Zamfirescu Duiliu

Prozator, poet, dramaturg. După studii de Drept la Bucureşti (1877-1880), este o scurtă vreme magistrat, apoi devine redactor la România liberă (din 1882), pentru a începe în 1888 o lungă şi strălucită carieră diplomatică. Membru al Academiei Române (1909). Debutează în Ghimpele (1877) colaborează la Literatorul (din 1880). Relaţiile cu mentorul grupării, Macedonski, sunt dificile (ruptura survine în 1913); tînărul scriitor manifestă admiraţei faţă de Maiorescu . Este una din cele mai interesante, complexe şi rafinate figuri de creatori ai tranziţiei literaturii româneşti spre modernism, îmbinînd o personalitate de răsuciri interioare şi rafinamente decandentiste, cu un meridionalism sangvin, o cultură impresionantă cu un eclectism plurivalent, un apetit pentru psihologie cu un patos civic etc. În proza sa, influenţa determinantă este cea a lui Tolstoi. Este creatorul romanului ciclic, familial, românesc, în ciclul Comăneştenilor, operă de referinţă a primului modernism (prin tensiunea dintre teza socio-istorică a frescei şi analiza psihologică a personajelor)  

Fără titlu (Bucureşti, 1883); În faţa vieţii (Bucureşti, 1884); Novele (Bucureşti, 1888); Alte orizonturi (Bucureşti, 1894); Novele romane (Bucureşti, 1895); Lume nouă şi lume veche (Bucureşti, 1895); Imnuri păgîne. Versuri (Bucureşti, 1897); Viaţa la ţară, roman (Bucureşti, 1898); Poezii nouă (Bucureşti, 1899); Temps de guerre (Paris, 1900); În război, roman (Bucureşti, 1902); Tănase Scatiu, roman (Bucureşti, 1907); Îndreptări, roman (Bucureşti, 1908); Poporanismul în literatură (Bucureşti, 1909); Anna sau Ceea ce nu se poate, roman (Bucureşti, 1911); Furfanţo. Trei nuvele (Bucureşti, 1911); Lydda. Scrisori romane, roman (Bucureşti, 1911)