Carp, Muţi Balş, Tache Giani şi Nicolaus Racoviţă. După discursurile înflăcărate şi umflate ale oratorilor, Carp zise de la locu1 său cîteva vorbe foarte reci, care puse ceva apă în vinul entuziaştilor. Cumpătarea şi lipsa de sentimentalism cu care Carp privi situaţia îmi plăcu foarte mult. Atunci, în cercul studenţilor, ca şi acum, în adunările şi sfaturile politice, el îşi spuse întreg gîndul său, limpede şi fără şovăire, şi prin aceasta se deosebi de camarazii săi de studiu precum se deosebeşte astăzi de cei mai mulţi oameni politici ai noştri.

De aceea, cînd se aleseră cu vot secret două persoane care trebuiau să înmîneze principelui Napoleon adresa noastră de mulţumire şi mai toţi votară pentru Strat şi Lahovari, eu singur îmi dădui votul pentru Carp şi Balş, acei doi ce-mi erau mai simpatici.

Îmi aduc aminte că, auzindu-şi pe neaşteptate numele ieşind din urnă, Carp întrebă tare de mai multe ori cine şi-a bătut joc de dînsul. Iar eu, care mă ştiam vinovat, am tăcut pitic, ferindu-mă a mă da pe faţă.

Reîntîlnindu-ne în Iaşi în toamna anului 1863, în saloanele doamnei Didiţa Mavrocordat, Carp şi eu ne-am împrietenit în curînd, şi în tot cursul vieţii nu am avut nici o neînţelegere, afară decît în discuţiuni teoretice, în special în chestiunea evreilor.

Curînd după aceea, pe la sfîrşitul anului 1863 sau pe la începutul anului 1864 se întoarse şi Maiorescu din Berlin şi eu m-am grăbit să mă duc sa-l văd. Acum încă, după aproape 26 ani, acea întîlnire mi-a rămas foarte vie în memorie. Maiorescu ocupă un apartament într-o casă, astăzi dărîmată, de la intrarea bisericii Trei Ierarhi. L-am găsit în cabinetul său de lucru, înaintea unei mese lungi, plină de cărţi şi manuscripte, foarte ocupat cu afaceri de administraţie ale şcolilor din Iaşi, căci făcea parte din comitetul de inspecţie şcolară.

Vizita mea nu păru a-i fi plăcută, poate fiindcă-l turbura în ocupaţiile sale. Maiorescu îmi vorbi cum se vorbeşte cu un tînăr fără importanţă; la întrebările mele despre cele ce se petrec în Berlin, unde era pe atunci o mare agitaţie din cauza conflictului dintre guvernul lui Bismarck şi parlamentul progresist, Maiorescu răspunse foarte scurt, cu indiferenţă, şi schimbă vorba. Efectul pe care mi-l făcu era foarte departe de ceea ce mă aşteptam; eu îmi scurtai vizita şi ieşii nemulţumit, cu încredinţarea că lăudatul profesor este un pedant şi cu sentimentul că acest om nu-mi va fi niciodată prieten, şi nici chiar simpatic. Dar lucrurile se schimbară foarte repede. Peste cîteva zile, Maiorescu, întorcîndu-mi vizita, se întinse cu mine în lungi convorbiri, apoi ne puserăm să jucăm şah, pe urmă reîncepurăm a discuta, aşa încît el uită alte vizite ce vrea să facă şi petrecurăm împreună mai multe ceasuri. Din acel minut am început să-i fiu prieten, cele întîi sentimente ale mele pentru dînsul schimbîndu-se cu totul.

Astfel, efectul ce-mi făcură la început şi Maiorescu, şi Pogor, ‑ acei cu care mai tîrziu m-am împrietenit atît de mult ‑ a fost fără îndoială rău, oricît s-ar zice că întîia impresiune este cea hotărîtoare.

După mai multe întîlniri cu Carp, Pogor şi Maiorescu, primii o dată un mic răvăşel de la acest din urmă, prin care mă invită să vin seara la dînsul, unde Carp avea să facă o lectură. El trebuia să ne cetească traducerea tragediei Macbeth, în versuri. Faţă erau cinci tineri, Maiorescu, Carp, N. Burghele, acum secretar al Consiliului de Miniştri, eu şi Teodor Rosetti, pe care mi se pare ca în acea seară l-am văzut pentru întîia dată.

Deşi Pogor, pe care toţi îl aşteptau, fusese împiedicat de a veni, lectura se urmă şi, lucru ciudat! traducerea a fost găsită bună şi plăcu la toţi. Se făcură cîteva observaţii, mai mult de detaliu, şi eu m-am întors acasă foarte mulţumit de acea serată literară. Mai tîrziu, de cîte ori am recitit acea traducere, m-am mirat de lipsa de critică ce a domnit atunci în întrunirea noastră. Cum de nu ne-a lovit limba prozaică a traducătorului, în care reproduce pasagiile cele mai poetice ale lui Shakespeare; cum de am trecut cu uşurinţa asupra greşelilor ritmice care nu se mai numără; în sfîrşit, cum de am fost atît de indulgenţi pentru toate neajunsurile lucrării! Poate că ceea ce mai ales a contribuit ca traducerea să cîştige aprobarea noastră a fost limba curat românească în care e scrisă şi, în special, lipsa neologismelor cu care mai toţi autorii de pe atunci desfigurau limba noastră; poate, asemenea, ci spiritul critic s-a dezvoltat mai tîrziu şi treptat în Societatea noastră literară. Oricum ar ii, în acea seară, se poate zice că a fost întîia şedinţă a “Junimii”, fără că cei prezenţi să se fi gîndit încă la înfiinţarea unei Societăţi literare.

Mai pe urmă ne-am mai întrunit a doua oară, pentru a vorbi despre prelegeri populare. Cu un an înainte Maiorescu începuse cursurile sale, în ultima duminecă din carnaval sau în cea întîi din postul mare, nu ţin minte bine, în sala Bănci Moldovei, pe care directorul acestei instituţii i-o pusese la dispoziţie. Acum însă se hotărî ca conferinţele să se facă în unul din saloanele Universităţii şi ca, în afără de Maiorescu, să mai ia parte şi alţii dintre noi, şi anume: Pogor, Carp şi Rosetti. Iar eu, fie că nu mi s-a propus, neavîndu-se încă destulă încredere în mine, fie că însumi, după cunoştinţa mea intimă ce făcusem cu acei tineri, nu m-am bizuit să mă înfăţişez publicului, am rămas de acea dată simplu ascultător.

Prelegerile au început în 9 februarie şi au urmat pînă în luna lui mai. Pogor a făcut două conferinţe Despre înrîurirea revoluţiei franceze asupra ideilor moderne, Carp de asemenea două: Asupra tragediei antice şi moderne şi Despre trei cezari (Cezar, Carol cel Mare şi Napoleon), iar Maiorescu singur a ţinut zece. Negreşit, Pogor a vorbit bine şi cu mare succes, Carp de asemenea a vorbit foarte bine, dar cursurile lui Maiorescu au fost admirabile. Era pentru mine ceva neaşteptat. Vorba lui Maiorescu, limpede şi uşoară, limba sa română atît de frumoasă, de care nu-mi dau seamă unde a găsit-o, claritatea expunerii, care contrasta aşa de mult cu cursurile celor mai mulţi profesori ce ascultasem în Germania, materia cea interesantă a prelegerilor, cunoştinţele variate şi bogate ale oratorului, într-un cuvînt strălucita lui elocvenţă îmi făcură efectul cel mai adînc. De la cea întîi prelegere introductivă, intitulată: Ce scop au cursurile populare? am fost cuprins de o admiraţie care a mers tot crescîndă prelegerile: Despre religiunea în popor, Despre sunete şi colori şi a culminat în cea de pe urmă: Despre minte şi inimă. Eu, care în intervalul acesta mă făcusem profesor şi coleg al lui Maiorescu la Universitate, devenii cel mai înfocat entuziast al său, eram sub farmecul elocvenţei sale, aşa încît chiar cîţiva ani mai tîrziu, prieteni de ai mei, între care Nicu Gane, îşi băteau joc de mine, din această cauză, zicîndu-mi că eu nu recunosc decît doi oameni mari în lume, pe Shakespeare şi pe Maiorescu.

Cursurile din anul 1864 au dat loc şi la un incident destul de neplăcut. Precum am zis, Th. Rosetti trebuia să vorbească şi el, despre Societatea modernă. El veni în dumineca hotărîtă la Universitate, unde se adunase lume peste măsură de multă, pintre care se găsea şi domnişoara Profira Beldiman, cu care era tocmai să se logodească şi cu care s-a şi însurat puţin timp după aceea. Bine pregătit, precum mi s-a zis, Rosetti era tocmai să înceapă, cînd, în momentul suirii sale la tribună, sau, mai bine, după ce se dădu în dosul mesei care reprezenta tribuna şi rosti cuvintele obicinuite şi devenite în urmă tradiţionale: “Onorat auditoriu”, el perdu deodată cu desăvîrşire prezenţa sa de spirit. Tot întorcînd împrejurul unui deget o hîrtiuţă pe care avea scrise cîteva note, şi tot zicînd: “Societatea modernă, societatea modernă...” nici o idee nu-i mai veni în minte, ca şi cum toate i-ar fi fost smulse din cap deodată. Două sau trei minute nesfîrşit de lungi au trecut aşa.

Pentru public, situaţia era foarte penibilă, iar pentru noi, prietenii lui Rosetti, era grozavă, o adevărată suferinţă. Cel mai indiferent din toţi parcă a fi Rosetti însuşi, care cu două vorbe de scuză se dădu jos de la tribună şi se depărtă liniştit. Publicul se împrăştie nemulţumit, comentînd foarte defavorabil această întîmplare neplăcută a cumnatului domnitorului, iar noi ne strînserăm răpede acasă la Pogor.

Cine ar fi putînd crede, atunci, că acelaşi Rosetti va deveni mulţi ani mai tîrziu, în situaţiuni neasemănat mai grele, fiind prezident al Consiliului de Miniştri, un orator aşa de interesant şi de sigur pe sine!

 

Se făcuse obicei ca dumineca după sfîrşirea prelegerii, Maiorescu, Rosetti, Carp, eu şi Pogor să ne adunăm la acest din urmă pentru a discuta asupra obiectului prelegerii ce se ţinuse. Era o mare plăcere pentru noi orele acestea petrecute în discuţii filozofice şi literare. Pogor, Carp şi Rosetti, cari nu puteau sta altfel decît tologiţi pe canapele, Maiorescu pe scaun, iar eu totdeauna impresionat, plimbîndu-mă agitat prin odaie, petreceam astfel făcînd teorii de tot soiul, amestecate pe ici, pe colo cu glume şi împunsături ce ne aruncăm unii altora. În dumineca în care Th. Rosetti făcu marele său fiasco, eu sosii trist şi cu inima strînsă, dar care fu mirarea mea cînd găsii pe Theodor aşa de liniştit, parcă nimic nu s-ar fi întimplat, şi pe Pogor rîzînd mai mult decît oricînd şi zicînd că, în momentele de zăpăceală ale lui Rosetti, el nu simţea alta nimic decît o dorinţa grozavă să-i trîntească cîţiva pumni în spate.

Fericită natură aceea a lui Pogor, cu nepăsarea sa deplină pentru ceea ce se numeşte: viaţa reală! Ocupîndu-se de tot ce se petrece în domeniul închipuirii şi cetind cu interes toate operele însemnate ce s-au scris din cea mai depărtată antichitate pănă la romanele cele mai nouă, el luneca uşor peste întîmplările contemporane ca şi cum acestea nu l-ar privi.

Un exemplu caracteristic despre această nepăsare, cîteodată naivă, este următorul fapt: Eram odată, împreună, candidaţi la deputăţie, şi eu alergam şi îmi dam multă osteneala să izbutim, pe cînd Pogor nici se mişca din casă şi lăsa pe adversarii noştri să lucreze şi să ne ponegrească în toată voia. Pasionat, precum eram, eu îl mustrai supărat în comitetul electoral de această culpabilă nepăsare, iar el îmi răspunse foarte liniştit: “Cum vrei să lucrez, cînd nu ştiu unde şi cum se poate căpăta o listă de alegători?” El uitase cu totul că, fiind atunci primar, lucrase însuşi în Consiliul comunal la formarea listelor electorale, şi că acele liste ce i se păreau aşa de greu de găsit se aflau cu teancurile în cancelaria primăriei sale!

În una din acele după-amieze de care am vorbit mai sus s-a hotărît înfiinţarea în regula a unei Societăţi literare, care de fapt şi exista. Mai multe dumineci de-a rîndul am discutat numele ce trebuia să-i dăm. Tot felul de propuneri, şi serioase, şi glumele se făcură şi se respinseră de-a rîndul. Un moment, numele care dobîndi aprobarea celor mai mulţi fu “Ulpia” sau poate chiar “Ulpia Traiană”. Însă în duminica următoare toţi cinci venirăm cu gîndul ascuns de a propune adoptarea altei numiri, căci după reflecţiile făcute acasă, numele “Ulpia” ni se păru din cale-afară de pretenţios. Ce aveam noi a face cu împăratul Traian? Ş-apoi atît se abuza atunci de latinisme în literatură, în limbă, în nume proprii şi chiar în teorii de drept public, încît o reacţiune se produse pe nesimţite, fără chiar să ne dăm seamă, în fiecare din noi. De aceea, cînd Maioreseu, mi se pare, propuse revenirea asupra hotărîrii noastre şi schimbarea numelui “Ulpia”, toţi am împărtăşit la moment părerea aceasta. După multă discuţie, Theodor Rosetti ne zise de pe patul unde era culcat:

‑ Măi băieţi, vreţi să va dau eu un nume fără pretenţie, care să vă placă la toţi, fiindcă nu zice mare lucru?

‑ Vorbeşte!

‑ Hai s-o botezăm “Junimea”, zise Theodor Rosetti.

‑ Foarte bine găsit! strigarăm cu toţii.

Atunci Pogor, ridicîndu-se de pe canapeaua pe care se aruncase, începu să cînte ca un preot pe nas, şi întrebă de trei ori:

‑ S-a lepădat copilul de Satana pedantismului?

De trei ori răspunserăm cu toţii rîzînd:

‑ S-a lepădat.

‑ În numele Domnului, boteze-se dar “Junimea”! exclamă Pogor, şi “Junimea” a rămas pînă în ziua de azi.

 

 

(Iacob Negruzzi, Amintiri din “Junimea”, în Scrieri, II, Text ales şi stabilit, note şi comentarii de A. Nestorescu şi N. Mecu, Minerva, Bucureşti, 1983, pp. 65-73)